Pe marginea filmului lui Liviu Tofan despre Braşov ’87

O întâmplare incredibilă, de care nu ştiam. Câţiva tineri „deportaţi” braşoveni, la scurtă vreme după evenimentul de la Braşov, se duc după lucru la un local. Chelneriţa află de prezenţa lor în local, îl anunţă pe şeful orchestrei, care le dedică o melodie. Nu înainte de a-i saluta personal, la microfon. Clienţii din local aplaudă: nu melodia, ci grupul de braşoveni!

Cineva din afara „Lagărului” m-ar apostrofa, stupefiat: Şi ce-i cu asta? Păi nu era firesc să-i salute şi să-i aplaude?… Evident că nu! Gestul şefului orchestrei şi aplauzele celor de faţă echivalau cu contestarea regimului! Căci regimul prin asta se distingea: prin ridicarea anormalului la rang de cotidian. Orice gest de normalitate era luat drept subversiv. La propriu.

Cum să mai dau de urma voastră, după treizeci de ani, brav şef de orchestră dintr-un local uitat de lume şi bravi clienţi ai localului uitat de lume, care, fără pretenţii de disidenţă, în anonimat, aţi încercat pentru o clipă să readuceţi normalitatea în viaţa cotidiană? Cum să dau de voi, ca să vă aplaud la rândul meu, măcar acum, când aplauzele sunt — totuşi — permise?

Anunțuri

Galeria nesimțiților: parcări pe trotuare (6)

Câmpina, str. Eliade Rădulescu.
Alții mai au o urmă de bun-simț, parchează la marginea trotuarului, lasă loc cât de cât să treacă pietonii (cărora le aparține de drept trotuarul). Proprietarul mașinii din poză nu are așa ceva; de câteva luni, cu obstinație, ocupă tot.

Comunism, sau oportunism?

Cine a învins în România, comuniştii sau comunismul?
Într-un interviu recent, întrebat dacă este de părere că în România, după decembrie 1989, a învins comunismul, istoricul Lucian Boia dădea un răspuns tranşant: comunismul a căzut, dar comuniştii, da, au învins. Sensul afirmaţiei este clar: aceiaşi indivizi care au ocupat funcţiile de conducere ale statului comunist au rămas la conducere, ei sau apropiaţii lor, parte a clanului, în noul stat capitalist de după ’89.
Bun, asta nu-i chiar o noutate.

Amprenta birocraţiei comuniste
Trebuie să observăm însă că statul comunist nu se defineşte numai prin deţinerea poziţiilor de comandă de către membri ai partidului comunist, şi anume de către cei „de vază”. Aşa-zisul comunism antrenează totodată o deformare majoră şi pe termen lung a mentalităţilor. Este vorba de mentalitatea cetăţenilor, aduşi în situaţia de a le fi aproape imposibil să se smulgă din starea de aservire în care i-a „adâncit” — vorba cântecului naţional — regimul „comunist” (să punem deocamdată ghilimelele de rigoare). Dar mai ales de mentalitatea autorităţilor, nărăvite în a se raporta la cetăţeni ca la o masă inertă, al cărei unic sens de a exista ar fi să justifice existenţa birocraţiei — o birocraţie rapace, arogantă şi incompetentă. Mentalitatea cetăţenilor are desigur o inerţie considerabilă. Dar nici mentalitatea birocraţilor, de care depindem cu toţii, nu se schimbă prea repede. Aşa se face că am avut de pătimit mulţi ani — şi încă mai avem — de pe urma excrescenţelor, nu neapărat politice, ale vechiului regim. Sigur, este greu de susţinut că trăim în prezent într-un stat comunist. Dar amprenta comunismului, cum spuneam, o întâlnim încă, din păcate, la tot pasul. Aşa încât nu mi se pare foarte evident că doar comuniştii ca indivizi au pus stăpânire pe România, şi că trăim într-un sistem complet reînnoit.

