Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism

„Mă bucur să aud tot mai des în Franţa — spune Dinu Flămând — laude la adresa medicilor sosiţi din România. Noroc cu ei, spun unii, altfel nu se ştie cum vor mai fi asigurate pe viitor multe din serviciile excelentului sistem de sănătate francez.” („Europa noilor bariere”, România liberă, 3 iulie 2008)

În definitiv, de ce n‑aş împărtăşi entuziasmul lui Dinu Flămând?… Da, n‑am motive să contest că există în Franţa medici români apreciaţi. În definitiv, e un lucru bine cunoscut: românul e un animal adaptabil. De ce ar face medicul român excepţie?

Diferenţa, însă, dintre Dinu Flămând şi mine este că el priveşte sistemul din afară, în timp ce eu sunt condamnat să‑l privesc dinăuntru. Mă refer la sistemul de sănătate publică. Ba chiar şi privată, după cum voi exemplifica mai jos.

Acum câţiva ani televiziunile din România — un lucru iarăşi arhicunoscut — au prezentat cazul cutremurător al unui bătrân bolnav, adus de ambulanţă acasă şi lăsat să moară pe trotuar, rezemat de gardul casei sale, cu acul de perfuzie înfipt în braţ, pe ploaie, după ce ambulanţa îl plimbase de la un spital la altul, spitalele refuzând rând pe rând, din diferite motive (pretexte) să‑l interneze.

Caz cutremurător, am zis? De fapt în România opinia publică se cutremură rareori cu adevărat. Televiziunile au lansat pe acest subiect breaking news, au crescut rating‑urile, iar Cristi Puiu a făcut un documentar artistic, prin care a înfierat sistemul de sănătate publică din România (film despre care, în treacăt fie spus, mă întreb pentru care motiv a fost luat drept film artistic şi s‑a bucurat, în această calitate, de succes în ţară şi în străinătate). Iar în rest, nu s‑a cutremurat nimic. Sistemul de sănătate publică a rămas la fel de mizerabil ca şi înainte.

Fie‑mi permise câteva exemple personale.

Profesor doctor docent!

O durere intermitentă, veche (dar acutizată), în zona inghinală dreaptă, dar oarecum migratoare — cu aproximaţie între diafragmă, articulaţia femurului, şold şi profunzimea fesei —, cu iradieri pe piciorul drept, cu senzaţia de căldură, m‑a avertizat că trebuie să cer o consultaţie medicală. Şi astfel am ajuns, la începutul anului 2000, la cabinetul de boli interne al doctorului Traian Roşca, de la Dispensarul Policlinic cu Plată nr. 2 din Bucureşti. Toate titlurile îl recomandau: medic primar profesor doctor docent. Titlul de academician era singurul care încă îi lipsea. După ce mi‑a ascultat toate păsurile, pe un ton grav (şi totodată — pe bună dreptate! — mustrător pentru întârzierea cu care mă prezentam la medic), dl doctor docent a început prin a mă pune în gardă că „problema nu‑i simplă”. (De acord, sigur! putea oare să‑l contrazică profanul care eram/sunt?) După care m‑a trimis la o investigaţie ecografică abdominală, la o radiografiere a coloanei vertebrale (deoarece îi amintisem en passant şi de vechea mea discopatie lombară), la o investigaţie electrocardiografică (sufeream şi de unele aritmii — vorba lui Jerome K. Jerome, sufeream de atâtea boli încât un student în medicină era de‑ajuns să‑mi dea ocol pentru a‑şi putea scrie după aceea lucrarea de diplomă). O colonoscopie „era pe ţeavă”, cum s‑ar zice. Bineînţeles că dl doctor docent mi‑a ascultat şi plămânii. O investigaţie completă, s‑ar putea zice. O bună-intenţie care, să fim drepţi şi s‑o spunem p‑a dreaptă, îl onora (nu?). Asta a fost, ca să spun aşa, faza „creşterii Curţii”. „Descreşterea Curţii” a început odată cu stabilirea diagnosticului. Dl doctor docent a „centralizat” rezultatele şi a ajuns la concluzia că într‑adevăr chestiunea nu‑i simplă. Trecând peste suferinţa — nu foarte gravă — a inimii (de! vârsta, ce poţi să faci?), pe radiografie şi‑a aruncat o scurtă privire şi a decretat, sentenţios, cu privire la discopatia lombară: „Se confirmă!” Să‑mi fi pus anterior vreo întrebare cu privire la data când mi se făcuse ultima radiografie? Sau la numărul, mă rog, aproximativ, al radiografiilor — nicăieri consemnate — care îmi fuseseră făcute de‑a lungul vieţii, ştiut fiind (îndeobşte de către fizicieni, nu şi de medicii români, ferească Dumnezeu!) că efectul iradierilor este cumulativ şi că există doze limită care nu trebuie depăşite — nu, de aşa ceva nici vorbă! Că dislocarea vertebrelor din zona mea lombară se putea „confirma” printr‑o simplă palpare pentru a evita o iradiere inutilă şi nocivă, nu, nici asta dlui doctor docent nu i‑a trecut prin cap. Iar când, amintindu‑i de încheietura femurului ca fiind unul din locurile vizitate de durere, m‑a fixat întrebător, grăind: „Coxartroză?” La fel, în privinţa durerii din zona şoldului, răspunsul a fost: „Poate v‑aţi lovit în tinereţe!” În schimb, când mi‑am permis să‑i fac o sugestie în legătură cu propria mea suferinţă, m‑a apostrofat, superior: „Mai întâi să faceţi facultatea de medicină, şase ani, pe urmă aşteptaţi să aveţi, ca mine, treizeci de ani de experienţă, şi abia apoi să vă daţi cu părerea!”. Mă rog, alte vremuri, am putea admite. Ştiinţa comunicării cu pacientul nu se învăţa pe vremea aceea (după cum, din păcate, nu se învaţă nici astăzi!). Dar măcar diagnosticul să fi fost cât de cât pe‑aproape. Am plecat de la dl doctor docent cu o reţetă (simplă): colebil şi rowatinex. Şi cu indicaţia preţioasă: „Micul dv. dejun, de‑aci înainte, va consta în ceai de plante şi pâine prăjită cu margarină”… Ulterior aveam să realizez singur (fără şase ani de medicină şi fără treizeci de ani de experienţă), vizionând o emisiune TV medicală, că suferinţa mea era provocată de o hernie. Diagnostic confirmat ulterior de un medic specialist… Nicidecum de Traian Roşca, medic primar de boli interne, profesor doctor docent!

