 | SIMA ION on Medicina românească, între inc… |
 | Paul Tumanian on Dumnezeu şi pronumele…… |
| Paul Tumanian on Întrajutorare şi dăinuire |
 | elena on Colegiul Naţional „Nicolae Gri… |
| Paul Tumanian on Ion Cristea, o speranţă a mate… |
Două doamne profesoare călătoresc cu autobuzul spre locul de întâlnire în vederea protestului programat vineri 20 ianuarie 2012 în faţa Ministerului Educaţiei. Stau de vorbă între ele. De la Ministerul Educaţiei urmează să se deplaseze în Piaţa Universităţii pentru a se alătura celuilalt protest. Au însă o îngrijorare. Se întreabă unde vor găsi lista pe care să-şi pună semnătura.
Am şi eu o nedumerire: pentru ce trebuie să semneze?
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 8,200 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 3 sold-out performances for that many people to see it.
Cine a fost (sau este) Eliza Oprescu? s-ar putea întreba cititorul, de are în Câmpina o alee care îi poartă numele. Ei bine, Eliza Oprescu nu a fost, ci este ingineră. Şi nu una oarecare, ci o ingineră în plină prosperitate. Şi anume directoarea Direcţiei Investiţii din Primăria Municipiului Câmpina.
Că are o alee care îi poartă numele nu este oficial ci doar o presupunere. Cum altfel s-ar putea explica faptul că Primăria îi asfaltează — după cum se poate vedea în imagine —, evident, pe bani 
publici, intrarea la proprietatea personală de pe strada Ion Eliade Rădulescu, inclusiv la garajul proprietate personală? Că doamna directoare este vip în municipiul Câmpina se poate vedea chiar şi din faptul că Primăria (adică ea însăşi, până la urmă) a binevoit să-i modifice până şi geometria trotuarului, transformându-l, pe porţiunea din dreptul garajului, în rampă de acces la garajul doamnei Oprescu, îndulcind astfel panta dinspre stradă, altminteri cam abruptă, către garajul pe care cu onor îl stăpâneşte doamna directoare un pic mai la deal.
Concluzia este una singură: doamna directoare dispune de o alee (ca şi proprietate personală). Şi cum această alee nu poartă, oficial, niciun nume, rezultă, în mod logic, că nu poate să se numească altfel decât „aleea ing. Eliza Oprescu”. Chiar dacă respectiva „alee” mai deserveşte, se pare, încă două gospodării. Căci fără ing. Eliza Oprescu, respectivele gospodării ar fi aşteptat mult şi bine asfaltarea. Ca şi cele de pe aleea Stânjenei, asfaltată şi ea cu puţin timp în urmă, în regim de prioritate. Că de! una e doamna ing. Eliza Oprescu de la Primăria Câmpinei.
Somaţia lui Victor Ponta, preşedintele PSD, adresată recent lui Mircea Geoană, fost preşedinte al PSD, să-şi prezinte demisia din funcţia de preşedinte al Senatului României pentru păcatul de a fi făcut o vizită de câteva zile în SUA fără încuviinţarea partidului (citeşte: a lui Ponta), a redeschis seria dubiilor legate de consistenţa unei bune părţi din prevederile Regulamentului în vigoare al Senatului. Respectiva somaţie — o chestiune internă de partid — a fost 
însoţită de pretenţia ca noul preşedinte al Senatului să fie „ales” (sau desemnat?) tot dintre senatorii pesedişti. Ceea ce nu mai este o chestiune internă de partid, întrucât priveşte întregul Senat. Şi întreaga naţiune română. De unde se poate trage concluzia că, sfidând orice prevedere din Regulament şi, până la urmă, orice logică, PSD invocă un fel de drept de moştenire la şefia Senatului. Dar cu o aşa-zisă justificare: respectarea opţiunilor electorale de la ultimele alegeri parlamentare. Ba chiar senatorul PSD Dan Şova a avut tupeul să propună o „rocadă”: Mircea Geoană şi Titus Corlăţeanu să schimbe între ei funcţiile de preşedinte al Senatului, respectiv preşedinte al Comisiei de politică externă din Senat. Iar ceilalţi membri ai Senatului să fie, ce? Simpli spectatori? Totodată, PSD scoate din joben prevederea din Regulament că singurul îndrituit să propună (şi să obţină) funcţia de preşedinte al Senatului, după prezumtiva demisie a lui Geoană, este grupul parlamentar al PSD în calitatea acestuia de „furnizor” al actualului preşedinte. În acelaşi timp, liderul PSD, Victor Ponta, nu se grăbeşte să facă uz de „prerogativa” PSD de „moştenitor” al şefiei Senatului, ci, urmare a unor reţineri secrete, îl presează pe fostul său şef, Mircea Geoană, să-şi prezinte demisia. O fi ştiind el ceva în legătură cu posibilităţile sale regulamentare de manevră.
Iată ce prevede Regulamentul Senatului în privinţa alegerii şi a revocării preşedintelui Senatului:
Art.23.— (1) După constituirea legală a Senatului se aleg preşedintele Senatului şi ceilalţi membri ai Biroului permanent.
(2) Biroul permanent al Senatului se compune din: preşedintele Senatului, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. Preşedintele Senatului este şi preşedintele Biroului permanent.
(3) Apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri, cu observarea principiului consacrat de art.16 alin.(3) teza a doua din Constituţia României, republicată.
