Sfinte Klaus. Salvatorule şi independentule

Eşti pentru toată suflarea majoritară Salvatorul Neamului cel parlamentar şi de dincolo de hotarele învolburate ale Parlamentului..
Cel fără de prihană şi de însoţire părtinitoare şi atoateputincios.
Independentul. Unicul.
Alesul aleşilor din Majoritatea cea de şaizeci şi cinci la sută.
Alesul Liberalilor, alesul lui Crin.
Alesul Pesediştilor, alesul lui Mircea.
Chiar şi alesul lui Marko şi al lui György şi al Udemeriştilor. Ei, care au preacurvit neîncetat de la Facere încoace trecând prin toate crivaturile Stăpânirii, dintr-unul într-altul fără de cumpătare şi fără de simţire, iată că acum s-au întors pe calea cea dreaptă şi au dat uitării păcătuirile trecutului şi s-au unit cu Majoritatea cea încă fără de stăpânire dar mare cât şaizeci şi cinci la sută, şi tu eşti şi alesul lor. Bunule şi independentule.
Chiar şi minoritarii lui Pambuccian te-au ales. Ei, care au fost mereu de partea Stăpânirii, acum nu mai sunt. Acum sunt de partea Majorităţii şi s-au curăţit şi ei de păcate şi pe tine te-au ales. Unicule şi independentule.
Tu eşti cel chemat a se jertfi pentru ţară şi a gospodări ţara, precum ai ştiut a gospodări cu mare pricepere Cetatea cea de Şapte Târguri, la vremuri de restrişte şi de criză şi a înzdrăveni finanţele ţării. A alunga vrajba dintre aleşi şi dintre partide. A lecui rănile pricinuite celor bărbaţi destoinici ce au stat în fruntea agenţiilor şi ale celor pricepuţi, şi cu salarii pe măsura priceperii ce au avut, şi cu pensii binecuvântate pentru binemeritări trecute, şi toate aceste sunt pe cale a fi nimicite precum şi altele asemenea prin lucrătura vicleană a Bocului cel fără de scrupule. Şi fără de inimă.
Tu eşti cel chemat să alunge Fiara de pe scaunul prezidenţial şi să înscăuneze acolo, prin bunul tău renume numele Crinului sau numele Geoanei, cum o vrea Dumnezeu, întru izbăvirea neamului românesc şi a Majorităţii celei binecuvântate prin mijlocirea priceperii bine ştiute şi a tuturor celor nemţeşti plăcute Majorităţii celei de şaizeci şi cinci la sută.
Tu eşti cel chemat să se jertfească dând pofta sa de mărire (căci omeneşti sunt toate simţirile şi gândirile, şi ale sfinţilor şi ale oamenilor deopotrivă) pe interesurile Patriciului şi ale Voiculescului şi ale Hrebenciucului şi ale Vântului celui stăpân pe departe-vederi şi departe-auziri şi măscări caţavenceşti, şi ale tuturor celor mari ce asigură locuri de trudă pentru muritorii acestor plaiuri mioriticeşti şi câştigă şi ei, dacă tot s-au apucat de-o treabă, o brumă de milioane. Dreptule şi priceputule şi independentule.

Mai fă tu încă, sfinte nemţescule Klaus, şi jertfa cea de pe urmă şi vesteşte Crinul şi Geoana şi Vereştoiul şi Pambuccianul, de nu îţi este pofta de mărire prea mare, că dai înapoi şi nu mai ai trebuinţă de postul cel de întâi-ministru. Şi să vezi cum toată zburătăceala cea politicească are să se domolească pe dată. Dumnezeu să-ţi dea puterea de a te înfrâna de la pofta ta de mărire. Independentule. Şi salvatorule.

Ţiriac, Patriciu et Co.

Zice Ion Ţiriac într-o emisiune tv (citat aproximativ): „Se puteau face afaceri şi înainte de ’89. Nu cine ştie ce, dar se putea. Eu de pildă, cumpăram o sticlă de coniac, mă duceam cu ea la Moscova, o vindeam, iar cu banii căpătaţi cumpăram ceasuri pobeda, pe care le aduceam în ţară şi le vindeam cu un preţ bun. Asta făceam. Şi nu mi-e ruşine s-o spun.”… (În timp ce Patriciu râde cu poftă. O fi ştiind el de ce.)

Mă gândeam ascultându-l: şi eu am făcut „afaceri” înainte de ’89. Aveam nişte rude la Chişinău, deci tot în URSS. Părinţii mei i-au vizitat la începutul anilor ’60. La plecare au luat cu ei vreo două pulovere de lână şi câteva perechi de şosete bărbăteşti, cumpărate de mine. Acolo rudele mele le-au vândut, iar cu banii cumpăraţi au cumpărat pentru mine un aparat foto, un trepied şi un exponometru. Asta, pentru că îmi doream foarte mult să fotografiez. Nici prin cap nu mi-a trecut să vând acele obiecte în ţară (să le vând bine, nu-i aşa?) şi cu banii căpătaţi să cumpăr altceva pentru vânzare în URSS. Şi tot aşa… Iar dacă aş fi făcut-o, mi-ar fi fost după aceea foarte ruşine. De altfel nici cu amintirea acelei „tranzacţii” nu mă simt astăzi foarte confortabil…

Zice, la rândul său, Dinu Patriciu, răspunzând întrebării Ce înseamnă un om de afaceri? (Citat de asemenea aproximativ.) „Este un om care la un moment dat crede că poate să facă bine pentru ceilalţi.”