„Faceţi şi dv. ce puteţi, dar mare lucru nu se mai poate face”

La circa două săptămâni după o căzătură urâtă pe un gheţuş, a părut în umărul meu drept o durere puternică şi persistentă. L‑am consultat, la începutul anului 2003, trimis de medicul de familie, pe doctorul Ciprian Barbu, medic rezident ortopedie–traumatologie de la Spitalul Colentina. Un tânăr simpatic, deschis şi aparent informat la zi. Diagnosticul a fost de periartroză scopulo–humerală. Tratamentul de bază recomandat a constat în şedinţe de fizioterapie. Cu un pronostic sumbru, exprimat pe un ton înalt umanist–compătimitor: „Faceţi şi dv. ce puteţi, duceţi-vă vara la mare, mai faceţi acasă unele exerciţii fizice, dar mare lucru nu vă aşteptaţi să realizaţi. E o boală degenerativă conducând în final la anchilozarea umărului.”

În realitate, durerea a dispărut aproape instantaneu în urma unei injecţii cu diprophos, iar braţul meu drept, după mai bine de patru ani are o mobilitate absolut normală. Aştept însă (cu îngrijorare) anchilozarea pronosticată.

Din ce trăieşte un medic de spital

La începutul anului 2004 am fost trimis de medicul de familie (trec peste împrejurări, simptome ş.a.m.d.) pentru o investigaţie la Spitalul Clinic Fundeni. Unde am ajuns în cabinetul doctorului Teohari Marinescu; citez din cartea sa de vizită, pe care mi‑a dat‑o la sfârşitul consultaţiei: „Internal Medicine — Gastro–Enterology. ECFMG Certificate (Training in U.S.A.)”. O personalitate debordantă, un amestec ciudat de infatuare, solicitudine, bădărănie şi aroganţă. Observându‑l în timpul consultaţiei, cum se agită, cum e căutat aproape fără nicio pauză, la cele două telefoane mobile ale sale, de diverşi, sau cum el însuşi îi solicită pe alţii, aproape la fel de des, ba în română, ba în engleză, am făcut observaţia: „Dar vă agitaţi, nu glumă!” „Păi da, a venit răspunsul, mă agit şi uite că salonul meu are toate paturile ocupate, pe când colegul meu X (şi mi‑a dat un nume pe care nu l‑am reţinut), care nu se agită, are doar doi pacienţi în salon.” „Şi salariul lui e mai mic din cauza asta?” l‑am întrebat. „Mata eşti naiv? m‑a apostrofat de sus (de foarte sus) medicul şcolit «in the United States». Adică mata ce‑ţi închipui, că în România salariul e ăla care contează?”