A existat oare comunism?
Să facem însă abstracţie de mentalitate. Aş pune întrebarea: care comunişti? Au existat oare, sau există, comunişti, în înţelesul doctrinar al noţiunii? Adică militanţi pentru o comunitate în care toate bunurile să aparţină acelei comunităţi ca întreg, şi toţi membrii comunităţii să se bucure de acelaşi statut social şi economic — conform principiului „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” ? Să fim serioşi. În cel mai bun caz, se poate admite că o asemenea societate a existat pentru o scurtă perioadă de timp după instaurarea comunismului sângeros, prin care a trecut fiecare ţară din ceea ce s-a numit până mai ieri „lagărul socialist”. Şi de care comunismul „aşezat” — brejnevismul sau, la fel, ceauşismul — s-a grăbit să se dezică de îndată ce a devenit posibil; dar, desigur, nu restabilind normalitatea, ci înlocuindu-l cu un naţional-comunism de tip feudal. Fiecare entitate politică sau administrativă — cele două confundându-se de fapt — sau economică (v. marile întreprinderi) a funcţionat în acea fază secundă ca o feudă. Fiecare „judeţeană de partid” şi-a subordonat în chip discreţionar entităţile inferioare — comitetele de partid şi administraţiile —, şi s-a lăsat la rândul ei subordonată, la fel de discreţionar, entităţii centrale, „suveranului” comunist. Spre a întregi tabloul, să adăugăm şi instituţiile de forţă. Securitatea nu a fost, numai ea, braţul înarmat al Partidului Comunist. Braţe la fel de înarmate la dispoziţia Puterii au fost şi Miliţia şi Armata. Să nu omitem nici Justiţia, care funcţiona, la fel de orbeşte precum îi este efigia, în slujba clicii de la guvernare. Şi să nu-mi spună nimeni că această structură a „comunismului” a fost una dintre numeroasele structuri posibile. Că a fost una mutantă faţă de un tipar al comunismului ideal. Sau că a fost marcată de erori, altminteri evitabile la o a doua încercare. Unica formulă posibilă de comunism este aceea a comunismului represiv. De ce? Pentru că este o formă de guvernare împotriva naturii. Nu mai detaliez.

Dispariţia (din vocabular) a oportunismului
Să observăm o curiozitate. Pe vremea comunismului sângeros, de care aminteam, se practica frecvent înfierarea oportunismului, alături de alte vinovăţii imputate ştabilor comunişti — altminteri simple pretexte pentru a fi eliminaţi din cursa pentru putere. În timpurile mai apropiate, oportunismul a încetat să fie o culpă. A dispărut pur şi simplu din vocabularul directivelor de partid. Oare de ce? Desigur, nu pentru că oportunismul ar fi dispărut. Dimpotrivă. La un moment dat a fost tacit acceptată de către toată lumea ideea că aderarea la Partidul Comunist echivalează cu semnarea unui „pact cu diavolul”. A mai vorbi de oportunism de la acel moment încolo însemna să pomeneşti de funie în casa spânzuratului. Înscrierea în partid devenise o formalitate. Dar o formalitate indispensabilă pentru a te bucura de o serie de privilegii, la care nu aveai acces prin meritele proprii: prime, alte venituri suplimentare, bunuri şi servicii pe sprânceană, călătorii în străinătate, dar mai ales avansare. Nu mai vorbesc de aspiraţia de a accede la casta privilegiaţilor — nomenklatura. Că o bună parte din aceste privilegii se dovedeau a fi până la urmă iluzorii pentru cea mai mare parte a membrilor de partid, este o altă discuţie, care nu are relevanţă pentru argumentaţia pe care mi-am propus-o.

Solidaritate amorală
Apartenenţa la Partidul Comunist crea un soi de solidaritate. Apropo: mă tot întrebam prin ce mecanisme se constituie grupurile în general, inclusiv cele dedicate unor cauze lăudabile; dar şi, mai recent, cele infracţionale organizate. Nu că ar fi fost vorba neapărat de infracţionalitate organizată la foştii membri ai Partidului Comunist, dar unul din elementele de coeziune era cu siguranţă împărtăşirea unei aceleiaşi „culpe”: compromisul. Oportunismul. În timp ce alţii, foarte puţini la număr, cei ce se încăpăţânau să refuze compromisul, erau trataţi cu dispreţ de către mulţi dintre membrii de partid, nu de puţine ori cu ură şi cu violenţă: ei erau cei „cu ifose”, cei ce aveau „mania sacrificiului”. Gelozie nemărturisită? Foarte probabil. Alţii nu intrau în partid pur şi simplu din lene şi din comoditate, din lipsă de motivaţie: li se părea prea complicat şi prea obositor să se supună regulilor de partid — purgatoriul acceptării, cu interogatorii, verificări, declaraţii, apoi cu interminabilele — şi inutilele — şedinţe de partid. Şi aşa mai departe. Şi nici nu aspirau ei la cine ştie ce mărire. Pe aceştia membrii de partid îi tratau cu îngăduinţă.

