Prietenul meu, regizorul Leonard Popovici, mi-a transmis aceste gânduri:
„Eram într-o excursie la Praga, în decembrie 1968, unde am fost martorul câtorva gesturi ce m-au urmărit toată viaţa. Intrat într-un magazin universal, la un raion de lenjerie, am întâlnit acolo doi tineri ofiţeri sovietici care voiau să cumpere câte ceva pentru nevestele lor. Vânzătoarea, o tânără drăguţă, se uita numai în ochi noştri, ai mei şi ai însoţitoarei mele, ne zâmbea în timp ce-i servea pe militari. Nici o clipă nu i-a privit pe cotropitori. Aceştia au simţit, cred, dispreţul vânzătoarei pentru că au lăsat jenaţi lucrurile pe tejghea şi s-au retras discret… Pentru mine, atunci şi acum, momentul a fost sublim.
Şi tot la Praga, în acele zile, am văzut locul unde, în semn de protest, şi-a dat foc studentul Jan Palach. Locul era plin de semne de recunoştinţă lăsate de trecători: lumânări, flori, bileţele, tot ce îţi puteai imagina. Dar ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost un pantofior de copil, lăsat acolo ca un omagiu, pe caldarâmul unde un tânăr s-a jertfit. A fost ca o preluare de ştafetă.”
Filed under: Opinii
