Secvenţe mediatice estivale

Talk show la Realitatea TV despre noii parveniţi, proprietari de elicoptere, care aterizează pe unde vrea muşchii lor, fără nicio autorizaţie. Pe acest subiect toţi cei de faţă sunt în consens… Din vorbă‑n vorbă, fostul deputat PRM‑ist Lucian Bolcaş şi senatorul UDMR‑ist György Frunda ajung să se complimenteze reciproc, urându‑şi viaţă lungă. „Nu atât de lungă — precizează, mucalit, György Frunda adresându-se colegului său jurist — cât s‑ajungă domnul Vadim Tudor preşedintele României, că ar însemna să trăiţi infinit.” După uzanţele profesiunii, ambii sunt maeştri. Faţa maestrului Bolcaş prinde să se lungească dar n‑apucă s‑ajungă prea lungă. „Domnule Frunda, îi răspunde conciliant PRM‑istul, ştiţi, pe mine mă cheamă Lucian Bolcaş.”

***

Într‑un interviu publicat în suplimentul „Timpul liber” al României libere, Radu Paraschivescu, traducător, scriitor şi redactor la editura Humanitas, afirmă negru pe alb: „Mă bucur că am depăşit etapa în care evocam steril neputinţa de‑a avea un Havel român. L‑am avut, dar n‑am fost pregătiţi să‑l recunoaştem.” Cine să fie, cine să fie? Şeful său, Gabriel Liiceanu? Te pomeneşti!

***

Alt talk show, tot la Realitatea TV, de astă dată pe tema imunităţii parlamentare, cu aplicaţie la Adrian Năstase şi la Monica Iacob Ridzi. Proaspăt devenitul deputat PDL‑ist Sever Voinescu comentează lungile dezbateri care au avut loc într‑o comisie — n‑am reţinut care —, la sfârşitul cărora un membru al comisiei a ieşit pe post după terminarea şedinţei, la ora 1 noaptea, şi a făcut declaraţiile cuvenite. „Dar avea voie un membru să iasă pe post?” — se întreabă cu subînţeles „maestrul” Adrian Păunescu (alt maestru!); şi completează tot el, mucalit, „A, da! că era trecut de miezul nopţii”… Câtă subtilitate la maeştrii ăştia!

La ce foloseşte Poliţia Comunitară? (VIII)

Poliţia Comunitară, mană cerească pentru… angajaţii ei

Sâmbătă, ora 14,30. Ajung acasă. Undeva, peste străzi, muzică lăutărească pentru delectarea unei bune părţi din cartierul Berceni, voioşie mare cu chiuituri, în bună tradiţie dâmboviţeană.

Peste drum, la doi paşi, pe strada Izvorul Mureşului, Poliţia Comunitară a sectorului 4, Secţia a 3-a.

Intru pe poarta Poliţiei Comunitare, instalată acum câţiva ani în locul unei creşe de pe vremea odiosului regim comunist. Dar — nu-i aşa? — linişte şi ordine înainte de toate. Clădire mare cât o şcoală, alături, o curte plină cu maşini (al căror număr e secret de stat).

Patru handralăi comunitari sprijină, de o parte şi de alta, balustrada, la umbră deasă, relaxaţi. Muzica lăutărească, nici gând să-i deranjeze. — Spuneţi? mă întâmpină unul din poliţişti. — Păi, mă gândeam că muzica asta pe care o auziţi şi dumneavoastră nu-i potrivită pentru ora asta [interval de linişte, conform legii: 14–17 h]. Şi chiar dacă n-ar fi interval de linişte, tot n-ar fi în regulă. — De unde? se arată interesat (şi mirat în acelaşi timp) un al doilea poliţist comunitar, d-acia din maşină? — Nu, zic, asta nu-i muzică din maşină, e muzică de-un cartier întreg. — Nu ştiţi de unde vine? se interesează al treilea poliţist comunitar (care pare a fi şef). — Asta, cred că dumneavoastră v-ar fi mult mai simplu s-o aflaţi. — Ia urcaţi-vă, măi, în maşină şi vedeţi despre ce-i vorba, zice şefu’.

Cu câteva săptămâni înainte, luând în serios „programul ecologic” anunţat de primarul Piedone (căruia i se subordonează Poliţia Comunitară a sectorului 4), le atrăsesem atenţia asupra unui loc noroios (fuseseră multe ploi) folosit pentru parcare, de unde noroiul era împrăştiat — cu nesimţire — peste asfaltul proaspăt turnat, pe o rază de zeci de metri. Mă gândeam la o îngrădire, ceva, eventual chiar la aplicarea unei/unor amenzi (conform prevederilor Codului rutier). Între timp a venit seceta, apoi furtuna. Locul e tot acolo, când noroios, când prăfos, după capriciile vremii. Şi tot neîngrădit.

Salarii bune, linişte; spaţiu pentru birouri, cât cuprinde; maşini, câte pofteşti. Obligaţii de serviciu… Obligaţii?!

Să tot trăieşti la Poliţia Comunitară.

Fanteziile soc. HIDRO PRAHOVA S.A., Sucursala Câmpina: taxa pe apa de ploaie

Pare de domeniul SF, dar HIDRO PRAHOVA, Sucursala Câmpina, îi taxează pe utilizatorii casnici pentru serviciul de a prelua în reţeaua de canalizare a oraşului apa de ploaie care se scurge din curţi în stradă.

Staţi să vedeţi! Asta încă nu-i nimic!