Arghirofilie
Unora li se părea că au găsit justificări pentru pactul lor cu diavolul. Am întâlnit oameni care spuneau: Intru în partid căci sistemul nu poate fi reformat decât „din interior”. „Avântul” reformator îi părăsea însă mai devreme sau mai târziu şi iată-i alăturându-se cuminţi mulţimii râvnitorilor la avantaje. Căci asta era comunismul „aşezat”: o goană fără sfârşit după avantaje. Vreo ideologie? Niciuna. Zero!… Să ne înţelegem: nu susţin că în partid au intrat doar lichele. Cu puţine excepţii, au intrat oportunişti. Dar oportunist nu înseamnă neapărat lichea, sau incompetent. Oportunistul este o persoană dominată de ambiţie, inteligentă sau nu, competentă sau nu. Şi cum ambiţia se îndreaptă mai puţin spre împlinirea personală sau spre vreo performanţă personală, cât mai curând spre câştig, se poate spune că în societate oportunistul este o persoană ahtiată cu precădere de bani.

Victoria ambiţioşilor: simplă permutare
Cei ambiţioşi tind să se afirme în orice regim. Poate că de aceea impresia istoricului Lucian Boia — şi a multor altora — este că în România „capitalistă” de astăzi au învins comuniştii. Este evident că nu a învins comunismul pentru că nu avea cum să învingă ceva ce nu a existat. Problema este că Dumnezeu n-a fost prea inspirat când i-a înzestrat pe oameni cu inteligenţă, perspicacitate sau spirit întreprinzător, omiţând să-i înzestreze întotdeauna şi cu onestitate sau caracter. De aici, confuzia. Cei pe care îi vedem astăzi la manete nu sunt foştii comunişti ci ambiţioşii tuturor timpurilor şi ai tuturor regimurilor. Lor le-a fost cel mai uşor să „schimbe macazul” — pentru că le-au stat în cale prea puţine precepte morale. Ieri ocupau poziţii de vârf în partidul comunist sau semnau angajamente pentru Securitate, azi nu mai semnează angajamente şi ocupă aceleaşi poziţii… unde trebuie. Adică în PSD, cu precădere, dar nu numai. Ieri făceau propagandă pentru ideologia comunistă, azi sunt susţinătorii Bisericii Ortodoxe; dacă îi ajută… Dumnezeu să devină ordonatori de credite, pompează bani cu nemiluita în Catedrala Mântuirii Neamului şi alte mii şi mii de biserici zidite după ’89; şi jură cu mâna pe Biblie la învestirea în funcţii de înalţi demnitari, ba îşi mai fac şi semnul crucii.
Şi iată-i, prezenţi printre noi, şi pe leneşii, pe inactivii de odinioară: ei sunt „nostalgicii” defunctului regim. Şi cârtitorii la adresa celui actual.

OQ
Ştiu că o asemenea schiţă, ca aceea pe care am încercat-o mai sus, se pretează la atacuri din partea „relativizatorilor” profesionişti, pe care îi vedem pe la televiziuni, gata să recurgă la orice, inclusiv la Biblie („Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…”) pentru a argumenta că… totul este relativ: mari demnitari comunişti au făcut mult bine celor din jur, securiştii s-au opus KGB-iştilor şi au preîntâmpinat vărsarea de sânge şi divizarea ţării etc. etc., şi pe lângă asta, cu toţii manifestăm doza noastră de oportunism. Aşa este. Oamenii nu pot fi împărţiţi, maniheist, în oportunişti de o parte, şi oneşti, generoşi, altruişti de cealaltă parte. La fel ca şi inteligenţa, pentru care s-a inventat o scară de apreciere, IQ (Intelligence quotient — altminteri controversată), mă gândesc de ce nu s-ar putea inventa una pentru şi oportunism — OQ (Opportunism quotient)? Pe o scară a oportunismului numerotată de la 1 la 10, 1 însemnând oportunism minim, iar 10 oportunism maxim, una e să fii notat cu 1 sau cu 2, sau cu 3, şi alta cu 9 sau cu 10, cam pe unde se situează doamna-tovarăşă Lucia Hossu–Longin — v. Adevărul, 12.11.2013, sau Pârguţa Croitoru, delatoarea lui Gheorghe Ursu; şi câţi alţii.
Da, fiecare dintre noi manifestă doza sa de oportunism. Întrebarea este: unde se situează limita acceptabilului? Unii, mai exigenţi, spun: cu toţii am fost vinovaţi pentru dezastrul din regimul trecut. Alţii, privind din exterior, spun: cu toţii aţi fost vinovaţi. Probabil că cele două ultime variante, pragmatic privind lucrurile, sunt cele valabile. Şi totuşi…