(4) Senatorul care a fost ales independent se poate autopropune.
Art. 24. — (1) Preşedintele Senatului este ales, prin vot secret, cu buletine de vot pe care sunt înscrise, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului parlamentar, numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de liderii grupurilor parlamentare. Fiecare grup parlamentar poate face o singură propunere.
(2) Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a întrunit, la primul tur de scrutin, votul majorităţii senatorilor prezenţi.
(3) Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care participă primii 2 candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii care s-au clasat pe primul loc, la egalitate de voturi ori primul clasat şi toţi candidaţii care s-au clasat pe locul al doilea, cu un număr egal de voturi. Este declarat ales preşedinte al Senatului candidatul care a obţinut votul majorităţii senatorilor prezenţi.
Art.25.- (1) Preşedintele este ales pe durata mandatului Senatului. (…)
(…)
Art. 30. — (1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări:
a) încalcă prevederile Constituţiei;
b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.
(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor. (…)
(4) Propunerea de revocare se depune la Biroul permanent care analizează, în prima sa şedinţă, îndeplinirea condiţiilor de la alin. (1) sau (2) şi decide, prin vot, introducerea acesteia în proiectul de ordine de zi a următoarei şedinţe de plen.
(…)
Art. 32. — (1) Propunerea de revocare se prezintă în plenul Senatului. Dacă propunerea de revocare este aprobată prin votul secret al majorităţii senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantă şi, imediat, se organizează alegeri, în conformitate cu prevederile art. 24.
(…)
Art.33.- (1) Revocarea oricăruia dintre ceilalţi membri ai Biroului permanent poate fi solicitată de grupul parlamentar care l-a propus.
Regulamentul îi cere Senatului (art. 23 alin. 3) ca „apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, (…) să reflecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri”. Pe altă parte însă, acelaşi articol, la alin. 1, prevede că membrii Biroului sunt aleşi. Ceea ce transpune prevederea constituţională de la art. 64 alin. 2, teza 1: „Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent.” Întrebarea este: cum şi-l alege? Pe lângă faptul că, spre deosebire de procedura de alegere a preşedintelui Senatului, care abundă în amănunte (art. 24 din Regulament), procedura de alegere a Biroului permanent este total eliptică, trebuie să mai remarcăm că însuşi termenul de „a alege”, dacă e să luăm în considerare definiţia din DEX, nu implică neapărat votul. Dacă însă admitem că prevederea de la art. 23 alin. 1 din Regulament (ca şi cea corespunzătoare din Constituţie) se referă la alegerea prin vot, avem o problemă. De ce? Pentru că Senatul trebuie nu numai să aleagă prin vot ci şi să respecte dispoziţia din Regulament care se referă la „reflectarea configuraţiei politice a Senatului rezultată din alegeri” (art. 23 alin. 3, care transpune prevederea constituţională de la art. 64 alin. 5). Ce fel de vot avem deci? Evident, unul imperativ. Neîndoios, din punct de vedere moral, precizarea de mai sus ar fi perfect îndreptăţită: fiecare grup parlamentar să facă bine să-şi voteze propriii candidaţi! Cu alte cuvinte, să nu trădeze. Aşadar, dacă alineatul 3 vizează respectarea moralităţii, este întru totul binevenit. Dar dacă nu acesta este scopul dispoziţiei, atunci Regulamentul încalcă libertatea de exprimare garantată de Constituţie. Şi e de mirare că Curtea Constituţională, în marea ei înţelepciune, vădită în Decizia nr. 601 din 2005 privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Senatului, a omis să se aplece asupra acestui aspect. Dacă însă alegerea Biroului Permanent nu implică votul, atunci totul este OK: alegerea se poate face, de pildă, prin negociere.
Regulamentul precizează de asemenea (în acelaşi alineat 3 din art. 23) că Biroul permanent îl include şi pe preşedintele Senatului. Care este raţiunea acestei precizări? Greu de explicat! Pe de o parte, este limpede că Biroul permanent îl include şi pe preşedintele Senatului: o spune foarte clar art. 23, alin 2. Îl include, numai că — atenţie! — în acest moment, al alegerii Biroului permanent, el încă nu este cunoscut[i]. Cum s-ar zice, îl include în mod implicit. Fiindcă procedura de alegere a preşedintelui Senatului vine abia în articolul următor, 24. Pe de altă parte, preşedintele Senatului, fiind o persoană unică, nu poate reflecta nicio configuraţie politică, în speţă a Senatului (care pare a fi obiectul acestui alineat)[ii]. De unde concluzia: precizarea „în care se include şi preşedintele Senatului” este perfect inutilă; de nu cumva este de natură să creeze confuzie.
În schimb, procedura de alegere a preşedintelui Senatului este stabilită amănunţit în art. 24. Reţinem, ca fiind esenţial, că preşedintele este ales prin vot secret. Să observăm că, în absenţa unor aranjamente politice, preşedintele Senatului nu are cum să nu fie ales dintre membrii grupului parlamentar majoritar. Fireşte, putem admite că între două sau mai multe formaţiuni politice intervine o înţelegere pre- sau post-electorală; ceva în genul: noi vă susţinem să se aleagă preşedintele Senatului din grupul vostru, voi ne susţineţi să se aleagă preşedintele Camerei Deputaţilor din grupul nostru. În absenţa unei asemenea învoieli însă, este absurd să considerăm că preşedinte al Senatului va fi ales un candidat altul decât din grupul majoritar.