În „contractul de furnizare/prestare a serviciului de alimentare cu apă si canalizare”, care se încheie între furnizorul de servicii, respectiv HIDRO PRAHOVA, Sucursala Câmpina, şi client, se prevede, la cap. V, „Stabilirea cantităţii de apă furnizată şi a celei evacuate în reţeaua de canalizare”, art. 10, pct. 3:

„Stabilirea cantităţii de apă meteorică preluată la reţeaua publică de canalizare se determină prin înmulţirea suprafeţelor totale ale incintelor (construite şi neconstruite) deţinute şi declarate de fiecare utilizator pe propria răspundere cu un coeficient de 0,2/mc/mp/an; cantitatea rezultată se împarte în 12 tranşe şi se facturează lunar.”

Am putea spune: suma e mică, plătim, nu contează. Dar — să vezi ciudăţenie! — se taxează după acest sistem toţi utilizatorii, indiferent dacă nivelul curţii este mai jos decât nivelul străzii! Se taxează toţi utilizatorii, chiar şi în cazul când curtea este înclinată dinspre stradă spre curte (în care caz, utilizatorul s-ar putea trezi că apa de ploaie de pe stradă îi inundă curtea). Se taxează toţi utilizatorii, indiferent că solul curţii este argilos sau aluvionar, sau (cazul curţii mele), cu pietriș cu bolovăniș și liant argilos de la 0,90 m în jos (după cum o arată un studiu geotehnic la fața locului), absoarbe ca un burete şi nicio picătură n-ar ajunge în stradă nici chiar de-ar fi rupere de nori. Ba, mai mult decât atât, se taxează chiar şi utilizatorii care locuiesc pe străzi care nu au canalizare!

O persoană (altminteri foarte veselă şi afabilă — de sex feminin) din conducerea HIDRO PRAHOVA, Sucursala Câmpina, a încercat să mă convingă cu ceva timp în urmă, la telefon, că facturarea apei de ploaie scursă din curţi în stradă a fost stabilită la nivel naţional. Respectiva persoană a recunoscut totuşi că situaţia este într-adevăr absurdă în unele cazuri, cum ar fi cele pe care le aminteam mai sus, şi, drept urmare, m-a invitat la sediul societăţii să depun o plângere şi să vedem cum putem rezolva problema. Cât despre baza legală, aceasta este specificată în contract — mi s-a spus.

Într-adevăr, pe ultima pagină a contractului pe care HIDRO PRAHOVA, Sucursala Câmpina, îl încheie cu utilizatorii sunt enumerate actele normative care constituie, se afirmă, baza legală a contractului. Şi anume:

● Legea 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice
● Legea 241/2006 a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare
● Ordinul 88/2007 al preşedintelui A.N.R.S.C. pentru aprobarea Regulamentului–cadru al serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare
● Ordinul 29/N/1993 pentru aprobarea normativului cadru privind contorizarea apei şi energiei termice la populaţie şi instituţii publice
● Legea 458/2000 privind calitatea apei potabile (probabil incorect: există o lege 458/2000 privind calitatea apei potabile), şi
● Hotărârea 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate (NTPA 001/2002 şi NTPA 002/2002)

La acestea se adaugă (nu scrie în contract, dar este menţionat într-o scrisoare pe care am primit-o de la HIDRO PRAHOVA, Sucursala Câmpina, în data de 9.04.2009, sub semnătura doamnelor sing. Carmen Radu, ING. ŞEF SEZC (?) şi ing. Simona Neagu, COORDONATOR SUCURSALĂ),

● Regulamentul de funcţionare al serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, aprobat de Consiliul Local al Municipiului Câmpina — o particularizare, cum ar veni, a Ordinului 88 (v. mai sus).

Să le luăm pe rând. În Legea 51/2006, expresia „ape pluviale/meteorice” apare de 3 ori: 1) la art. 1, alin. 2,c, în care se face e enumerare generală a serviciilor; 2) la art. 13, alin. 2,c, unde se stipulează că A.N.R.S.C. este autoritatea care reglementează serviciile şi utilităţile publice; şi 3) la art. 42. alin. 3, unde evacuarea apelor pluviale figurează pe o listă a serviciilor pentru care se încheie contract pe termen nedeterminat. Aşadar, nimic despre modul de facturare. Vorbesc de apa de ploaie. Mai departe.

În Legea 241/2006, expresia „ape pluviale/meteorice” figurează de 5 ori: de 3 ori la art. 3, care defineşte termenii tehnici, o dată la art. 5, alin. 1, unde se stabilesc cerinţele generale ale sistemului de evacuare a apelor; şi la art. 15, alin. 1,j, care se referă la obligaţiile administraţiilor publice locale faţă de operatori. Nicio referire la modul de facturare.

Ordinul 29/N/1993, după cum se poate constata şi din titlu, nu are nimic de-a face cu apele pluviale/meteorice. Mai departe.

Legea 458/2000 (de fapt, pe 2002), nici atât: e vorba de calitatea apei potabile.

La fel şi Hotărârea 188/2002 — se referă la calitatea apelor uzate susceptibile de a fi deversate în mediul acvatic.