Hai să fim serioşi! Un om de afaceri (distinct, după părerea ambilor granguri, de afacerist; nu, de fapt nu-i nicio deosebire) se caracterizează prin mai multe însuşiri. Dar însuşirea primordială, după părerea mea, este să fie ahtiat de bani. Celelalte însuşiri mă abţin să le trec în revistă.

Dacă Ion Ţiriac, întorcându-se în ţară cu maşina, şi fiind oprit de un agent de circulaţie pentru contravenţia de a fi depăşit viteza maximă legală, comentează în mass-media faptul la modul „Cum îşi permite? După tot ce am făcut eu pentru ţară!”, în care dintre ipostaze se plasează? În aceea de om de afaceri, sau în cea de afacerist?… Iar când, cu ceva ani în urmă, apare „pe sticlă”, negru de furie în legătură cu scandalul feciorului său acuzat de consum şi trafic de droguri, şi tună şi fulgeră împotriva „ministresei” Macovei înainte de orice verdict al vreunei curţi de justiţie, în ce ipostază o face? Om de afaceri? Afacerist?.. Om bogat? Om cu bani? (Altă distincţie plăcută celor doi granguri.) Sau mai degrabă în ipostaza care i se potriveşte cel mai bine, aceea de ţopârlan plin de bani?

Recuperatorii de la UPC România

UPC România recurge la recuperări „extrajudiciare” de aşa-zise credite de la foşti abonaţi ai Astral

Potrivit unei ştiri HotNews din 5 august 2009, „UPC România avea un număr total de peste 1,24 milioane de abonaţi în al doilea trimestru din 2009, în scădere cu 66.000 clienţi faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut şi cu 15.300 clienţi mai puţin decât trimestrul anterior din acest an, ca urmare a scăderii pe segmentul serviciilor de televiziune analogică, arată datele Liberty Global. Oficialii UPC susţin că rezultatele de pe analogic nu au impact asupra situaţiei operaţionale, în condiţiile în care migrarea clienţilor spre digital a adus suficiente venituri”.

Aş zice totuşi că n-a adus suficiente venituri, că situaţia UPC România nu-i tocmai roză dacă managerii companiei recurg la recuperatori de credite şi la expedierea de somaţii (dar ce fel de somaţii!) unor foşti abonaţi ai Astral România, fostă companie monopolistă preluată ulterior, după cum se ştie, de UPC. Iată cum arată o asemenea somaţie (v. imaginea). Scrie acolo, negru pe alb (pe lângă somaţia propriu-zisă): „(…) vă informăm că UPC România va iniţia toate demersurile necesare, judiciare şi extrajudiciare (subl. mea), în vederea recuperării debitului restant (…).”

Ei da, chestia asta cu „extrajudiciare” e tare! Dacă recuperarea pe cale judiciară nu se prea întrevede, printre altele deoarece scrisoarea, după cum se poate observa, nu poartă nicio semnătură deci e nulă ca document în sensul juridic al cuvântului, în schimb recuperarea prin demersuri extrajudiciare… Ghici! Ce să însemne oare „demersuri extrajudiciare”? Parcă îţi şi imaginezi doi zdrahoni de la „Departamentul Recuperare Debite UPC România”, în haine de piele, abordându-te în manieră mafiotă la intrarea în bloc, întrebându-te prin ochelarii negri: Ai copii, domnule… cutare? Fii atent că p-aicea pe stradă se-ntâmplă multe! Nici nu ştii când trece o maşină şi, dacă nu eşti atent… Aşa că fă-te cu banii la casieria UPC! Did I make myself clear? Noi te-am prevenit, să nu zici că nu te-am prevenit! OK?

Acum ceva timp, un meşter care s-a recomandat a fi de la UPC a sunat la uşă şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă conectez la UPC, tariful fiind foarte avantajos, cică. I-am răspuns că, ştiind că UPC a preluat vechiul Astral, nici nu vreau să mai aud de Astral fiindcă n-am uitat cum tarifele, stabilite (unilateral — dar ce nu stabilea Astral-ul unilateral?) în dolari, se măreau cu neruşinare de la lună la lună, indiferent de cursul dolarului, chiar dacă acesta se-ntâmpla să scadă. Şi i-am mai spus că nu uit umilinţele la care am fost supus vreme de câţiva ani, cu prilejul achitării facturii lunare, orele pierdute la cozi interminabile la ghişeul Astral. Fiindcă firma, ahtiată de câştig, se calicea până şi la casieriţe. Unde un bodyguard de mâna a doua îi ţinea pe clienţi afară, fie că era vreme frumoasă, fie că ploua sau sufla crivăţul (ca nu cumva să fie prea multă lume înăuntru, cică, şi casieriţa să poată lucra în linişte, sărăcuţa de ea), şi din când în când, după ce un număr de clienţi erau lăsaţi să intre în birou, întindea o mână muncitorească şi, amintind izbitor de vremurile bune ale „epocii de aur”, spunea răstit: Pân’ aicea!… N-am uitat nici mutra acră a casieriţei, felul cum se răţoia la clienţi de parcă le făcea o favoare catadicsind să le ia banii. N-am uitat toate astea, domnule — i-am spus meşterului de la UPC. Aţi profitat de monopol. Până şi schimbarea numelui abonatului o taxaţi cu o treime din valoarea abonamentului, pentru o simplă intervenţie de câteva secunde în baza de date computerizată. Iar acum, că monopolul s-a spart, aţi devenit brusc cooperanţi. Nu, mulţumesc, m-am conectat la Romtelecom–Dolce. Să nu mai aud de Astral!… Nu, domnule, a insistat meşterul de la UPC, acuma nu mai suntem Astral. Suntem UPC. Acuma au venit americanii!