Procedura de revocare este stabilită în art. 30–32 din Regulamentul Senatului (v. mai sus). Dintre acestea, art. 30 şi 32 — primele două alineate din fiecare — au fost declarate neconstituţionale prin Decizia 601 din 2005, amintită mai sus. Ce spun primele două alineate din art. 30? Să reamintim: „Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una din următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile Constituţiei; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune.” (alin. 1) Şi: „revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.” (alin. 2) Cu alte cuvinte, fără a fi prezentată vreo motivaţie! Straniu, nu?
Ei bine, Curtea Constituţională constată că (v. Decizia 601 din 2005, menţionată mai sus):
1. Art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului contravine art. 24 şi art. 64 alin. (5) din Constituţia României, întrucât încalcă dreptul la apărare şi instituie posibilitatea ca în locul preşedintelui Senatului, ales la propunerea unui grup parlamentar şi revocat cu titlu de sancţiune juridică, să fie ales un nou preşedinte al Senatului din alt grup parlamentar decât cel care l-a propus, prin încălcarea principiului configuraţiei politice;
2. Art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului contravine art. 64 alin. (5) din Constituţia României deoarece, cu ignorarea principiului configuraţiei politice, instituie revocarea preşedintelui Senatului prin retragerea sprijinului politic, la cererea altui sau altor grupuri parlamentare decât grupul parlamentar care a propus alegerea lui.
3. Art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului este contrar art. 64 alin. (5) din Constituţie, deoarece omite să facă trimitere la dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Regulament, în virtutea cărora apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.
Iată şi prevederile din Constituţie la care se referă Curtea Constituţională:
Art. 24
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Art. 64 alin. 5
Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere.
Adică cum „dreptul la apărare este garantat”? Sancţiunea aplicată preşedintelui Senatului pentru „încălcarea prevederilor Constituţiei” sau pentru „încălcarea gravă sau în mod repetat a prevederilor Regulamentului Senatului sau ale Regulamentului şedinţelor comune” sunt sancţiuni judiciare[iii]? Asta ar mai lipsi, ca preşedintele Senatului să-şi angajeze un avocat şi să se apere împotriva unei treimi sau a unei jumătăţi (plus unu) din Senat! Caz în care ar urma, ce? Ca şi treimea sau jumătatea Senatului (plus unu) să recurgă la serviciile unor avocaţi? Şi să compară cu toţii în faţa cărui complet de judecători?
Cât despre configuraţia politică a Senatului, iată ce spune judecătorul Kozsokar Gabor, în Opinia sa separată, despre majoritatea parlamentară: „Majoritatea parlamentară sau majoritatea politică în cadrul uneia ori alteia dintre Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definită în termeni general valabili şi, cu atât mai mult, nu este dată pentru întreaga durată a unei legislaturi. Existenţa unei majorităţi nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legătură cu reglementarea ori rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturală. Voinţa unei asemenea majorităţi se manifestă şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului.”
În lipsa unei precizări explicite, nu este oare clar că procedura de alegere a unui nou preşedinte al Senatului după revocarea din funcţie a celui ales anterior nu poate fi diferită de procedura stabilită prin art. 24? Şi atunci cum ar putea ca rezultatul votului să reflecte altceva decât voinţa majorităţii?
Indiferent însă de critici şi de interpretări, Curtea Constituţională s-a pronunţat şi decizia ei trebuie respectată. Aşa se face că, articolele 30 şi 32 din Regulamentul Senatului fiind invalidate, PSD (sau oricare altă formaţiune politică) nu mai are în prezent nicio posibilitate de a-l revoca pe preşedintele Senatului. Asta, deoarece Curtea Constituţională, conform Legii nr. 47 din 1992 (republicată în 2010) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. (art. 2 alin. 3) Aşa se explică de ce şeful PSD recurge la presiuni asupra indezirabilului Geoană: retragerea sprijinului politic nu are efecte juridice.
[i] Dacă e să admitem interpretarea din Opinia separată a judecătorului Kozsokar Gabor la Decizia nr. 601 din 2005 a C.C., atunci „Biroul permanent se alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului permanent”.
[ii] „În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective.” (din aceeaşi Opinie separată)
[iii] „Considerăm, de asemenea, că textele regulamentare privind revocarea preşedintelui Senatului, constatate ca fiind neconstituţionale, nu încalcă dreptul fundamental la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, care, după cum este cunoscut, se referă la sfera activităţii judiciare, iar nu a celei parlamentare, politice.” (Extras din Opinia separată a judecătorului Constantin Doldur la Decizia nr. 601 din 2005 a C.C.)
Am trimis la Guvern, pe data de 8 sept. 2011, pe adresa drp@gov.ro, întrebarea de mai jos:
„Bună ziua
Având în vedere repetatele declaraţii ale premierului că contractul cu OMV încheiat sub guvernarea Năstase este unul păgubos pentru România, aş dori să ştiu cum explică Guvernul actual recenta prelungire cu 3 ani a perioadei de explorări acordata OMV.
Mulţumesc.
Paul Tumanian”
Pe data de 21 sept. am primit răspunsul din imaginea alăturată.