Nu mai rămâne decât Ordinul 88/2007. Întâi şi-ntâi, din textul acestui ordin reiese fără dubiu că autorităţilor administraţiei publice locale li se dă mână liberă să stabilească modul de funcţionare a operatorilor publici pentru servicii de alimentare cu apă şi canalizare, inclusiv privitor la tarifare. Astfel,

„La elaborarea şi aprobarea regulamentelor serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare (subl. mea), autorităţile administraţiei publice locale vor respecta următoarele principii: (…) tarifarea echitabilă (subl. mea); (…) transparenţa şi responsabilitatea publică, incluzând consultarea cu patronatele, sindicatele, utilizatorii şi cu asociaţiile reprezentative ale acestora; (…)” (art. 3)

Expresia „ape pluviale/meteorice” figurează în numeroase locuri în cuprinsul Ordinului. Astfel, la art. 215 se precizează:

„(1) Cantitatea de apă meteorică preluată de reţeaua de canalizare se determină prin înmulţirea cantităţii specifice de apă meteorică, comunicată de A.N.M. pentru luna anterioară emiterii facturii, cu suprafeţele totale ale incintelor construite şi neconstruite, declarate de fiecare utilizator şi cu coeficienţii de scurgere recomandaţi de SR 1846-1:2006.
(2) În cadrul contractelor de furnizare se vor putea utiliza formule de calcul analitic, aplicabile fiecărui utilizator (subl. mea), sau norme specifice locale, pe categorii de utilizatori (subl. mea), determinate tot analitic, pe baza prevederilor alineatului (1).
Indiferent de varianta aleasă, în documentele menţionate se va evidenţia formula de determinare folosită.”

Ei bine, aici suntem într-adevăr la obiect, cum s-ar zice. Recunoaştem şi locuţiunea întâlnită în termenii contractuali, „incintele construite şi neconstruite”. Deci sursa de „inspiraţie”, iat-o, devine clară. Să observăm însă un element esenţial: nicăieri în Ordinul 29/N/1993 nu se stipulează că toţi utilizatorii trebuie supuşi taxării. Dimpotrivă, cum lesne se poate observa, Ordinul face referire la norme „aplicabile fiecărui utilizator” sau la „categorii de utilizatori”.

Singurul responsabil de absurditatea taxării apei de ploaie este Regulamentul de funcţionare al serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, cap. VI, art. 215, aprobat de Consiliul local al Municipiului Câmpina, aşa cum se afirmă negru pe alb în scrisoarea de care aminteam mai sus. Regulamentul nu face nicio departajare între utilizatori. De ce? Am un singur răspuns: din lene. Ba nu, de fapt mai multe: şi pentru că aşa mai pică un ban pentru societate; şi în definitiv pentru că îi doare în cot de principiul echităţii taxării, prevăzut de lege.

Aşa că, stimată doamnă din conducerea HIDRO PRAHOVA, Sucursala Câmpina, care m-aţi invitat la sediul societăţii (îmi pare rău, nu v-am reţinut numele) să eliminăm împreună anomalia taxei pe apa de ploaie, vă invit să recunoaşteţi că anomalia porneşte chiar de la dv. Deci cui să ne adresăm? Probabil că cel mai bine ar fi să ne adresăm instanţei, nu?

Ce-aş putea să spun, în încheiere, despre administraţia locală care urmează a fi descentralizată, având în vedere această experienţă (plus cea a cârdăşiei dintre primar şi directorul Poliţiei Comunitare, plus altele şi altele)?… Sincer? Cu asemenea practici şi mentalităţi, tare mă tem că ceasul descentralizării în România n-a sunat încă.

Firma INDUSTRIAL BIROTICA S.R.L. reîncarcă cartuşe de imprimantă. Cu toner! Cică!

INDUSTRIAL BIROTICS? BIROTICĂ INDUSTRIALĂ? Nu! INDUSTRIAL BIROTICĂ?

Am avut proasta inspiraţie să mă adresez firmei cu numele de mai sus, cu 1 (un) angajat, pentru a-mi reîncărca un cartuş de la o imprimantă laser HP 5L. Cum este o firmă de apartament (şi anume 52, de pe str. Izvorul Trotuşului 1, sc. F, parter, sect. 4 Bucureşti), „tranzacţiile” se fac printr-un magazin de flecuşteţe de pe strada… Te duci la respectivul magazin, laşi cartuşul gol, ţi se notează numele, adresa, buletinul, numărul de telefon, întrebi dacă se procedează la testarea cartuşelor înainte de umplere cu toner, o domnişorică sclifosită îţi răspunde iritată: Normal!… După care, a doua zi te duci, iei cartuşul reîncărcat… Nu ţi se taie chitanţă (pentru cei 65 RON) — decât dacă o ceri; mai faci un drum în ziua următoare pentru factură/chitanţă şi…

Şi pui cartuşul în imprimantă, scoţi o pagină tipărită, vezi că iese normal… Mai scoţi o pagină, constaţi că apar primele semne că ceva nu-i în regulă, mai scoţi o pagină şi începi să te întrebi dacă ai făcut bine apelând la INDUSTRIAL BIROTICĂ, iar de la pagina următoare încolo — dezastru!

