Iată ce prevede Codul de procedură penală la art. 85 cu privire la audierea martorilor în instanţă:
«(1) Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
(2) În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie.
(3) Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
(4) Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
(5) Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
(6) Situaţiile la care se referă alin. 3, 4 şi 5 se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.»
Un text identic prevede şi Codul de procedură civilă la art. 193.
Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa învestirii în funcţie a preşedintelui României, pentru care Constituţia (2003) prevede la art. 82, alin. 2, următoarele:
«Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.»
La fel, pentru membrii guvernului, inclusiv pentru primul-ministru, Constituţia României prevede, la art. 104, următoarea procedură de învestire:
„Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.”
Cu alte cuvinte, preşedintele României, membrii Cabinetului, precum şi ceilalţi demnitari de rang mai mult sau mai puţin înalt este obligatoriu să fie credincioşi deoarece lor nu li se oferă prin lege alternativă la jurământul cu mâna pe Biblie. Sau pe cruce.
Să admitem însă că legea nu ar cere în mod imperativ candidatului să evoce divinitatea la depunerea jurământului de învestire. Îşi imaginează cineva că acel candidat, ateu fiind, să zicem, ar îndrăzni să refuze jurământul creştin propunând măcar varianta acceptată pentru depunerea de mărturii în instanţă?
Mi s‑a replicat, cu altă ocazie, când am mai încercat să atrag atenţia asupra acestei tiranii a religiei creştine şi a imixtiunii ei în viaţa publică, că fac o confuzie între religie şi manifestările mundane ale acesteia. Aşa să fie oare? Există oare o religie „pură”, de o esenţă neviciată? Pe care o „mundanizează” cine? Clerul? Politicienii? Dacă aşa ar sta lucrurile ar însemna că religia „pură” — şi mă refer aici îndeosebi la religia creştină — este prea fragilă, prea vulnerabilă, prea lipsită de vigoare pentru a fi capabilă să modeleze în sens pozitiv morala societăţii. Din nefericire, religia creştină, aşa cum arătam într‑un articol anterior, tolerează ipocrizia. Atunci când nu o cultivă de‑a dreptul. O ipocrizie „globalizată” care face ca un demnitar ateu să nu poată refuza jurământul „creştin” pentru că şi‑ar atrage oprobiul (ipocrit şi interesat) al celorlalţi politicieni şi mai ales al clerului. Care, la rândul lor, acceptând un jurământ neutru, să zicem, şi‑ar atrage oprobriul (nu neapărat interesat dar cu siguranţă ipocrit) al populaţiei îndoctrinate religios.
Filed under: Opinii