Termenul legal legal (pentru „memoriul” meu, trimis „spre competentă soluţionare” Ministerului… pentru „luarea măsurilor legale ce se impun”!) a fost depăşit de mult: „Autorităţile şi instituţiile publice sesizate au obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei, răspunsul, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă” (art. 8, alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, publicată în Monitorul Oficial, nr. 84, din 1 feb. 2002).
Rămâne întrebarea. Aceeaşi. Plus încă una: dacă Guvernul îşi încalcă propriile acte normative (chiar dacă la data emiterii Ordonanţei se chema guvernul Năstase, iar acum se cheamă guvernul Boc), cum putem spera ca Guvernul să aducă la ordine alte instituţii publice subordonate, care comit aceeaşi încălcare? Şi, slavă Domnului, sunt asemenea instituţii cu duiumul în România.
Actualizare 6 ian. 2012
De la 8 sept. 2011, dată la care am trimis Guvernului României solicitarea de a primi clarificări pe tema de mai sus, iată că am ajuns la 6 ian. 2012, când Direcţia Relaţii Publice a Guvernului mă înştiinţează nu de ce a fost prelungit controversatul contract cu OMV ci că a cerut Ministerului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri „urgentarea formulării unui răspuns”! După 4 luni. Şi după 3 luni de când Guvernul era obligat prin lege să-mi dea răspunsul cerut.
Tot e bine că n-a uitat!
Mândria de a fi european?
În acest an, pe 12 septembrie, ministrul de interne francez, Claude Guéant, şi prefectul Parisului, Michel Gaudin, a organizat un spectacol mediatic pe Champs-Elysées. Însoţite de agenţi de securitate, de poliţişti şi de jurnalişti, notabilităţile franceze au interpelat pe traseu, cu ţintă prestabilită, victime ale prezenţei românilor la Paris. 
„Aveţi probleme, nu-i aşa, cu delincvenţa românilor?” s-a adresat ministrul de interne unui grup de controlori din staţia de metrou din zonă. Deşi o tânără din grup a încercat să-i explice lui Monsieur le Ministre că în linii mari totul e în regulă, Claude Guéant şi-a continuat imperturbabil scenariul: „Şi totuşi aveţi mulţi cerşetori prin staţii?”… La ieşirea de la metrou, chiar în faţa unui bancomat, un poliţist a făcut o demonstraţie întru edificarea asistenţei: „Aveţi aici un skimer, un aparat mic pus la cale de escrocii români cu care se copiază banda magnetică a cardului dumneavoastră. Românii recuperează apoi aparatul pentru a fabrica o copie a cardului. Pentru a afla codul secret, aceiaşi români instalează un alt dispozitiv pe distribuitorul de bani graţie căruia vă filmează discret când introduceţi codul şi astfel pot reface complet cardul dumneavoastră bancar”… În final, Claude Guéant a tras concluziile: „Delincvenţa românilor la Paris creşte de o manieră îngrijorătoare. De la începutul anului, un delincvent din zece trimis în fata justiţiei e de naţionalitate română. Nu se mai poate aşa ceva, ajunge! (…) Îi vom controla mai sistematic pe cetăţenii români din Paris. Nu-i suficient să fii român, adică membru al UE ca să poţi sta la Paris. Cei care fură sau nu au din ce trăi aici vor fi trimişi acasă.”
Să observăm deci: peste tot se vorbeşte de români. La kilogram. En gros. Toţi suntem la fel!
„Ce fac 85% din români şi nu fac decât 20% din italieni dar şi 100% din francezi?” se punea recent o întrebare în studioul unei televiziuni din Franţa. De la cei prezenţi în studio vin răspunsuri care de care mai ironic: „Nu e vorba de cerşit”, „Plătesc impozite”, „Se şcolarizează, trec bacalaureatul”, „Au un nume, studiază geografia ţării lor, sunt declaraţi la starea civilă, fac educaţie sexuală”. Realizatorul este însă cel care jubilează în final dând răspunsul corect: „85% din români învaţă limba franceză pentru a putea să cerşească.”
Sau: „Les Roumains, on a un peu ras le cul!” („Românilor, ni s-a cam acrit de voi!”)
Iarăşi: Românii! La grămadă!
Sau, cu puţin timp în urmă, Thierry Roland şi Jean Michel Larque discută între ei la emisiunea „Les Guignols de l’Info” în chip de marionete: „Nu sunt sigur că meciul va începe pentru că atunci când arbitrul va arunca moneda în aer nu e sigur că o să cadă înapoi pe pământ, cu toţi românii ăia acolo”, afirma unul dintre cei doi, întrebat de moderator dacă francezii vor câştiga în România. „Se ştie că sportul naţional în România nu este fotbalul, ci cerşitul.” Întrebat apoi care va fi strategia tactică a echipei francezilor, marioneta răspunde: „Trebuie să ne temem de contactul direct cu românii.” „De ce, joacă dur?” „Nu, au păduchi.”
Sau, cu ceva timp în urmă, pe France 2, umoristul Jonathan Lambert făcea un joc de cuvinte între „salutul roman” şi noul „salut românesc”: „S’il vous plaît, Messieurs, Mesdames!” — rostit aplecat, cu mâna întinsă şi pe un ton rugător.
Dincolo de comunitatea intereselor economice se vorbeşte (cu speranţă? cu amărăciune?) de o construcţie spirituală a unei Europe unite. Traian Băsescu, în naivitatea lui, visează la Statele Unite ale Europei.