Te duci cu cartuşul înapoi la magazinul de flecuşteţe, cel cu domnişorica sclifosită, îi laşi pentru firma INDUSTRIAL BIROTICĂ cartuşul alături de o mostră cu „printuri” (porcăite toate cu negru) ca să vadă ce treabă „bună” au făcut, la ceva timp după aceea primeşti un telefon de la un domn Mihăilescu, care te asigură că aşa ceva se întâmplă într-un caz din 500, după care ţi se servesc nişte explicaţii tehnice… Apoi, într-o altă zi (a patra) te duci la magazin, îţi iei cartuşul, îl pui în imprimantă, cartuşul continuă să porcăiască foile… Dar vrei să fii înţelegător cu dl Mihăilescu şi cu firma sa de apartament (trebuie să încurajăm firmele mici şi mijlocii, nu?), care se interesează dacă după a doua intervenţie cartuşul funcţionează, te resemnezi să-l foloseşti numai pentru printări de mâna a doua, pentru ciorne…

…Dar după 30–40 de pagini constaţi că nu poţi folosi cartuşul nici măcar pentru ciorne… Mai faci o ultimă încercare să remediezi singur (ştergând tamburul cu spirt)… Dar din cartuş începe să curgă toner şiroaie — în imprimantă, pe mochetă, în baie, pe papuci (n-ai fost foarte precaut, pentru că e pentru prima oară când ţi se întâmplă aşa ceva cu un cartuş reîncărcat, deşi ai mai dat la reîncărcat destule)… Îţi spui că, oricâtă bunăvoinţă ai avea, aşa ceva este totuşi inacceptabil…

Şi te duci din nou la magazinul cu flecuşteţe (intermediarul firmei INDUSTRIAL BIROTICĂ), al cincilea drum, laşi cartuşul într-o pungă ca să nu se împrăştie toner peste tot, laşi şi un mesaj prin care explici cum e cu tonerul împrăştiat prin toată casa…

În final primeşti un nou telefon de la acelaşi domn Mihăilescu, care îţi arată de astă dată o cu totul altă faţă (pe cea adevărată, de bună seamă), îţi spune iritat că „scrisoarea ta e jalnică”, că el ştie ce face, că are o părere foarte bună despre el însuşi, că a făcut o facultate şi un masterat (sau două facultăţi şi un masterat — de unde, probabil, şi tonul doctoral), că în definitiv ce pofteşti [mă musiu]? Îţi este imposibil să-ţi păstrezi calmul la o asemenea „argumentaţie” şi, încercând să nu devii mitocan, pe urmele interlocutorului, ridici tonul, domnu’ Mihăilescu ridică totul şi el, îţi spune de la obraz că „nu dă doi bani pe scrisoarea ta” (are ce are cu „scrisoarea” — de fapt nu-i decât un mesaj de câteva rânduri strecurat în pungă, nu sub cartuş, nu sub izvorul de toner, ca să n-ajungă porcăit cu toner), îţi strigă că „Ce, suntem la Nagorno–Karabakh!” (aluzie „fină” la rezonanţa armenească a numelui tău), îi răspunzi că o asemenea discuţie între o firmă şi client n-ar fi de imaginat nici măcar în Africa! El îţi aminteşte încă o dată că tot ce face, face bine, că are o facultate şi un masterat (sau două facultăţi şi un masterat — sau o facultate şi două masterate, nu-mi aduc aminte exact)…

…Şi asta-i tot.

În sfârşit, mai ai de făcut şi al şaselea drum la magazinul cu domnişorica cea sclifosită fiindcă domnu’ Mihăilescu, ameninţat cu OPC-ul, a catadicsit în cele din urmă să-ţi înapoieze cei 65 RON împreună cu cartuşul. Iei un şerveţel şi ştergi bancnotele de toner, după care arunci la gunoi cartuşul cel mult plimbat de colo până colo. Un gest neecologic, ştiu. Dar cum poţi să-i laşi pe eventualii recuperatori de materiale reciclabile să se mâzgălească de sus până jos cu toner?

Dacă apelaţi la firma INDUSTRIAL BIROTICĂ pentru reîncărcarea unui cartuş, atenţie mare cum îl manipulaţi prin casă — evantual aşterneţi ziare peste tot. În plus, aveţi toate şansele (în niciun caz 1 la 500!) să vă testaţi rezistenţa la grosolăniile lu’ domnu’ Mihăilescu.

O discuţie cu Mircea Daneliuc, acum 23 de ani

Îmi amintesc data acelei întâlniri nu numai pentru că obişnuiesc să-mi notez în caiete şi carneţele fel de fel de date, adrese, evenimente şi discuţii, ci şi fiindcă l-am vizitat pe Mircea Daneliuc, acasă la el, în Bucureşti, pe strada Armenească, sau undeva în zonă, la câteva zile după catastrofa de la Cernobîl, la sfârşitul lui aprilie 1986.

I-am propus o ecranizare după nuvela mea „Conspiraţia inocenţilor”, publicată abia în 1999, la editura Ararat, în volumul cu acelaşi titlu. Nu-mi amintesc dacă pe atunci ştiam că regizorul obişnuieşte să facă filme numai după propriile-i scenarii. Îmi intrase în cap că nuvela mea este ecranizabilă (şi astăzi încă mai cred asta, chiar dacă între timp regimul s-a schimbat şi, odată cu el, şi libertatea de exprimare), aşa că am făcut o tentativă la vârf. Că până la urmă întâlnirea noastră n-a avut nicio finalitate, asta-i altă poveste.

Am discutat puţin despre filmul său Glissando, care îmi plăcuse foarte mult. Printre altele, am comentat simbolistica acelei metamorfoze de la începutul peliculei, unde Daneliuc transformă o zvastică nazistă, chiar sub ochii noştri, prin câteva rotaţii simple de linii, într-o formă care sugerează cu destulă claritate secera şi ciocanul într-o variantă stilizată. I-am povestit că un coleg de-al meu fusese cu câţiva ani înainte în Franţa şi că văzuse acolo, pe un zid, o pictogramă: „secera şi ciocanul = zvastica”. I-am spus: Este exact ceea ce sugeraţi şi dumneavoastră în film. Un pic crispat (doar un pic), Daneliuc a negat că forma respectivă ar fi fost secera şi ciocanul stilizată, şi că a vrut să simbolizeze pajura imperială austro-ungară.