Instalatori…

…În mediu neconcurenţial şi necivilizat

Centralei mele termice, veche de unsprezece ani, i-a venit sorocul să fie înlocuită. Mai mergea ea, săraca, dar cam pierdea apă din circuit. În oraş, aveam de ales între trei firme care se ocupă de aşa ceva. Doar trei. Să le zicem: Oblio S.r.l, Rodaj S.r.l. şi Rom-şpil S.r.l., ultima fiind o importantă firmă autohtonă, cu acoperire naţională.
Am început cu Oblio. M-am dus la magazin şi am ales tipul de centrală, una „în condensare”, cum se poartă mai nou, „călduros” recomandată de firmă. „Specialistul” firmei m-a prevenit însă: Dacă aveţi de gând să puneţi antigel în instalaţie, să ştiţi că nu pot să vă dau garanţia de doi ani. Nu acceptă fabricantul. Doi la mână: musai să vin să văd locul. Luni, 2 octombrie, între orele 16 şi 17, vă convine? OK, zic… N-a venit. Nici telefon nu mi-a dat. Nici în ziua stabilită, nici a doua zi, nici în zilele următoare. L-am şters de pe listă.
Am sunat la Rom-şpil — număr de telefon luat de pe situl firmei de pe Internet. N-a răspuns nimeni. Nici după o oră n-a răspuns, nici după două, nici după trei. M-am gândit: poate numărul e „outdated”. Am sunat la sediul central. Mi s-a dat acelaşi număr la care încercasem. Împreună cu explicaţia: Dacă sunt clienţi în magazin, să ştiţi că nu vă răspund… Zău?… La magazinul firmei, „specialistul” de serviciu mi-a spus: Centrala pe care o doriţi dumneavoastră n-o avem, dar v-o recomandăm „cu tărie” pe… asta. Nu avem instalatorii noştri, dar lucrăm cu „parteneri”. Oameni de încredere, vă daţi seama, dacă lucrează pentru Rom-şpil! Tarifele sunt… astea… Cam piperate! Dar măcar mi se taie chitanţă? am întrebat. (Mă încăpăţânez să mă cred în UE, ce să fac!) Zice: dacă vreţi chitanţă, se adaugă TVA-ul. Să nu-ţi vină să crezi: firma autohtonă cu acoperire naţională Rom-şpil tolerează — sau încurajează — serviciile la negru? Am trimis un mail la sediul central, semnalând faptul incredibil. Au trecut de atunci două săptămâni: niciun răspuns. Bun, i-am şters de pe listă.
Şi aşa am ajuns la Rodaj S.r.l. Ultima de pe listă. Aveau centrala „mea”, am vorbit cu dl Mişulescu (pe care îl cunoşteam de la o „tranzacţie” anterioară), am aflat că aveau lucrări contractate pe următoarele cinci zile, am achitat centrala şi am convenit ca montarea să aibă loc peste două săptămâni, într-o marţi, când aveam să fiu din nou în oraş. Cu o zi înainte de termen — conştient totuşi că trăim în România, chiar dacă formal în UE — am trecut pe la magazin. L-am întrebat pe dl Mişulescu dacă totul decurge conform planificării, zice: A! nu ştiu, să vedem, avem mult de lucru mâine, cinci centrale de montat în comuna nu-ştiu-care… Pe un ton foarte ferm, i-am cerut să respecte cu stricteţe termenul, amintindu-i că la data achitării centralei firma avea lucrări contractate pe cinci zile, nu mai mult, drept care pretind prioritate. După pertractări îndelungate, zice: Bine, vă sun mâine până-n ora unu… Nu m-a sunat. Tot eu am fost cel care a sunat la magazin, la unul din numerele de mobil găsite pe prospectul firmei. O voce tăioasă mi-a răspuns că nu ăsta e numărul domnului Mişulescu. Am insistat: Staţi puţin, nu ştiu cine sunteţi dumneavoastră, pe prospect am găsit doar numere ale firmei, niciun număr nu era personalizat. Vocea tăioasă a devenit şi mai tăioasă: Nici eu nu ştiu cine sunteţi dumneavoastră, că nu v-aţi prezentat!… Cum, când suni la o firmă, tu, client, trebuie să te prezinţi? Indignat, l-am sunat pe Sales Manager-ul firmei. Zice: Păi da, atunci când suni undeva, aşa se cuvine, să te prezinţi… În sfârşit, n-o mai lungesc: tehnicienii firmei au sosit acasă la mine la ora trei şi într-o oră şi jumătate mi-au montat centrala. Nimeni de la firmă nu m-a sunat după aceea, să mă întrebe dată totul a decurs normal, dacă sunt mulţumit…
Mi-am aruncat ochii pe cartea tehnică a centralei. Si, ce să vezi! Zice: „Protejaţi circuitul de încălzire împotriva îngheţului prin introducerea unui lichid antigel de bună calitate”!… Nu l-am mai sunat pe „specialistul” de la Oblio S.r.l., cel care nu voia să-mi dea garanţia de doi ani, ca să-i bat obrazul.