Să fim serioşi! Uniunea Europeană este o himeră cu proptele economice. Dar chiar şi proptelele economice stau să se prăbuşească frânte. De spiritualitate, de sentimentul apartenenţei la o entitate statală comună, nici vorbă!
Să nu uităm, Uniunea Europeană a plecat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Asta spune multe.
„Îi detest pe francezi. Nu este niciunul la care să mă gândesc, poate cu excepţia a două persoane foarte simple… Ei nu sunt amabili, nu se gândesc decât la ei.” O spune (pe jumătate) franţuzoaica Jacqueline Kennedy. Nu vreau să cad în acelaşi păcat al afirmaţiilor globalizante, dar prea sunt instituţionale atacurile la adresa românilor venite în ultima vreme din Franţa.
P.S. Un forum foarte interesant pe tema „Le salut Roumain” puteţi găsi pe France 2.fr.
2. Realităţi
Hidro Prahova, în regim de avarie: economie de… presiune
Într-un pliant propagandistic difuzat la începutul acestui an, primarul Câmpinei, Horia Tiseanu, menţiona printre realizările anului trecut „Finalizarea proiectului cu finanţare europeană «Îmbunătăţirea reţelei de alimentare cu apă a zonei Nord a municipiului Câmpina»”. Proiect creaţie Hidro Prahova, bineînţeles… Ce putem spune? Un lucru e cert: s-o fi finalizat. Dar degeaba! În zona Nord a municipiului Câmpina nu s-a clintit nimic. Şi nici în zonele din celelalte puncte cardinale. Totul a rămas pe hârtie.
Hidro Prahova furnizează apă la presiune de avarie pe toată durata zilei, iar la miezul nopţii (uneori sunt chiar mai grăbiţi) reduce presiunea până la o valoare care cu siguranţă nu depăşeşte 0,5 bar. După cum aprecia master-planul proiectului „Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare în judeţul Prahova” (v. partea I) pierderile în reţelele de alimentare cu apă din oraşele judeţului — şi, de bună seamă, Câmpina nu face excepţie — ajung până la 50% din producţie. Pentru a diminua pierderile din reţea, Hidro Prahova recurge la economie de… presiune.
Optimismul primarului probabil că a renăscut între timp. Căci spre sfârşitul anului 2009, la cinci ani şi mai bine de la înfiinţarea Hidro Prahova, Horia Tiseanu se arăta de-a dreptul indignat de comportamentul societăţii:
„«Nu sunt genul care să înjur sau care să facă scandal!» Iată o declaraţie a primarului Horia Tiseanu, care în emisiunea Administraţia în Obiectiv s-a hotărât să vorbească deschis. A recunoscut că a fost de acord cu trecerea CPGC la Hidro Prahova, o societate judeţeană, gândindu-se la banii care ar putea fi investiţii în reţelele de apă şi canalizare. S-a gândit şi la calitatea şi timpul de intervenţie al echipelor de muncitori, atunci când apar avarii pe conducte. A crezut că va avea o colaborare bună cu cei din conducerea Hidro Prahova. La fel cum au crezut şi primari din alte localităţi, care s-au asociat cu societatea judeţeană. Numai că nimic din cele promise nu s-a întâmplat. La Câmpina nu a fost investit niciun leu, lucrările se execută ca pe vremea fostei Companii Publice de Gospodărire Comunală. Aşa că primarul a ieşit la rampă şi a trecut la ameninţări.
Aşadar securea războiului a fost dezgropată. Hidro Prahova a venit cu multe promisiuni dar cu niciun fel de realizări. Lucru care nu este pe placul multor edili locali. Cel puţin nu pe placul lui Horia Tiseanu care s-a plictisit să aştepte.” (valeaprahovei.tv: „La un pas de divorţ”, 21 oct. 2009)
Tertipuri marca Hidro Prahova…
Şi fiindcă Hidro Prahova nu poate (nu vrea) să asigure în reţele o presiune normală a apei potabile (fiindcă presiunea scăzută este singura modalitate de care dispune pentru a mai reduce din uriaşele pierderi de care vorbeam), ia uitaţi-vă mai jos la ce recurge!
Ordinul nr. 90 din 20.03.2007 al Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice (ANRSC) prevede un contract–cadru pe care furnizorul serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare (Anexa 3 — CONDIŢII DE CALITATE ŞI LEGISLAŢIA APLICABILĂ), este obligat să-l încheie cu beneficiarii. Contractul–cadru trebuie să conţină următoarea prevedere:
„Presiunea apei asigurată la ultimul nivel al condominiului este de ….. (se trece valoarea presiunii ce trebuie asigurată — subl. mea), la un consum de apa instantaneu de …… (se trece consumul de apa instantaneu, considerând factorul de simultaneitate din normele de proiectare).
Debitul de apă minim asigurat este de ……. l/s şi de ……. mc/zi. (…)”
Ei bine, în locul acestei prevederi obligatorii, ce pune în schimb Hidro Prahova în contractul cu clienţii săi? Iată ce pune:
„Presiunea apei în sistemul de distribuţie / în punctul de delimitare a instalaţiilor între operator şi utilizator la data semnării prezentului se situează (subl. mea) în intervalul 1,4–2,2 BARR.”