Te pomeneşti c-or fi venit! Dar care americani? stau şi mă-ntreb acum. Au deprins foarte repede năravurile dâmboviţene? Sau au venit gata-şcoliţi din Texasul anilor ’30?… Căci despre ce recuperare poate fi vorba? La 1 ianuarie 2007, deci acum aproape trei ani, am încheiat un contract cu Romtelecom şi din clipa aceea n-am mai beneficiat de serviciile otrăvite ale Astral-ului. Contractul cu Astral prevedea deconectarea abonatului la neplata facturii după 15 zile de la termenul limită, atât şi nimic mai mult. Niciun fel de daune către furnizorul de servicii tv prin cablu nu erau prevăzute în contract… Mă-ntreb ce fel de management este cel pe care-l face UPC România. Cum de preferă să dea posibila simpatie a clienţilor pe aversiunea provocată de politica agresivă a somaţiilor şi a recuperatorilor?

Ca să-şi facă cititorul o idee de ce înseamnă UPC, fostă Astral, iată ce spune un blogger, Gusti Roman, pe blogul său, sub titlul „UPC—Astral, ce probleme… Ce ruşine!” în 2007, actualizat în 2009, cu menţiunea că toate problemele de atunci sunt şi astăzi valabile.

„Noiembrie: Mă pun să le plătesc internetul + telefonul deşi n-am beneficiat o secundă de serviciile lor. Cred că voi apela la OPC, că nu se mai poate.”

„Azi am pierdut 1h şi 30 minute la coadă la casierie, cu contractele în braţe.”

„Dintr-o coadă de 30 de persoane, jumătate plăteau facturi, jumătate reclamau ceva… Asta spune multe despre UPC… O afacere construită doar pe înţelegerea cu RDS de a nu-şi suprapune teritoriile de supremaţie, ca să nu-ţi dea opţiunea de a alege altceva.”

Iată şi un comentariu la blogul din care am citat (unul din câteva zeci, toate critice la adresa UPC):

„Gusti, nu eşti singurul care a devenit scârbit de serviciile UPC–Astral. Angajate total nepregătite, încurcături de contracte, facturi plătite care figurau ca neplătite… Toate astea mi s-au întâmplat în numai 3 luni. Sunt curios până când ţine haosul ăsta.”

Ce altceva aş mai putea adăuga?

Unicameral–300

Traian Băsescu a semnat decretul de organizare a referendumului pentru parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum trei sute. Imediat „opoziţia” s-a mobilizat şi, prin voci „avizate” (Andon, Ponta, Pavelescu & co., plus — cine alţii? — „liberalii” lui Patriciu), a adus pe tapet toată gama de contraargumente posibile şi imposibile: că decizia preşedintelui este pur electorală, că numai regimurile autoritare au parlament unicameral (cu exemple din Afganistan, Irak, Iran ş.a.m.d.), că nicio ţară fostă comunistă de mărimea României nu a trecut la parlament unicameral, că un parlament unicameral va stârni ample (şi periculoase) mişcări de stradă (măi, să fie!), că după referendum România va avea tot parlament bicameral, că pentru instituirea unui parlament unicameral va fi nevoie de dezbateri parlamentare, de modificarea Constituţiei care, la rândul ei, trebuie aprobată prin referendum, i.e. referendumul preşedintelui este inutil.
Argumentele de mai sus, plus altele — de ce nu? —, în sprijinul parlamentului bicameral pot fi valabile în cadrul unor dezbateri civilizate (de nu cumva această sintagmă nu-i, în România, o contradicţie în termeni). Vreau doar să atrag atenţia asupra stupidităţii argumentului conform căruia validarea de către popor a parlamentului unicameral de maximum 300 de parlamentari ar fi inutilă atâta vreme cât oricum Constituţia care ar conţine noua prevedere ar urma să fie supusă validării de către popor.
Să ne amintim în ce mod este, conform legii, proiectul de Constituţie supus referendumului. Sunteţi de acord cu actualul proiect de constituţie? sună întrebarea. Da sau Nu? Nicio altă întrebare nu vizează — şi nici n-ar fi posibil — motivele pentru care o persoană sau alta ar fi, eventual, pentru respingerea proiectului de constituţie. În timp ce, iată, o eventuală opţiune a poporului pentru un parlament unicameral limitat de 300 de membri ar fi clară şi explicită. Că această opţiune n-ar putea fi pusă imediat în practică este o altă chestiune. Sper că nu se va găsi nimeni care să spună că preferinţa poporului ar putea fi dată uitării după un an, doi sau trei. Sau patru.