M-am gândit apoi, amuzat: Mircea Daneliuc s-o fi temut că i s-a trimis în casă un agent provocator de la Securitate.

Vă asigur, domnule Daneliuc, dacă ajungeţi să vizitaţi vreodată acest blog, că n-am fost agent provocator şi totodată că vă înţeleg pe deplin reticenţa. Nici eu, în locul dumneavoastră, nu m-aş fi destăinuit unui necunoscut în privinţa unei eventuale simbolistici subversive prezentate într-o operă făcută publică.

Nulitatea miliardară Becali, cutremurul din Italia şi Realitatea TV

Cutremurul din Italia a avut loc luni 6 aprilie, ora 4:30, ora României. În tot cursul zilei de luni, postul de televiziune Realitatea TV (altele n-am urmărit) a transmis din zori până noaptea târziu, până la îndobitocire, „cazul” Becali: cum Becali a fost generos cu hoţii care i-au furat maşina, cum bodyguarzii lui Becali i-au urmărit pe hoţi cu maşinile şi i-au adus în faţa „instanţei Becali”, cum acasă la Becali au venit mascaţii să-l ridice, cum Becali a ieşit pe verandă în papuci, cum Becali a fost dus la Poliţie, cum avocaţii lui Becali şi-au apărat, cu abnegaţie, clientul ş.a.m.d. Cutremurul devastator din regiunea Abruzzo a fost prezentat, pasager, la rubrica „şi altele”.

Şi toate acestea se petrec, unde? Într-o ţară care a cunoscut dezastrul provocat de cutremurul de la 4 martie ’77, care ştie ce înseamnă durerea şi distrugerea, pierderea celor dragi, care a beneficiat de solidaritatea internaţională, într-o ţară cu seismicitate ridicată, care, judecând după periodicitate, se poate aştepta oricând la un nou cutremur devastator. O ştie prea bine şi postul de televiziune Realitatea TV, deşi majoritatea redactorilor şi a reporterilor săi n-au apucat cutremurul cel mare din ’77. Abia marţi 7 aprilie, ştirea cu cutremurul din Italia a avut întâietate faţă de ştirea cu nulitatea miliardară Becali. Ca succesiune în timp, nu şi ca amploare a subiectului.

Se pretinde că subiectul Becali este important pentru societatea românească datorită implicaţiilor sale în demersurile de restabilire a autorităţii statului. (Şi totodată, adaug eu, pentru cele — vizibile de la distanţă — vizând şubrezirea autorităţii preşedintelui Băsescu.) Şi probabil de aceea prima întrebare din jurnalul de dimineaţă adresată reporterului aflat la „faţa locului”, adică la Poliţie, este: „Cum se simte Becali în arest? Cum îşi petrece Becali timpul liber?”

E o ruşine!

La ce foloseşte Poliţia Comunitară? (VII)

La prima încercare, pe 19 martie, de a accesa site-ul Poliţiei Comunitare a sectorului 4 Bucureşti am găsit următorul anunţ: „Site în construcţie, vă rugăm să reveniţi.”
Şi astăzi, pe 1 aprilie, suntem în continuare rugaţi să revenim. Se munceşte din greu.

Actualizare din 19 aprilie

La site-ul Poliției Comunitare a sectorului 4 București se muncește în continuare. Deja începe să miroasă a incompetență și a dispreț față de public. Disprețul față de public nu-i o noutate. Nici incompetența.

Construirea unei anexe de lemn (sau cât de departe pot ajunge aberaţiile „legale” în România, în domeniul construcţiilor)

Ditamai studiul geotehnic a fost cerut de Primăria municipiului Câmpina (nu mă îndoiesc că în conformitate cu legea) pentru eliberarea autorizaţiei de construire a unei anexe de lemn, în fundul curţii, cu suprafaţa de 18 m²

Anexa în construcţie

, (foto stânga) pe locul unui fost grajd (foto dreapta). Care, la rândul lui, a necesitat obţinerea unei autorizaţii de demolare.

Anexa veche, demolată

„Studiu geotehnic pentru autorizaţie de construire «locuinţă (P+M)» [nu, nu este locuinţă ci o simplă anexă–magazie! Falsul are menirea de a mai atenua din penibilul ideii de studiu — care se referă, printre multe alte trăsnăi, la sedimente mio-pliocene — pentru o biată anexă de lemn din fundul curţii, cu suprafaţa de 18 m²] pe strada (…). municipiul Câmpina, judeţul Prahova”. Acesta este titlul studiului, pentru care am plătit 10,5 milioane de lei vechi.
„Studiul”, întocmit de P.F.A. Murărescu Mariana, conţine 10 (zece!) pagini, cu: Introducere. Descrierea amplasamentului, Date geologice şi geomorfologice generale, Consideraţii hidrografice şi hidrogeologice, Date seismice, Date climatice, Date geotehnice, Categoria geotehnică a amplasamentului şi, desigur, Concluzii şi recomandări. La care se adaugă 3 anexe: Plan de încadrare în zona, Plan de situaţie — locaţie foraj [!!] geotehnic şi Coloana litologică.

Printre altele, în cuprinsul studiului se precizează:

„Cercetarea s-a efectuat prin observaţii directe asupra terenului, prin analiza informaţiilor obţinute din studii geotehnice executate pe amplasamente învecinate şi prin intermediul unui foraj geotehnic executat pe amplasament.”