Nici tu presiune „ce trebuie asigurată”, nici tu „consum instantaneu”, nici tu „debit de apă minim asigurat”! Nimic! Poftim de verifică singur dacă Hidro Prahova n-a minţit afirmând că „la data semnării prezentului contract” presiunea apei în reţea s-a situat în intervalul… cutare! Iar dacă, prin absurd, să zicem că aşa a fost, creează pentru Hidro Prahova această prevedere aberantă vreo obligaţie? Evident, niciuna.
…Sub acoperirea „autorităţii tutelare”
În luna mai a acestui an am pus întrebarea de mai sus „autorităţii tutelare”, ANRSC. Iată ce răspuns am primit:
După cum se poate vedea, ANRSC se preface că mi-a răspuns la chestiunea cu presiunea apei din reţea într-o scrisoare anterioară, când în realitate în acea scrisoare (v. mai jos) (NU) mi-a răspuns la alte două întrebări pe care i le-am pus, şi anume cele referitoare la tariful apei şi la taxarea apei de ploaie.
Asta îmi aminteşte de un banc din „Epoca de aur”. Un cetăţean intră într-un magazin şi întreabă: „Aveţi brânză?” Vânzătorul îi răspunde: „Nu, aici n-aveam carne. La magazinul de alături n-au brânză.”
Întrebarea referitoare la absenţa din contract a prevederii privind asigurarea unei presiuni date în reţea am pus-o în formă scrisă şi Hidro Prahova, sucursala Câmpina, la data de 6 iunie 2011. Sucursala nu a binevoit să-mi răspundă, încălcând astfel fără pic de jenă prevederile art. 7, alin. 1 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Tarife pentru acoperirea pierderilor la Hidro Prahova
Vă rog să priviţi — mai jos — „dinamica” tarifelor practicate de Hidro Prahova, sucursala Câmpina, pentru apa potabilă, în ultimii 5 ani.
Aşa cum se poate vedea, ultima mărire a tarifului apei potabile (şi implicit al serviciilor de canalizare) a fost drastică: 44%; adică de la 2,09 lei/m3 pe luna februarie 2011 la 3,00 lei/m3 (fără TVA!) pe luna martie. Asta, în condiţiile în care alte utilităţi, respectiv gazul metan şi energia electrică, nu au suferit majorări de tarife în intervalul respectiv; doar preţul carburanţilor a fost majorat semnificativ; dar care este ponderea carburanţilor în volumul cheltuielilor S.C. Hidro Prahova, ca să justifice o majorare de 44%? (Nivelul inflaţiei pe 2010 s-a situat, după cum se ştie, la 8%.)
Am pus, fără să-mi fac iluzii, aceste întrebări ANRSC. Răspunsul este cel de mai jos:
„Menţionăm că, potrivit prevederilor legale în vigoare, strategia de tarifare a fost avizată de A.N.R.S.C. prin adresa (…)” este răspunsul autorităţii tutelare. Doar strategia, nu şi tariful, din câte se poate vedea!
În rest, se vorbeşte de „strategia de fundamentare a preţurilor/tarifelor”, care este prezentată în nu ştiu ce act adiţional, se vorbeşte de „dezvoltare durabilă”, se vorbeşte de tot ce vrei şi ce nu vrei, numai de modul de stabilire, concret, al tarifelor nu se vorbeşte. Asta, se pare, nu-i de nasul muritorul de rând! Nici măcar o trimitere la Legea concurenţei nr. 21/1996, care, la art. 4 (1), prevede că „preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural [cazul reţelelor de distribuire a apei potabile] (…) se stabilesc şi se ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu excepţia celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe.”
Încă o dată despre taxarea apei de ploaie
Chestiunea este aceeaşi pe care am mai abordat-o pe acest blog.
În privinţa apei ploilor căzute pe terenuri private, taxate de Hidro Prahova sub pretextul că se scurg pe domeniul public, unde sunt preluate de reţeaua de canalizare aparţinând societăţii (indiferent dacă pe strada respectivă există sau nu canalizare, sau dacă terenul se află situat sub nivelul străzii etc.), ANRSC face iniţial trimitere la Ordinul Preşedintelui ANRSC nr. 90/2007 (v. mai sus), unde se stabileşte modul de determinare a „apei meteorice preluate (subl. mea) de reţeaua de canalizare”. Iar dacă am revenit cu întrebarea Ce se întâmplă în cazul apei nepreluate, pe care Hidro Prahova se încăpăţânează să o taxeze abuziv, răspunsul a fost cel prezentat la începutul articolului: trimitere, pentru litigii, la autoritatea administraţiei publice locale.
Drept care, m-am adresat din nou — într-o ultimă încercare — Comisariatului pentru Protecţia Consumatorilor Prahova, cu menţiunea că, în pofida constatării CPCPh cum că Hidro Prahova se află în culpă şi a fost (sau urma să fie sancţionată), situaţia a rămas neschimbată. Adică aşa cum o doreşte Hidro Prahova. Întru prosperitatea „managerilor” ei, în dispreţ suveran la adresa clienţilor. Aşa cum îi stă bine unei societăţi (de partid şi) de stat.
1. Premise
Cine este Hidro Prahova?
S.C. Hidro Prahova S.A., cu sediul la Ploieşti, a luat fiinţă în 2004, cu un capital social iniţial de 50.000 lei.