În asemenea situaţii îţi aminteşti tot felul de poveşti din trecut cu instalatori. Povestea cu escrocul din comuna Buftea care a venit să-mi repare frigiderul de la Bucureşti… Altă poveste, legată de acelaşi frigider, la care apăruse o problemă de etanşeitate a uşii… Am sunat la o firmă (declarată ca atare); mi-au spus: Să vedem dacă e vreunul din „băieţi” în zonă. N-a venit nimeni. Pesemne că erau cu toţii departe. Şi nici de la firmă nu m-au sunat. Am sunat din nou la firmă peste câteva ore — e-adevărat, am îndrăznit să le reamintesc că sunt o firmă, nu… Mi-au tăiat microfonul cu un „Vă dorim o zi bună” insinuant şi acru… Povestea s-a repetat cu o altă firmă. O voce compătimitoare m-a avertizat: Păi nu ştiu dacă o să vrea să vină băiatu’. Şi lui am încercat să-i reamintesc că am sunat la o firmă, nu la băiatu’. La care a individul a dat-o brusc pe înjurături ca la uşa cortului.
Nu mai vorbesc de instalatorul cu care am aranjat să vină să-mi repare scurgerea de la baie. Persoană fizică de astă dată, nu firmă. A avut bunul-simţ să-mi telefoneze în ajunul zilei convenite, să-mi spună că firma la care lucrează îl trimite pentru o lucrare undeva în alt oraş. Probabil că se ocupă de aceeaşi lucrare şi acum, după vreo doi ani. Fiindcă telefon de la el n-am mai primit.
Să mă opresc totuşi. Deşi cu exemple de felul ăsta aş putea umple o carte… cu titlul de mai sus.

Hai la lupta cea mare…

Comentariu pe marginea unui articol din Vatra: Vladimir Borţun – „Mărirea şi decăderea noului reformism de stânga”

Văzând titlul articolului, am tresărit neliniştit: cum, nu cumva autorul atacă Stânga? Să fie oare posibil aşa ceva? M-am liniştit însă: autorul deplânge doar acea Stângă care pe vremea lui Gheorghiu–Dej ar fi fost taxată de deviaţionism de dreapta. Şi înfierată. Ei, aşa mai merge. Că Stânga nu mai e de-ajuns de stânga în ziua de azi, că e prea social-democrată, cu asta, da, sunt perfect de acord. Social-democraţia e chiar mai periculoasă şi mai înşelătoare decât conservatorismul şi liberalismul. Stalin însuşi o considera astfel.

Sunt de acord şi cu ideea că politicile de austeritate instituite în unele ţări europene sunt un semn al eşecului UE. Păi austeritatea actuală nici nu e autentică. Ia să ne amintim de austeritatea comunistă din România anilor ’80. Aia da, austeritate!

Am reţinut ideea: „Alternativa la internaţionalismul capitalului nu e naţionalismul, ci internaţionalismul claselor lucrătoare şi al forţelor de stânga.” Excelent spus! Şi mult mai elegant decât învechitul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

„Clasa capitalistă (…) trebuie (…) deposedată de puterea sa economică şi politică.” Evident: naţionalizarea! Asta e soluţia. Unica soluţie. Că s-a încercat în România şi în toate ţările din estul Europei? Ei, şi? Nu s-a încercat destul. Au fost comise erori. Aşa că tot ce a fost rămâne perfect actual: „Vremurile pe care le trăim fac socialismul să fie nu doar un ţel dezirabil pe termen lung, ci o necesitate tot mai urgentă.” Bineînţeles! Deja am aşteptat prea mult!… Cum să procedăm? Autorul o spune pe şleau citându-l pe Marx. Care înţeleg că spunea că a aştepta din partea statului permisiunea de a trece la schimbări radicale este „cretinism parlamentar”. Pe bună dreptate îl citează autorul pe Marx. Ceea ce nu înţeleg la autor este acea sfială de a recurge la vechile sintagme: adică de ce „clasa lucrătoare”, şi nu aşa cum eram obişnuiţi de pe vremuri, „clasa muncitoare”? Spune-o, tovarăşe, clar si răspicat. N-ai niciun motiv de jenă. CLASA MUNCITOARE!