Dialog cu zâmbet schimonosit

Dialogul ajunge să se inflameze. Dialogul? Mă rog… Talk show-ul tv. Te uiţi la el: ochii îi scapără, dacă i-ar sta în putinţă şi-ar ucide interlocutorul doar cu privirea. Pe gură îi ies flăcări, iar pe nas abur fierbinte, respiraţia i s-a înteţit. Ia uite la el! Şi deodată… zâmbeşte.
Adică ce să-nsemne zâmbetul ăla? Solie de pace cu interlocutorul? Dimpotrivă, triumful asupra sa, îngenuncherea? Semnal că este imun la atacurile interlocutorului?… Un lucru e sigur: zâmbetul e schimonosit. Greţos.
Cunosc doi oameni c-un asemenea zâmbet: Sergiu Nicolaescu şi Aurelian Pavelescu.
Nu neg, or mai fi şi alţii.

S-au întâlnit la Grivco

Miercuri 21 octombrie, la emisiunea „Deschide lumea” (parcă aşa-i zice, nu?), de la Realitatea TV (de ce m-oi mai fi uitând, nu pricep! Trebuie că-i acelaşi spirit malefic care îmi atrage irezistibil privirile spre hidoşenia numită Casa Poporului) invitaţii celor doi zarzavagii sunt Crin(a) Antonescu şi Emil Hurezeanu. În privinţa Antoneascăi, nicio surpriză şi nicio pretenţie — nici n-a fost vreodată în ce mă priveşte. Hurezeanu în schimb furnizează surpriză după surpriză, căci vorba lui Mihail Neamţu (mă rog, nu vorba propriu-zis ci spiritul spuselor sale), banul (lu’ Vântu) sminteşte. Aş zice, parafrazând, où sont les Europes Libres d’antan?… Nu credeam să ajung să-l aud vreodată de Hurezeanu practicând atacul la persoană. A făcut-o exprimându-şi neîncrederea în ministrul Videanu ca specialist în economie… marmoreană. Sau cam aşa ceva: apropo de afacerile lui Adriean Videanu în domeniul marmurei. (Da’ SOV în ce-o fi specialist?) Pe scurt, dl Hurezeanu e îngrijorat că datorită lui Băsescu România ar putea să derapeze spre dictatură. Să fim serioşi! Şi la pungă groşi.

Zice Antoneasca: S-au întâlnit la Grivco? [E vorba de propunerea lui Klaus Johannis pentru funcţia de premier.] Ei, şi ce-i cu asta! Acolo s-a nimerit să se întâlnească!… Asta îmi aduce aminte de un banc foarte vechi. Un băieţel stă de vorbă cu părinţii: — Mămico, tu te-ai născut la Constanţa, nu-i aşa? — Da, dragul mamei. — Tăticule, tu te-ai născut la Iaşi, nu-i aşa? — Da, dragul tatii. — Iar eu m-am născut la Bucureşti, aşa e? — Aşa e, puiule. — Şi atunci cum se face că ne-am întâlnit toţi trei aicea la Craiova?

Constituţia nu-i de nasu’ lu’ György–Baci

Constituţia nu-i făcută s-o citească oricine (adică nu-i de nasu’ lu’ nea Gheorghe) ci e făcută s-o citească elitele — cam asta era ideea lansată de avocatul UDMR-ist György Frunda la o emisiune a postului Vântu–Realitatea TV. După care György–Baci s-a lansat, cu patos/avânt/arţag avocăţesc, să explice cum stă cu articolul 103 din Constituţia României: dacă un partid deţine majoritatea absolută în Parlament, atunci preşedintele e obligat să accepte propunerea acelui partid pentru postul de prim-ministru. Păi dacă-i aşa, a continuat cu acelaşi avânt György–Baci, atunci este evident că acelaşi lucru trebuie să-l facă preşedintele şi atunci când există o coaliţie în Parlament…

Păi, dom’ avocat, cu umilinţă de ne-jurist îmi permit să v-atrag atenţia că în articolul 103 nu există nici cuvântul „obligat” nici cuvântul „coaliţie”. Hai să vedem ce scrie, mai exact (că văd că chiar şi politicieni cu ştaif din opoziţie–vorba–vine încearcă să pledeze în temeiul respectivului articol ca şi cum ar pleda într-un proces de partaj, unde nu strică să-i smulgă pârâtului cât mai multe).