La 31.12.2010 avea 587 de salariaţi, iar capitalul social crescuse, prin mai multe majorări ale aportului Consiliului Judeţean Prahova, până la valoarea de 7.349.730 lei. Acţionarii societăţii sunt în număr de 28 şi anume Consiliul Judeţean Prahova şi 27 de consilii locale din judeţul Prahova. Consiliul Judeţean deţine o pondere de 73% din capital, iar Consiliul Local Câmpina o pondere de aproape 19%, restul de participări fiind mai curând simbolice. Avem deci de a face cu o societate cu capital integral de stat. (Unde am auzit oare că statul este cel mai prost administrator?)
Doar pentru informare: Ultima majorare a aportului CJPh la capitalul social al S.C. Hidro Prahova (la data de 21.04.2011) s-a făcut la cererea Hidro Prahova (şi anume cu 7.785.660 lei), motivată de implementarea proiectului „Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare în judeţul Prahova”, societatea fiind obligată să asigure partea ei de cofinanţare (la un proiect finanţat preponderent de UE), în cuantum de 9.134.984 euro, prin deschiderea unei linii de finanţare (v. mai jos).
Foarte interesant este că Ploieştiul „coordonează” alimentarea cu apă a judeţului Prahova (prin S.C. Hidro Prahova) dar el însuşi beneficiază, în privinţa alimentării cu apă potabilă, de serviciile societăţii mixte (public–privat) Apa Nova!
„Toate oraşele au reţeaua de distribuţie îmbătrânită, cu pierderi de apă mari care ating circa 50% din producţie”, spune Master-planul „Asistenţa Tehnică pentru Pregătirea Proiectelor în Sectorul de Apă / Apa Uzată din România — Judeţul Prahova”, realizat de câteva firme consultante, străine şi româneşti (sub egida Cohesion Fund Consultants East Romania) în vederea obţinerii de fonduri europene.
Cât de prosperă este S.C. Hidro Prahova?
Iată o sinteză de pe situl www.listafirme.ro
Totodată, aflăm de pe situl Consiliului Judeţean Prahova că la data de 31.12.2010 veniturile totale ale societăţii erau de 30.128.030,00 lei, cheltuielile totale erau de 29.397.365,00 lei, cu un profit net de 714.165,00 lei.
O filieră europeană de creditare
S.C. Hidro Prahova a fost creată înainte de aderarea la Uniunea Europeană, dar acum se află în situaţia de a beneficia de această apartenenţă a României. Să vedem de ce.
Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară „Parteneriatul pentru Managementul Apei — Prahova”
Conform art. 1, alin. 2, lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, cu modificările şi completările ulterioare, Asociaţia de dezvoltare intercomunitară reprezintă o structură de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat, înfiinţată, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale, pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizarea în comun a unor servicii publice.
Conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, cu modificările şi completările ulterioare, Asociaţia de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice reprezintă asociaţia de dezvoltare intercomunitară definită potrivit prevederilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, având ca obiectiv înfiinţarea, organizarea, reglementarea, finanţarea, exploatarea, monitorizarea şi gestionarea în comun a serviciilor de utilităţi publice pe raza de competenţă a unităţilor administrativ-teritoriale membre, precum şi realizarea în comun a unor proiecte de investiţii publice de interes zonal sau regional destinate înfiinţării, modernizării şi/sau dezvoltării, după caz, a sistemelor de utilităţi publice aferente acestor servicii.
O şansă — poate singura în momentul de faţă — pentru obţinerea unei finanţări UE din Fondurile Structurale şi de Coeziune post-aderare pentru dezvoltare regională este condiţionată de existenţa/crearea unor structuri administrative sectoriale (transporturi, mediu etc.) care să garanteze folosirea eficientă a fondurilor.
Fie „Parteneriatul”!
Cadrul legal pentru asociaţii intercomunitare exista: Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
„În baza diagnosticului stabilit în master-planul întocmit pentru sistemul public de alimentare cu apă şi canalizare (v. mai sus) au fost nominalizate o serie de obiective de investiţii. «Pentru identificarea surselor de finanţare şi alocarea acestora pentru localităţi, una dintre condiţiile impuse de Uniunea Europeană este ca acestea să adere la Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară pentru serviciile publice de alimentare cu apă şi canalizare, iar prestatorul actual al serviciului trebuie să fie operatorul regional desemnat prin hotărâre a Consiliului Judeţean Prahova, respectiv S.C. Hidro Prahova. Autorităţile locale trebuie să încheie contract pentru delegarea gestiunii serviciului cu operatorul regional», ne-a declarat ing. Dumitru Pantea, directorul S.C. Hidro Prahova. Potrivit acestuia, autorităţile locale sunt obligate (subl. mea — apropo de autonomie locală/principiul subsidiaritaţii!) să înfiinţeze, prin hotărâre a Consiliului Local, serviciul public pe care doresc (subl. mea — !!) să-l concesioneze. «În al doilea rând, autorităţile trebuie să elaboreze un studiu de necesitate pentru delegarea acestui serviciu, dar şi să devină acţionari ai Hidro Prahova. O altă obligaţie este să aprobe, tot prin hotărâre a Consiliului Local, contractul cadru de delegare al serviciului, aşa cum este el aprobat de ANRSC [Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice — v. partea a II-a], şi vor împuternici preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, care este şi preşedintele Asociaţiei de Dezvoltare Intercomunitară, să semneze, în numele autorităţii locale, contractul de delegare a gestiunii», a subliniat Pantea. Prin actul de delegare, proprietarii bunurilor aferente serviciilor publice rămân autorităţile locale care vor controla modul de îndeplinire a obligaţiilor din contract care revin operatorului, dar vor dirija şi gestiona programul de investiţii ce urmează a se derula. «Operatorul reprezintă o garanţie a finanţării în ceea ce priveşte colectarea tarifelor la apă şi canalizare, eliminându-se astfel consumul clandestin», ne-a declarat ing. Dumitru Pantea, directorul S.C. Hidro Prahova.” (Roxana Tănase,: „Contracte pentru delegarea gestiunii: Hidro Prahova îşi extinde aria de operare”, Telegraful de Prahova, 23.03.2010)
Şi a fost „Parteneriatul”!
