În preajma sărbătorii Paştelui, în România se sacrifică sute de mii, poate milioane de miei. Aşa cere tradiţia creştin–ortodoxă. Ceea ce deosebeşte sacrificarea mieilor de sacrificarea celorlalte animale destinate hranei omului este faptul că cei dintâi sunt „copii”. Încă n-au apucat să se bucure de viaţă. Dar parcă animalele de bucură de viaţă! Cine consideră că astfel stau lucrurile este un eretic. Animalele n-au suflet. Reglementările Uniunii Europene cer ca sacrificarea animalului să fie făcută abia după anesteziere dar Uniunea Europeană este excesivă, încurajează statul secular şi nu ţine seama de tradiţie. Crescătorii de animale români, de fapt autorităţile române, au cerut dispensă (temporar, până la dispariţia tradiţiei) şi se pare că au şi obţinut-o.
Obiceiul sacrificării mieilor este de extracţie biblică. Primul fratricid din lume consemnat scris este uciderea lui Abel de către Cain. De ce a făcut-o Cain?
„3. După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.
4. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;
5. dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa.
6. Şi Domnul a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?
7. Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.»
8. Însă Cain a zis fratelui său Abel: «Haidem să ieşim la câmp.» Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât.” (Facerea, 4)
N-am să afirm că Dumnezeu a primit cu plăcere sacrificiul lui Abel pentru că ar fi fost însetat de sânge sau ar fi încurajat plăcerea în sine a uciderii. Cheia pildei biblice stă în renunţare. Cu cât renunţarea — prin ofrandă adusă Domnului — e mai mare, cu atât ea probează o mare dedicare credinţei. De care renunţare vorbim? Evident, vorbim de renunţarea la bunurile proprii. Cu cât bunul propriu adus drept ofrandă valorează mai mult, cu atât vădeşte el mai puţin ataşament faţă de cele lumeşti şi deci mai mult ataşament faţă de Divinitate. Cain, care era agricultor, ce a sacrificat? Un pumn de grăunţe. Puţin, mult prea puţin pentru a-şi dovedi detaşarea de propria-i avere şi, prin asta, iubirea de Dumnezeu. În timp ce Abel, care era crescător de oi, a sacrificat un miel. Adică a renunţat la o parte consistentă din averea sa. Plus oroarea pe care trebuie că şi-a învins-o ucigând (fie şi un biet animal). Cum e şi firesc Iahve (Dumnezeu) a preţuit sacrificiul, admiţând că a fost îndeajuns de mare pentru a-şi dovedi iubirea de Cel Atotputernic. Evident, sacrificiul ar fi fost anulat dacă Abel ar fi mâncat mielul ucis. Dar Abel, la fel ca şi toţi evreii din vechime, procedau la arderea jertfei.
Creştinul-ortodox din România, „om recent”, ca să preiau o sintagmă de la creştinul Patapievici, ce face? Sacrifică ceva? Nu. Nimic. Cumpără mielul de la măcelărie sau direct de la producător — care deseori îl „sacrifică” sub ochii lui, la margine de drum tăindu-i gâtul —, după care îl îngurgitează în prima zi de Paşte. Tot ce a rămas din vechiul ritual este „ideea” de miel.
De altfel, după cum observă Roger Caillois, „toată lumea are a se ghiftui [de sărbători religioase] până la limita posibilului, a se umple ca un burduf ce stă să crape”. (Omul şi sacrul, Ed. Nemira, 2006, p. 143) Cu singura deosebire că R. Caillois vorbeşte de omul primitiv, în timp ce în România cel ce masacrează sute de mii, poate milioane de miei, sub pretextul tradiţiei, este creştinul-ortodox modern. Vorba vine!
Filed under: Eseuri