„(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”

Deci, dom’ avocat, preşedintele consultă. Ceea ce nu înseamnă „este obligat”. Vorba lui Videanu, cine are dificultăţi cu limba română să pună mâna pe DEX, nu-i nicio ruşine — se mai întâmplă. Mai departe. În ce constă consultarea partidului cu majoritate absolută, sau a partidelor reprezentate în Parlament? Înseamnă oare să accepte un nume? Nu neapărat. Preşedintele poate dori, spre exemplu, să-şi facă o idee de cum văd partidele un viitor executiv. Poate dori să afle care sunt, în viziunea acestora, priorităţile ţării în viitorul imediat sau pe termen mai lung. Poate dori să se edifice asupra strategiei lor în abordarea respectivelor priorităţi. Ş.a.m.d. Şi abia după aceea, astfel informat, poate decide care este persoana pe care el o consideră cea mai indicată să pună în practică proiectul de dezvoltare a ţării în perioada următoare, fie aceasta un mandat complet, fie doar o fracţiune de mandat.

Sigur, la prima vedere ar fi mai comod ca preşedintele să desemneze pentru funcţia de prim-ministru persoana pe care partidele i-o propun şi pe care, în măsura în care ele constituie majoritatea în Parlament, acestea ar accepta-o la votul de învestitură. Dar spune Constituţia că Parlamentul îl validează pe primul-ministru? Spune asta Constituţia, György–Baci? Nu, dom’ avocat. iată ce spune Constituţia în acelaşi articol 103, alineatul următor:

„(2)Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului (subl. mea).”

Păi asta-i cu totul altceva, György–Baci. După cum vezi şi matale, nu persoana desemnată primeşte votul de încredere ci programul viitorului guvern. Plus întreaga echipă guvernamentală. Şi aşa e şi firesc. Fiindcă nu (numai) o persoană reprezintă garanţia unui viitor cabinet eficient, competent şi de devotat ţării. Ci (mai ales) programul de guvernare. Plus calitatea persoanelor care urmează să alcătuiască guvernul. De aceea şi spune art. 103, în ultimul alineat:

„(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. (…)”

Se dezbat, György–Baci. Adică se analizează. Ceea ce, trebuie să recunosc, e destul de complicat pentru I.Q.-ul mediu al parlamentarilor din toamna anului 2009. (Poate în viitor să fie altfel — cine ştie, se mai întâmplă şi minuni.)

Iar „majoritatea” parlamentară ce clamează gălăgios în aceste zile? Că s-a constituit rapid. Mai există şi vreun alt argument? Aud?… Ba chiar şi pentru neamţul Klaus tot asta a fost hotărâtor pentru acceptarea candidaturii (care candidatură, de altfel, nici nu există în termeni constituţionali): că majoritatea s-a constituit rapid, în nici 24 de ore. Păi este ăsta un merit? Aş zice că dimpotrivă, e un semn de… superficialitate? Nicidecum! E un semn de conjuraţie. Băsescu a zgândărit viesparul politic în anii săi de mandat de până acum şi deci trebuie eliminat. Conjuraţia asta este: conjuraţie anti-Băsescu. De aceea s-a constituit atât de rapid „majoritatea” parlamentară. Ca să-l dea jos pe Băsescu. S-a discutat ceva despre programul unui viitor executiv? Aud?…

„Coaliţia” PNL–PSD–UDMR (care, aceasta din urmă, între noi fie vorba, aşa cum s-a mai spus, trece cu uşurinţă dintr-un pat într-altul — tot e ea de genul feminin), plus Felix-Motanul (care îşi pune, iată, la dispoziţie sediul Grivco pentru conjuraţi) pe asta mizează: alegem un neamţ drept prim-ministru, toată lumea în România cade pe spate când aude de nemţi, străinătăţii îi este şi ei plăcut numele de Klaus, deturnăm prin asta simpatia întregii Transilvanii, până acum îndreptată către Băsescu, îl dăm jos… Şi gata. Am dat lovitura. De-ajuns să ne amintim cum se gudurau prezidenţiabilul Antonescu şi contravenientul auto Orban pe lângă neamţul Klaus în timp ce, conducându-l pe scara de marmură a Casei Poporului în drum spre „negocieri”, se încărcau vizibil de aura neamţului — mâine-poimâine să fie canonizaţi de patriarh, nu alta. Jubilau cei doi domni. Şi pe lângă ei, ceva mai încolo, nu mi-e deloc clar de ce, şi Prostănacu’.

Nu întâmplător, Emil Hurezeanu, devenit între timp, contra cost (probabil) omu’ lu’ Vântu, sugera într-o altă emisiune că o bună mişcare a opoziţiei în vederea alegerilor prezidenţiale ar fi de a desemna un contracandidat unic al lui Băsescu în persoana lui neamţului Klaus. Bună idee! s-a luminat instantaneu la faţă trimisul lui Patriciu în Parlament. Voalà de vezi!

În concluzie, György–Baci. Majoritatea cu care matale te baţi piept — şi alţii ca matale aşijderea — trebuie văzută, de către un preşedinte responsabil, ca o majoritate întru ceva. Nu contra ceva. Că altfel, mâine-poimâine s-alege praful de acea majoritate. Aşa cum nu o dată s-a mai întâmplat. Şi din nou Băsescu — tot el — o să fie de vină.

Noi vrem respect! „Noi” vrem rating!