„Asociaţia de dezvoltare intercomunitară «Parteneriatul pentru Managementul Apei — Prahova», cu sediul în Ploieşti, jud. Prahova, B-dul Republicii nr. 2-4, camera 628/629 [între timp s-a mutat], înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei Ploieşti, cu nr. 14/01.04.2009, reprezentată de Mircea Cosma, în calitate de Preşedinte al Asociaţiei…” Acesta este actul de constituire.
În iulie 2009, directorul S.C. Hidro Prahova, Dumitru Pantea, declara — optimist — pentru NewsIn că reţeaua de apă şi canalizare din Prahova va fi modernizată cu 146 mil. euro. „Banii sunt accesaţi prin fonduri europene, 85%, grant prin Axa II, iar 15% din bugetul de stat şi local. Investiţiile vor fi făcute la reţeaua de apă, canalizare, în staţii de epurare a apei uzate şi staţii de tratare a apei potabile, pentru cele 12 oraşe din totalul de 14 din judeţul Prahova (în afară de Ploieşti şi Boldeşti-Scăeni, care au operator privat).” Directorul general al Hidro Prahova a mai spus că speră ca în primăvara viitoare să înceapă lucrările, care ar urma să fie finalizate în 2013. Cele opt aglomerări care vor beneficia de investiţii sunt Sinaia, Breaza, Câmpina, Băicoi, Plopeni, Mizil, Urlaţi şi Vălenii de Munte. (În treacăt fie spus, în septembrie 2011, în Câmpina nu se făcuse încă nicio investiţie pentru reţeaua de alimentare cu apă potabilă.)
Nu 146 de milioane de euro, ci 163 de milioane!
„Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară «Parteneriatul pentru Managementul Apei — Prahova» şi S.C. Hidro Prahova S.A. au semnat în data de 20.05.2011, la Ploieşti, în prezenţa domnului Cristian Apostol, secretar de stat în cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, cel mai valoros contract din istoria Prahovei [!!]: Contractul de finanţare a proiectului «Reabilitarea şi modernizarea sistemelor de apă şi canalizare în judeţul Prahova».
Valoarea totală a proiectului este de 162.731.194 euro fără TVA, din care finanţarea nerambursabilă din Fondul de Coeziune este de 116.534.693 euro.
Implementarea sa va fi efectuată pe parcursul a 44 de luni, în perioada 2011–2014, în final urmând ca aproximativ 156.000 locuitori să beneficieze de un sistem de apă şi canalizare la standarde europene. Proiectul presupune investiţii în extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă potabilă, precum şi în sistemul de colectare a apelor uzate, respectiv a şapte staţii de epurare noi, a 350 de kilometri de reţele de canalizare, a şase staţii de repompare a apelor uzate, de dezinfecţie a apei potabile şi, nu în ultimul rând, conducte de transport şi distribuţie a apei potabile şi va fi implementat de către Operatorul Regional S.C. Hidro Prahova S.A. în aglomerările principale Azuga, Buşteni, Sinaia, Comarnic, Breaza, Câmpina, Băneşti, Băicoi, Plopeni, Vălenii de Munte, Mizil şi Urlaţi.”
Drept care, demnitarii, fericiţi, se prind în horă:
De la stânga la dreapta, în picioare: Dumitru Pantea (directorul Hidro Ph), Mircea Cosma (preş. Consiliului Judeţean Prahova, vicepreş. PSD Prahova) şi Cristian Apostol (secr. de stat la Ministerul Mediului şi Pădurilor)
În „Istoria lui Dumnezeu” de Karen Armstrong (2009), editura Nemira a adoptat scrierea cu majusculă a pronumelui personal pentru Dumnezeu — El, Lui să-L Etc. În originalul în engleză, evident nu întâlnim aşa ceva. Nici Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al Academiei Române nu indică scrierea cu majusculă a pronumelui personal ce îl desemnează pe Dumnezeu. Dar, de! aşa-i la români: cât a fost Ceauşescu, în toată presa era El — cu majusculă! Nu mai e Ceauşescu, Dumnezeu a devenit El — cu majusculă! În toată presa. Scriindu-l cu majusculă îi arătăm respect, nu-i aşa? Chiar şi în capitolul „Moartea lui Dumnezeu?”, chiar şi când despre Dumnezeu vorbesc ateii. Poftim de îndrăzneşte să-L scrii fără majusculă! Te mănâncă redactorii cu fulgi cu tot!
Ce popor evlavios e românii!