Şi se mai precizează:

„Municipiul Câmpina este situat în zona dealurilor subcarpatice, în cea mai mare parte dezvoltându-se pe terasa înaltă din amonte de confluenţa râurilor Prahova şi Doftana.
Zona are, în general, aspectul unui platou, cu uşoară înclinare de la nord către sud, şi este fragmentat de o serie de microdepresiuni în care s-a acumulat pluviaţia, dând naştere unei succesiuni de lacuri pe direcţia VSV–ENE. [Sunteţi sigură, doamnă Murărescu Mariana? După unele opinii, „linia” lacurilor de care vorbiţi dv. este indiciul unei falii. Care trece la nici un kilometru de anexa mea — Lacul Bisericii. Sunteţi sigură că nu-i un hazard pentru anexă?]
Partea de nord a localităţii (cartierul Muscel) se dezvoltă pe versanţii ce mărginesc platoul menţionat, în timp ce partea din sud (cartier Slobozia) [care se află la distanţă de câţiva kilometri de locul construirii anexei!] coboară pe fruntea de terasă până pe terasa joasă şi lunca râului Doftana.
Pe teritoriul localităţii sunt prezente, la suprafaţă, formaţiuni aluvionare cuaternare reprezentate prin bolovănişuri, pietrişuri şi nisipuri dispuse peste sedimente mio-pliocene, constituite din marne, argile, gresii, gipsuri, sare şi brecia sării (roca de bază). Local, peste aceste strate [sic!] sunt dispuse pământuri argiloase deluviale (pe fruntea terasei şi pe versanţi).
Structura geologică a fundamentului este puternic tectonizată într-o serie de cute, orientate aproximativ pe direcţia VSV–ENE (vezi harta geologică scara 1:200.000, foaia Târgovişte).” [până acolo s-a ajuns!]

Apoi („Consideraţii hidrografice şi hidrogeologice”):

„Principalele cursuri de apă din zonă, cu regim permanent, sunt râurile Prahova şi Doftana, care confluează la sud de oraş.
În zona localităţii Câmpina apele subterane provin din infiltrarea eficace a precipitaţiilor căzute în teritoriu şi amonte. Apele circulă pe relieful îngropat desenat la nivelul rocii de bază şi se pot acumula numai în aluviunile permeabile suprajaccente [!] (bolovănişuri şi pietrişuri).
Adâncimea la care se găsesc aceste ape variază în cuprinsul localităţii funcţie de cantitatea precipitaţiilor căzute, precum şi de condiţiile morfo-stratigrafice locale.”

În continuare găsim datele seismice, urmate de datele climatice:

„Municipiul Câmpina este situat într-o zonă cu climat temperat-continental, caracterizat prin următoarele valori:

● Regimul temperaturilor:
— temperatura medie anuală: +9^oC
— temperatura maximă absolută: +37,8^oC
— temperatura minimă absolută: –26,6^oC,

urmate de: adâncimea maximă de îngheţ, cantitatea de precipitaţii (…); şi

● Regimul vânturilor
● Încărcări date de vânt
● Încărcări date de zăpadă [de curiozitate „încărcarea din zăpadă pe sol, pentru o perioadă de revenire IMR = 50 ani — deci fineţuri statistice!] — 2 kN/mp”

Apoi:

Date geotehnice: „Cercetarea s-a efectuat prin observaţii directe asupra terenului, prin analiza informaţiei geotehnice cunoscură în zonă din cercetări anterioare şi prin intermediul unui foraj geotehnic (F) executat pe amplasament.
(…) Morfologic — suprafaţa pe care va fi amplasată construcţia este relativ plană, aproape orizontală şi stabilă (neafectată de fenomene fizico-geologice active). (…) Litologic — succesiunea litostratigrafică prezentă în verticala zonei, traversată de forajul geotehnic executat, este următoarea (începând de la suprafaţă): 0,00 – 0,90 m (…), 0,90 – 2,00 m (…).” Etc.

Asta să i-o spună dna Murărescu lu’ mutu’: cei doi lucrători care venit (şi au lucrat circa 7 minute) au adus cu ei un sfredel, care nu depăşea lungimea de 1 m, aşa că de unde a apărut în studiu structura litologică până la 2,00 m e un mare mister!

Întrebare: Eu v-am plătit pe dv., dnă Murărescu Mariana pentru „studiul” dv. Dar dv. i-aţi plătit pe autorii manualelor de unde aţi extras toate „consideraţiile” tehnice din care am spicuit mai sus?

Şi, în final, concluzii şi recomandări, pe 2 (două) pagini. Printre care:

„Apa subterană poate fi prezentă în teren sub forma unor infiltraţii, la adâncimi ce variază în funcţie de cantitatea de precipitaţii ce cade în teren. Pentru orice eventualitate vor fi prevăzute la execuţie ore şi echipament pentru epuizarea apei din săpături.” [!]

Studiul geotehnic m-a costat, cum am mai spus, 10,5 milioane de lei vechi!