Realitatea TV vrea respect! Cică. Şi drept urmare pune în scenă o „indignare” a boborului privitor, pricinuită de gâlceava de ultimă oră a guvernanţilor. Un grup de oameni sunt aduşi într-o încăpere pusă la dispoziţie de Realitatea lui Vântu şi strigă către obiectivul camerei de luat vederi: Eu vreau respect! Şi eu vreau respect! Şi eu! Şi eu vreau respect!… Din păcate, actorul Victor Rebengiuc, un om de a cărui bună-credinţă n-am niciun motiv să mă îndoiesc, se lasă şi el manipulat. Domnule Rebengiuc, treziţi-vă!

Până şi cuplul (TV, nu fac nicio insinuare cu privire la viaţa privată) Liana Alexandrru–Constantin Drăgan, pe care îi credeam oneşti, oarecum rătăciţi printre cumetri mahalagii în genul lui Cosmin Prelipceanu şi al Laurei Chiriac (căreia stagiul la Radio France Internationale şi Agence France nu pare să-i fi fost de prea mare folos), face „bilanţul” guvernării Boc până la momentul ruperii coaliţiei şi ajunge la concluzia: „9 luni şi 10 zile. Atât a stat la Palatul Victoria Guvernul Boc I şi a condus lupta cu criza economică. 9 luni şi 10 zile în care a produs 800 de şomeri zilnic. 9 luni şi 10 zile în care la fiecare 24 de ore, 280 de oameni au ajuns atât de săraci încât nu şi-au mai putut plăti ratele la bănci. Însă bilanţul guvernului de 9 luni şi 10 zile nu se opreşte aici.” De parcă n-ar şti foarte bine că nu guvernul Boc a provocat dezastrul din ultimele luni ci criza economică mondială…

Deci asta e Realitatea TV. Iar acum vine şi ne aruncă praf în ochi: Noi vrem respect? Care „noi”? Adică Realitatea? Să fim serioşi! Noi, Realitatea, vrem rating! Cu orice preţ. Chiar şi cu preţul dezamăgirii populaţiei. Pe noi, Realitatea TV, ne doare în cot de respect! Noi vrem rating!

Două relaţii cu Internetul: Andrei Pleşu vs. Solomon Marcus

Două personalităţi ale vieţii culturale din România — două puncte de vedere diametral opuse asupra acestui mirific instrument al secolului numit Internet. Andrei Pleşu îl dezavuează punându-i în cârcă toate relele lumii. Solomon Marcus îşi exprimă faţă de Internet entuziasmul său fără rezerve.
Am extras din frânturi de texte publicate de cei doi (Andrei Pleşu: „Cultura de Internet”, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 oct. 2008; şi Solomon Marcus: Ion Zubaşcu: „Cu Solomon Marcus, despre splendoarea culturală a matematicii”, Vatra, 5–6, 2009, p. 184} şi i-am pus astfel în dialog, deşi un asemenea dialog n-a existat ca atare.

Andrei Pleşu: „Internetul e pe măsura acelora care cred că a fi cultivat înseamnă, pur şi simplu, a şti. Cunoaşterea ca depozit, inteligenţa ca exerciţiu al memoriei, interogaţia redusă la strictă dexteritate mecanică şi la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket şi efortul de cunoaştere într-o subspecie a shopping-ului.”

Solomon Marcus: „Am întâlnit intelectuali valoroşi care sunt prizonieri ai acestei temeri că internetul e un pericol pentru cultură. L-am auzit la o emisiune pe Neagu Djuvara spunând că ne pierdem identitatea prin integrare. Dar internetul e o revoluţie. Că găseşti prostii pe internet nu e un argument. Parisul n-ar merita nici doi bani pentru cartierele sale rău famate.”

A.P.: „Dar a fi cultivat nu înseamnă a şti, înseamnă a şti să cauţi. Nu a şti să utilizezi o «maşină de căutare», ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale. Cultura nu te îmbogăţeşte prin ceea ce îţi livrează în mod expres, ci prin aventura drumului, prin barocul tatonărilor. Cultura e facultatea de a decide ce e de făcut când nu ştii ceva: cum să pui întrebarea, la ce uşă să baţi, în care orizont să te mişti. Cultura te îmbogăţeşte şi prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ţine mai mult de inspiraţie şi febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decât săpătura harnică şi achiziţia hrăpăreaţă. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o ţopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcţiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atât de uşor, începi să-ţi închipui că deţii cu adevărat ceea ce ai găsit. Impostura e, de aceea, paguba subiacentă a culturii de Internet. Bunul dobândit fără efort, parada de informaţie plutind pe un perfect vid cognitiv, ştiinţa neasimilată, neprelucrată organic, creează impresia penibilă a falsului, a jongleriei stângace. Nicăieri nu e trişeria intelectuală mai acasă ca în spaţiul culturii de Internet. Campionii ei păcălesc lumea, dar se păcălesc pe ei înşişi. Încep să creadă că ştiu, că emană miresme subtile, când, de fapt, miros a Google de la o poştă.”

S.M.: „Apoi, problema bibliografiei: dai un simplu clic şi ai într-o clipă sute de lucrări pe o temă dată. Înainte, aş fi pierdut ani de zile să strâng aceeaşi bibliografie.”