Umanism (conservator) la Fundaţia Pop de Popa pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare — FOBAC

Am avut totuşi, cu aritmiile mele cardiace, câteva perioade mai proaste, motiv pentru care am ajuns, în ultimii ani, de vreo două-trei ori ca fundaţia cu numele de mai sus – FOBAC. Ultima dată, la începutul anului 2006, am întâlnit‑o acolo pe doamna Elena Segărceanu, medic primar boli interne, specialist cardiolog. Doamna doctor m‑a întrebat cum m‑am tratat până atunci. I‑am arătat reţeta scrisă de un coleg de‑al ei cu ceva timp înainte, unde mi se prescria un antiaritmic, la o frecvenţă de trei tablete pe zi. Doctoriţa şi‑a ridicat privirea speriată spre mine şi a exclamat: „Să nu‑mi spuneţi că aţi luat din asta trei tablete de zi! Că până acuma eraţi la cimitir!” M‑a trimis apoi la un cabinet alăturat unde mi s‑a făcut o ecografie cardiacă (din care a reieşit că etapa finală a cimitirului nu‑i tocmai iminentă) şi a decretat: „Vom schimba medicaţia!” Şi încă: „Vă recomand să vă duceţi la prietena mea, dr. Y (nu i‑am reţinut numele), să vă facă un «fund de ochi». Nu costă decât 40 de RON, dar e bine să ştim cum stăm cu sistemul dv. vascular.” În final şi‑a exprimat speranţa că voi deveni pacientul ei şi mi‑a prescris exact acelaşi tratament ca şi cel dinainte. Nu înainte să‑mi prezinte instituţia lor drept una umanitară, de întrajutorare, pe măsura posibilităţilor pensionarilor români: 40 RON consultaţia, 75 RON ecografia cardiacă, 40 RON „fundul de ochi” (la prietenă) etc…. Nu, mulţumesc, doamna doctor Elena Segărceanu, nu m‑aţi convins să devin pacientul dv. Dar deloc!

Căpuşă (până şi) la Medicover

Trec iarăşi peste detaliile cazului meu medical. Bref, în toamna anului 2007, am cerut o consultaţie la Medicover, sistem privat de sănătate, care acoperă în România cinci judeţe plus, desigur, municipiul Bucureşti. După ce m‑a ascultat (la tariful de 65 RON), doctorul Radu–Gabriel Ionescu, neurolog, asistent universitar (cam tomnatic, totuşi, după părerea mea, pentru un asemenea grad academic; dar de! cine ştie, probabil că în mediul academic excelenţa este atât de ridicată încât mai greu avansezi acolo), mi‑a pus următoarea întrebare: „Aţi fi dispus să vă internaţi două-trei zile la clinica mea privată (subl. mea) pentru câteva investigaţii?” După care mi‑a făcut prompt un calcul rapid al costului investigaţiilor cu pricina în cazul că le‑aş fi făcut individual la diverse laboratoare (desigur, tot private), de unde a rezultat cu claritate că internarea la clinica sa privată ar fi pentru mine o mare afacere.

Să mai adaug că exista pentru cazul meu o mare probabilitate (ulterior confirmată) pentru un anume diagnostic. Dar care n‑ar fi fost prea profitabil pentru dl asistent universitar Radu–Gabriel Ionescu.

Ceea ce am vrut să subliniez în rândurile de mai sus este că din asemenea „cărămizi” este imposibil de „zidit” un sistem de sănătate modern şi eficace, oricâte măsuri administrative ar fi luate la nivel central sau local. Înainte de orice „cărămizile” trebuie reciclate. Sau sparte şi înlocuite cu altele noi. Fabricate după o reţetă fundamental nouă. Şi într‑un mediu general uman reîmprospătat. Chestiune de decenii. Poate!

Şi fiindcă am înfăţişat în termeni atât de negativi sistemul de sănătate din România, simt că aş comite o nedreptate dacă nu aş aminti de doctoriţa Corina Ianculescu, medic generalist la Câmpina, care, solicitată întâmplător, la recomandarea unui prieten, de familia mea, a refuzat orice plată pentru serviciile sale (eficace) oferite — nota bene — acasă. Să mai adaug că familia mea nu a fost o excepţie. Regula doamnei doctor, pe care nu o ascunde este: atâta vreme cât am la mine acasă o situaţie materială foarte bună, n‑am niciun motiv să cer bani pentru prestaţiile mele. Dacă pot să fac bine, îl fac… Aşa că nu‑mi rămâne decât să mă înclin în faţa ei.

Cazuri reprobabile pot fi întâlnite în toate sistemele medicale, în toate ţările, şi nu numai în sistemele medicale ci şi în diverse alte sisteme, administrative, educaţionale ş.a.m.d. Deosebire este că respectivele cazuri sunt, în ţările civilizate, excepţii. În timp ce în România excepţii sunt tocmai situaţiile de normalitate. Din păcate.