La fel de interesant privitor la obţinerea autorizaţiilor de demolare şi refacere a anexei este că printre entităţile implicate în cele două autorizări se află şi firma privată S.C. Floricon Salub s.r.l. Implicarea respectivei firme constă în eliberarea unui aviz de salubritate, „valabil până la finalizarea construcţiei, urmând ca ulterior să fie încheiat contractul de prestări servicii salubritate pentru deşeuri menajere.” Pentru firmă (ca şi pentru primărie) nu contează dacă proprietarul doreşte sau nu să încheie un contract; în cazul de faţă nu doreşte, pentru că construcţia este anexa unei case de vacanţă, folosită pe timp de weekend, drept care deşeurile menajere sunt transportate de proprietar la domiciliul din Bucureşti, unde are contract cu o altă firmă de salubritate, şi deci nu are nevoie de vreun alt contract.
Floricon Salub s.r.l. promite totodată ca „în cazul în care nu suntem solicitaţi pentru transportul şi depozitarea deşeurilor inerte vom anunţa în scris Consiliul Local Câmpina”. Adică să mă toarne! Îi anunţ pe această cale pe cei de la Floricon Salub că deşeurile rezultate de pe urma demolării şi refacerii anexei mele au constat exclusiv în lemne, pe care am ales să le fac cadou unor oameni care au nevoie de lemn pentru încălzire. Iar tabla ruginită de pe fostul grajd am preferat să o valorific (cu îngăduinţa domniilor lor) în propriul meu beneficiu.
Dar pentru simpla exprimare a disponibilităţii de a depozita deşeuri, şi nu pentru transportarea şi depozitarea lor efectivă, firma Floricon Salub a perceput o taxă de circa 1 milion de lei vechi. Să existe oare între Primăria Câmpina şi firma privată Floricon Salub un parteneriat de susţinere? Cu sau fără comision?… Poate că eu preferam să închei un contract cu o firmă din Ploieşti. Sau din Bucureşti. Sau din Braşov. Sau din Viena? N-aveam oare dreptul să aleg oricare firmă din Uniunea Europeană?

Deocamdată atât. Voi reveni.

Masacrarea mieilor

În preajma sărbătorii Paştelui, în România se sacrifică sute de mii, poate milioane de miei. Aşa cere tradiţia creştin–ortodoxă. Ceea ce deosebeşte sacrificarea mieilor de sacrificarea celorlalte animale destinate hranei omului este faptul că cei dintâi sunt „copii”. Încă n-au apucat să se bucure de viaţă. Dar parcă animalele de bucură de viaţă! Cine consideră că astfel stau lucrurile este un eretic. Animalele n-au suflet. Reglementările Uniunii Europene cer ca sacrificarea animalului să fie făcută abia după anesteziere dar Uniunea Europeană este excesivă, încurajează statul secular şi nu ţine seama de tradiţie. Crescătorii de animale români, de fapt autorităţile române, au cerut dispensă (temporar, până la dispariţia tradiţiei) şi se pare că au şi obţinut-o.

Obiceiul sacrificării mieilor este de extracţie biblică. Primul fratricid din lume consemnat scris este uciderea lui Abel de către Cain. De ce a făcut-o Cain?

„3. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
4. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
5. dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa.
6. Şi Domnul a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?
7. Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.»
8. Însă Cain a zis fratelui său Abel: «Haidem să ieşim la câmp.» Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât.” (Facerea, 4)

N-am să afirm că Dumnezeu a primit cu plăcere sacrificiul lui Abel pentru că ar fi fost însetat de sânge sau ar fi încurajat plăcerea în sine a uciderii. Cheia pildei biblice stă în renunţare. Cu cât renunţarea — prin ofrandă adusă Domnului — e mai mare, cu atât ea probează o mare dedicare credinţei. De care renunţare vorbim? Evident, vorbim de renunţarea la bunurile proprii. Cu cât bunul propriu adus drept ofrandă valorează mai mult, cu atât vădeşte el mai puţin ataşament faţă de cele lumeşti şi deci mai mult ataşament faţă de Divinitate. Cain, care era agricultor, ce a sacrificat? Un pumn de grăunţe. Puţin, mult prea puţin pentru a-şi dovedi detaşarea de propria-i avere şi, prin asta, iubirea de Dumnezeu. În timp ce Abel, care era crescător de oi, a sacrificat un miel. Adică a renunţat la o parte consistentă din averea sa. Plus oroarea pe care trebuie că şi-a învins-o ucigând (fie şi un biet animal). Cum e şi firesc Iahve (Dumnezeu) a preţuit sacrificiul, admiţând că a fost îndeajuns de mare pentru a-şi dovedi iubirea de Cel Atotputernic. Evident, sacrificiul ar fi fost anulat dacă Abel ar fi mâncat mielul ucis. Dar Abel, la fel ca şi toţi evreii din vechime, procedau la arderea jertfei.

Creştinul-ortodox din România, „om recent”, ca să preiau o sintagmă de la creştinul Patapievici, ce face? Sacrifică ceva? Nu. Nimic. Cumpără mielul de la măcelărie sau direct de la producător — care deseori îl „sacrifică” sub ochii lui, la margine de drum tăindu-i gâtul —, după care îl îngurgitează în prima zi de Paşte. Tot ce a rămas din vechiul ritual este „ideea” de miel.

De altfel, după cum observă Roger Caillois, „toată lumea are a se ghiftui [de sărbători religioase] până la limita posibilului, a se umple ca un burduf ce stă să crape”. (Omul şi sacrul, Ed. Nemira, 2006, p. 143) Cu singura deosebire că R. Caillois vorbeşte de omul primitiv, în timp ce în România cel ce masacrează sute de mii, poate milioane de miei, sub pretextul tradiţiei, este creştinul-ortodox modern. Vorba vine!