A.P.: „Cultura de Internet ameninţă să devină cultura viitorului. Ea face victime încă de pe băncile şcolii, dar se instalează, vanitos, şi în creiere mai tomnatice, grăbite să vândă ceea ce n-au cumpărat niciodată. Îmi pică ochii, din când în când, pe verbiajul bălţat al unei mici vedete de televiziune, pentru care laptop-ul pare să fie mamă, tată, frate, prieten şi, probabil, iubită. Din instrument util, calculatorul portabil a devenit un substitut de personalitate, o excrescenţă schizoidă care îşi domină utilizatorul. Omul vrea să epateze, să etaleze cunoştinţe fenomenale, să arate, mă-nţelegi, prostimii cât e de deştept. Vreţi să auziţi ceva despre Olympia (pronunţie ezitantă) a lui Edouard (pronunţat cu un «d» final sonor) Manet? Ascultaţi la mine! Urmează platitudinile curente, culese din Wikipedia şi din alte cotloane digitale, de unde trebuie să rezulte că vorbitorul şi-a tocit coatele şi şi-a mâncat tinereţile studiind asiduu istoria artei. Nu-i nimic — îmi spun. Insul a făcut, totuşi, de bine, de rău, un efort. Şi decât să nu ştii nimic, mai bine să înveţi câte ceva, fie şi de pe Internet. Atâta doar: când eşti în faza de învăţare, nu se cade să adopţi, ţanţoş, postura învăţătorului.”

S.M.: „E nevoie de o educaţie a frecventării internetului. Trebuie să educăm tânăra generaţie pentru o utilizare corectă. Aici e viitorul.
Fără internet, nu puteţi afla noul vânt care bate în lume. Cine nu utilizează internetul e un infirm!”

Sigur, fiecare are dreptul la opinie. Mă întreb totuşi de ce este A.P. atât de pornit împotriva internetului. Căci textul publicat în Dilema veche, reprodus aproape în totalitate, fragmentat, în cadrul dialogului imaginat mai sus, nu este o simplă opinie despre internet ci o veritabilă demonizare proferată de iubitorul de îngeri, plină de iritare şi ură ambalată în sarcasm… Era să zic fără precedent, dacă nu mi-aş fi amintit că multe, dacă nu majoritatea textelor filozofului moralei minime (mă refer la cele pe care mi-au căzut ochii — departe de mine pretenţia de a i le fi citit pe toate, asta ar mai lipsi!) n-au fost argumentaţii în sens academic-cartezian (nici măcar postmodernist!) cât mai ales produse impresioniste de umoare, şi anume de mal-humeur de cele mai multe ori. Fiindcă se pare că asta e umoarea curentă a filozofului.
Nici nu ştiu de ce, până la urmă, A.P. s-a făcut foc şi pară, acum câţiva ani, la o suspiciune, bazată mai mult pe impresie, a lui Gabriel Andreescu privind o prezumtivă aservire a lui A.P. faţă de fostul regim comunist; ba chiar l-a acţionat în instanţă (şi, în plus, a şi câştigat procesul contra lui G.A. obţinând daune minima-morale de 50 milioane de lei, după ce pretinsese daune maxima-morale de 1 (un) miliard de lei!), când acelaşi A.P. îl desfiinţează, într-un articol intitulat, semnificativ, „O lighioană”, pe Sergiu Andon, fără a produce o singură probă care să incrimineze prestaţia acestuia. (Nu că aş avea vreo simpatie pentru avocatul fostului securist Dan Voiculescu, Doamne fereşte.) Totul se rezumă la o colecţie de impresii, evident dezagreabile, pe care S.A. i le produce: antipatia ca argumentaţie.
Revenind la Internet, textul lui Pleşu îmi pare de o impecabilă rea-credinţă şi de un fanatism perfect. „Cultura ţine mai mult de inspiraţie şi febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ”, spune A.P. Observăm imediat că „zelul cumulativ” este expresia sa depreciativă pentru studiu, pe care A.P. îl contrapune inspiraţiei şi febrilităţii spirituale, către care se îndreaptă simpatia vădită a autorului, sugerându-ne că producţiile sale eseistice poartă marca febrilităţii (şi a inspiraţiei, desigur). Pentru A.P. cultura se rezumă, pare-se, la umanioare. Mai exact, la zona pur speculativă a acestora (care se poate dispensa fără probleme de „zel cumulativ”). Cultura rigorii, pe care o practică un Solomon Marcus, nu se pune la socoteală (pentru A.P.). „Dansul e mai aproape de firea ei [a culturii] decât săpătura harnică şi achiziţia hrăpăreaţă” Ca să vezi! Febrilitate, dans… Şi din nou aceeaşi antipatie irepresibilă pentru studiu şi asimilarea de cunoştinţe, sugerată prin noi expresii depreciative: „săpătură harnică” (harnică dar — nu-i aşa? — tot săpătură; adică investigaţie în straturi inferioare) şi „achiziţie hrăpăreaţă”!
A.P. asociază cultura cu dansul, de ce? Fără îndoială, pentru a crea o imagine seducătoare acelei culturi care îi este accesibilă lui, omului care cândva îl ţintuia la stâlpul infamiei pe specialist întru strălucirea universalistului în care, iată, (i se pare că) se regăseşte.
Iar dacă era să caute în mass-media exemple negative pentru utilizatori (superficiali) ai Internetului, se pare că acea mică vedetă tv, care pronunţă ezitant Olympia şi i se aude „d”-ul final de la Edouard Manet, cade ca o adevărată pleaşcă pe capul lui Pleşu, cu „verbiajul ei bălţat” şi cu laptopul care îi este „mamă, tată, frate, prieten şi, probabil, iubită”. (Orice, numai instrument de lucru nu.)
Internetul, în viziunea lui Pleşu „nu încurajează dansul” (iarăşi, dansul!) ci „butonada”. „Nicăieri nu e trişeria intelectuală mai acasă ca în spaţiul culturii de Internet.” Etc. etc. etc.
Mi-aş permite, în încheiere, un exemplu personal de „butonadă”, de „bun dobândit fără efort, paradă de informaţie plutind pe un perfect vid cognitiv, ştiinţă neasimilată, neprelucrată organic, (…) de fals şi de a jonglerie stângace” (altă răbufnire viscerală a filozofului din textul cu pricina).
Am văzut deunăzi un film TV, biografic, „A Beautiful Mind”, despre John Nash, laureat al premiului Nobel pentru economie, despre care, spre ruşinea mea, nu auzisem. Ce să fac? — a trebuit să „butonez”, şi anume pe detestabila Wikipedia. Unde, pe lângă datele strict biografice ale matematicianului John Nash, am întâlnit câteva dintre conceptele create de acesta, printre care „Nash Equilibrium”. Cum nu cunoşteam conceptul, am „butonat”, în continuare, pe linkul respectiv, informându-mă („săpând hrăpăreţ”) despre concept. (Am comis, recunosc, această „trişerie intelectuală”.) De acolo, alte linkuri m-au purtat spre „Prisoner’s dilemma”, „Battle of the sexes” (cu totul altceva decât ar putea crede, judecând după termeni, cei ce anatemizează Internetul), „Auction theory”. De la „battle of the sexes” am ajuns la „payoff matrix”. Şi uite-aşa… Dar toate astea ţin deja de curiozitatea specialistului de două parale. Universalistul (Pleşu), cu a sa „efervescenţă spirituală”, stă undeva (şi dansează dezinvolt) mult deasupra nimicurilor riguroase. Nu mai spun ce-am dezgropat pe Wikipedia, ca să nu mă fac de râs cu „vidul meu cognitiv”, „neprelucrat organic”.

