Securist şi academician: Emanuel Valeriu şi Răzvan Theodorescu

Cotidianul vine, iată, cu probe de necontestat că fostul jurnalist, fostul sportiv, fostul comentator sportiv, fostul director executiv al Televiziunii Române în timpul Mineriadei din 1990, fostul membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului Emanuel Valeriu a făcut timp de decenii un joc dublu — disident şi informator al Securităţii, „detaşat” la postul de radio Europa Liberă…

Mi‑am propus de atâtea ori să nu mai citesc tâmpeniile pe care le inserează diverşi anonimi mai mult sau mai puţin iresponsabili drept „comentarii” la articole publicate, indiferent in care ziar sau la care „forum”. Şi totuşi, când şi când, spre regretul meu, nu mă pot abţine. Iată, în cazul de faţă, unui Sherlock Holmes autohton i se năzare că mâna lui E.V. petrecută, în poză, pe după umărul lui Neculai Constantin Munteanu e trucată! (Într‑adevăr: nu era mâna lui E.V., era mâna Securităţii.) Alţii se gratulează reciproc cu obişnuitele epitete de dobitoci, securişti ş.c.l. Unul dintre comentatori în schimb, aminteşte de „tovărăşia”, la cataramă adaug eu, dintre E.V. şi academicianul Răzvan Theodorescu. (Din când în când mai apare în comentariile de care vorbeam şi câte o observaţie de bun-simţ: chestiunea e că raportul câştig vs. pierdere de timp în asemenea lecturi este infim.) Şi într‑adevăr, poate lumea a uitat, dar merită să rememorăm episodul, de altfel în mare parte cunoscut.

La ceva timp după încheierea Mineriadei, actualul academician, pe atunci doar preşedinte al Radioteleviziunii Române, apare pe post şi recunoaşte senin că a ordonat în ziua de 13 iunie 1990 întreruperea emisiei „pentru a contribui la restabilirea ordinei” (citat aproximativ). Asta, după ce anterior, susţinuse în mod repetat, că emisia fusese întreruptă în urma intervenţiei brutale a unor elemente turbulente, fasciste (v. Ion Iliescu, idolul academicianului). Pesemne însă că manevrele tehnice de întrerupere a emisiei postului naţional de televiziune implicaseră mai mulţi tehnicieni, a căror tăcere actualul academician nu o putea garanta. Şi atunci, într‑o străluminare academică, a găsit soluţia de a‑şi corecta susţinerea dinainte, şi a jucat cartea sincerităţii. Evident, doar jumătate de carte; doar o jumătate de adevăr. Căci, nu‑i aşa? adevărul e cea mai bună minciună!

Dar ceea ce am reţinut din acel episod este imaginea televizată a celor doi, securistul şi academicianul, cel din urmă cu braţul petrecut pe după umărul celui dintâi… Ce asemănare izbitoare între acea imagine şi fotografia publicată de Cotidianul! Cu mici deosebiri: spaţiu privat în poză — spaţiu public la TV; aşezaţi pe o canapea în poză — în picioare la TV; „sărutul lui Iuda” în poză (întrucât poza era menită să servească pentru identificarea lui N.C.M. de către Securitate) — sărut tovărăşesc la TV; cel ce „săruta” în poză era E.V. — cel ce „săruta” la TV era domnu’ academician. În plus, domnu’ academician a mai şi grăit în ipostaza sa ocrotitoare de preşedinte al TVR, cu puişorul E.V. luat sub aripă. Ce a grăit domnu’ academician? Domnia sa grăit‑a: „Tovarăşul meu! (adică E.V.). Nu mi‑e frică să folosesc acest cuvânt, indiferent de ce vor spune unii şi alţii. Fiindcă este un cuvânt neaoş românesc! Eu şi E.V. chiar suntem tovarăşi!” (citat aproximativ)

Cotidianul, dacă dispune de mijloace, ar putea să mai scotocească prin arhive. Cine ştie… Câţiva au tot zburdat, sub vechiul regim, timp de ani şi ani, prin străinătăţuri capitaliste odioase. Şi tare mi‑e teamă că nu puteai s‑o faci decât dacă acceptai cei treizeci de arginţi. Să încep eu lista?