La ce foloseşte Poliţia Comunitară? (VI)

„Serialul” Poliţia Comunitară continuă

În urma întrebărilor adresate Poliţiei Comunitare a Sectorului 4 Bucureşti privind situaţia autoturismelor aflate în dotare şi primind răspunsul impertinent reprodus în aceeaşi postare sub titlul „Actualizare din 3 martie 2009”, m-am adresat domnului Cristian Popescu Piedone, primarul Sectorului 4 Bucureşti, în cărui subordine se află, conform legii, Poliţia Comunitară, cu următoarea scrisoare:

Domnule Primar,

Subsemnatul (…) am expediat pe adresa Poliţiei Comunitare a Sectorului 4 scrisoarea pe care o ataşez (…), prin care solicitam, în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, aşa cum puteţi constata, câteva informaţii cu privire la autoturismele aflate în dotarea Poliţiei Comunitare S4.

Răspunsul pe care l-am primit din partea instituţiei în cauză, respectiv un refuz total, vi-l prezint, în copie (…).

Vreau să precizez că întrebările pe care le-am adresat sunt motivate de observaţia că parcul de autoturisme al Poliţiei Comunitare S4, secţia 3, de pe strada Izvorul Mureşului 4, aşa cum este vizibil pentru orice trecător, pare impresionant şi mai ales imobil, la orice oră din zi şi din noapte. Ceea ce naşte întrebarea, îndreptăţită cred eu: pentru ce o dotare atât de generoasă de vreme ce mijloacele auto par să zacă nefolosite. Pe de altă parte, patrulele Poliţiei Comunitare, foarte rare de altfel, nu par a fi preocupate de observarea şi sancţionarea contravenţiilor de tot felul, vizibile la fiecare pas. (Exemple: maşini parcate neregulamentar — printre altele în noroi, cum vă relatam într-o scrisoare anterioară; vânzătorii ambulanţi şi neautorizaţi de produse alimentare de pe bd. Brâncoveanu; şi mai ales aşa-zişii vânzători de telefoane mobile şi accesorii — cu siguranţă provenite, în mare parte, din furturi — de lângă complexul BIG Piaţa Sudului, care par de neclintit de ani de zile, indiferent de oră; precum şi multe altele.)

Consider răspunsul primit de la Poliţia Comunitară a Sectorului 4 nejustificat, iar referirea la art. 5 din Legea 544/2001 un mod reducţionist de eludare a prevederilor legii. Dacă conducerea instituţiei în cauză ar fi fost cu adevărat ataşată ideii de disponibilitate la solicitările cetăţenilor în baza Legii liberului acces la informaţiile de interes public, aşa cum se pretinde a fi în răspunsul trimis mie, ar fi trebuit să vadă ce informaţii nu sunt de interes public, aşa cum sunt acestea enumerate în art. 12, pe care îmi permit să-l reproduc mai jos:

Art. 12.
(1) Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1, următoarele informaţii:
a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun in pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate in proces;
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.
(2) Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor aparţinând categoriilor prevăzute la alin. (1) revine persoanelor şi autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.

Se poate vedea cu claritate că solicitările mele privitoare la autoturismele Poliţiei Comunitare nu se încadrează în niciuna din categoriile de informaţii care nu sunt de interes public. Aşa că dl director Ion Ilie nu ar fi trebuit nicidecum să se prevaleze de art. 5, unde sunt enumerate categoriile de informaţii de interes public la modul generic.

Rămân în aşteptarea rezoluţiei Dv. cu privire la cele semnalate.

Cu respect, (…)

Primăria Sectorului 4 a redirecţionat scrisoarea mea către Poliţia Comunitară din subordine. Şi peste noapte informaţiile mele n-au mai fost nepublice. Numai că…

Iată răspunsul semnat de directorul general [nici nu-mi închipuiam că există o asemenea măreţie de post!] al Poliţiei Comunitare a Sectorului 4 Bucureşti, dl Marin Avram [care, se vede treaba că între timp l-a înlocuit pe dl Ion Ilie; dar degeaba!], vădind un dispreţ de extracţie miliţienească la adresa cetăţeanului care doreşte să primească informaţii la care legea îi dă dreptul:

Urmare a sesizării dumneavoastră adresată domnului Primar Cristian Popescu Piedone, înregistrată la Primăria Sector 4 cu nr. (…), la Cabinet Secretar Sector 4 cu nr. (…), redirecţionată către Poliţia Comunitară Sector, unde a fost înregistrată cu nr. (…), vă comunicăm punctual răspunsurile la informaţiile solicitate (…):

1. Numărul de autoturisme aflate în dotarea instituţiei este în conformitate cu normele de înzestrare stabilite de cei în drept;

2. Numărul de kilometri parcurşi lunar de fiecare autoturism variază în funcţie de misiunile planificate, neplanificate, precum şi de distanţele parcurse în situaţiile speciale;

3. Evidenţa numărului de kilometri parcurşi este menţionat în documentele legale întocmite în acest sens;

4. Autoturismele din dotarea Poliţiei Comunitare sunt folosite pentru menţinerea unui climat de siguranţă, a ordinii şi liniştii publice în sector.

Ca să vezi! Totul e în conformitate cu normele stabilite „de cei în drept”, totul se află consemnat în „documente legale”, totul e spre binele public. Cetăţeanul să facă bine să nu-şi bage nasul în treburile instituţiilor statului.

Ei bine, după un asemenea răspuns, un lucru întristător devine limpede: poliţia (comunitară), în ciuda tuturor înnoirilor — impuse de Uniunea Europeană, căci „prin noi înşine” puteam să aşteptăm mult şi bine — naşte miliţie. Dacă nu brutală ca altădată, în orice caz cinică.

P.S. Site-ul Poliţiei Comunitare a Sectorului 4 Bucureşti este tot „în construcţie”!