Şvaiţer à la Mega Image

Iată ce poţi vedea pe ambalajul unei bucăţi de şvaiţer (cică), ambalat în vid (cică), produs de LaDorna şi comercializat de magazinul Mega Image „Izvorul Crişului”, bd. Brâncoveanu nr. 116: „emmental—TRADITIONAL METHOD—Şvaiţer—Produs obţinut din amestec de lapte crud (70%) şi lapte pasteurizat (30%)—Ambalat la: 22.07.09—Valabil până la: 05.10.09.” (Foto 1)
Deci ce vede cumpărătorul? „Metodă tradiţională”! (Şi încă pe englezeşte, ca să înţeleagă tot românul!) Produs din lapte crud şi lapte pasteurizat. Valabil până la 5 oct. 2009… OK! Îl cumperi liniştit (până la 5 octombrie mai sunt, hăt, săptămâni bune), că doar Mega Image e o reţea de magazine cu ştaif!… Îl ţii câteva zile în frigider, după care te trezeşti cu „şvaiţerul” mucegăit. Şi abia atunci, prinzându-te mirarea, îl întorci şi pe-o faţă, şi pe cealaltă şi observi că… Măi, să fie! Încă o etichetă! Pe „verso”. Iar ce vezi pe „verso” e pură science fiction: „ŞVAIŢER EMENTAL—LADORNA—VID—Faină albă de grâu, brânză fărâmiţată, brânză uscată, şuncă de pui, zahăr, lecitină de soia, drojdie—Cântărit 11.08.2008—Valabil până la 12.08.2009—15.30.” (Foto 2)
Dumnezeule, asta ce mai e? Şvaiţer? Şvaiţer fabricat din faină albă de grâu? Şvaiţer din brânză fărâmiţată? (Adică din resturi!) Din brânză uscată? (Asta ce-o mai fi?) Şvaiţer din şuncă de pui?! Şvaiţer ambalat (cântărit) pe data de 11.08 şi valabil până la data de 12.08? Adică douăzeci şi patru de ore? Sau mai puţin? Căci, iată, valabilitatea este specificată cu o precizie de jumătate de oră: ora 15.30. Dar nu ştim ora cântăririi! Să fi fost tot ora 15.30? Asta ar însemna o valabilitate de 24 de ore. (Pentru un produs ambalat în vid?) Dar dacă a fost ambalat la ora 23.30?

Şvaiţer, TRADITIONAL METHOD!… À la Mega Image…