La idei atât de strălucite, m-am învinovăţit singur că nu auzisem de autor. Aşa că l-am căutat. Şi l-am găsit. Unde, dacă nu pe Criticatac? Foarte frumos!

Iată titlul unui articol de acelaşi autor: „De ce avem nevoie de o stângă anti-UE”. Mai încape vorbă! Avem o nevoie imperioasă. UE trebuie să dispară. O doreşte şi Putin. Şi Statul Islamic. „Nu există capitalişti buni şi capitalişti răi, ci capitalişti care sunt forţaţi să facă concesii şi capitalişti care exploatează mai abitir pentru că mişcarea muncitorească şi stânga politică nu sunt suficient de puternice.” Voila! Astăzi nici nu mai îndrăznesc autorii să grăiască atât de perfect bărbătesc. Astăzi se fandosesc vorbind ba de întreprinzători… cu mai mult sau mai puţin succes… Ba de afaceri. Bagă capul în nisipul deşertului capitalist când vine vorba de exploatare. Nu există afaceri. Afacere = Exploatare. Aşa că îl fericesc pe autor: oamenii nu trebuie să uite de exploatarea omului de către om. De capitalişti. De mişcarea muncitorească. Ce vremuri erau când le întâlneam la tot pasul, în Scânteia, în Scânteia tineretului, în România liberă!…

Trebuiau demascaţi cu hotărâre cei ce manipulează opinia publică. „Marea contra-reformă neoliberală (…) nu este decât procesul istoric de demantelare a concesiilor făcute după Al Doilea Război Mondial.” Aşa este, fără îndoială. Autorii din ziua de azi mint fără ruşine vorbind de sfera de influenţă a URSS, de Komintern, de revoluţia mondială, aşa cum o visa marele Lenin. Nu-i adevărat! De fapt, n-au fost decât nişte concesii ale capitalului după Al Doilea Război, aşa cum le vede autorul din Vatra.

Iată adevăruri pe care puţini îndrăznesc să le rostească astăzi: „Apărută în contextul decăderii puterilor vest-europene ca puteri coloniale, UE a devenit noua faţă a colonialismului vest-european.” Şi: se „ignoră caracterul de clasă al BCE şi al UE în genere.” „Europa nu va putea fi niciodată cu adevărat unită în capitalism, căci unitatea întruchipată de UE se opreşte acolo unde se opresc interesele comune ale diverselor elite capitaliste naţionale şi transnaţionale.” Nu s-a urmărit decât „retragerea statului din economie şi slăbirea puterii relative a clasei lucrătoare” şi „subordonarea economiilor periferice din sudul şi estul Europei intereselor capitalului din nord-vest. Subordonarea e de mult evidentă în cazul periferiei estice din care facem şi noi parte, de la privatizările pe care am fost forţaţi să le facem pentru a intra în UE la profiturile pe care corporaţiile occidentale le fac aici fără să plătească un leu în taxe, pentru că legislaţia europeană le permite asta.” Păi sigur că da: privatizările! Iată răspunsul la mizeria pe care o trăim cu toţii. Şi nu ştiam de ce. Nu foştii ştabi comunişti, nu fosta Securitate, cu şacalii ei reciclaţi în oameni de afaceri. Nu Voiculescu, nu Vântu, nu Popoviciu, nu Pescariu, nu Truică, sub oblăduirea lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Nu Dragnea, nu Tăriceanu, aşa cum credeam cu toţii, ca nişte ignoranţi ce suntem. Nu. UE e de vină pentru toate. „În capitalism, democraţia e respectată doar atât timp cât e compatibilă cu interesele structurale ale capitalului.” Zic unii cârcotaşi că „produsul intern brut pe cap de locuitor ar fi crescut de patru ori în România în perioada 1998-2015 (respectiv cu 303%)” Că, cică, am fi „pe locul al optulea în topul evoluţiei PIB per capita în lume” (Capital, 21.10.2016] Aiurea! Propagandă!

Nu facem ceea ce ar trebui să facem. „Primul pas ar fi recuperarea suveranităţii”. Adică ieşirea din UE, nu? „Ceea ce nu ţine de naţionalism ci (…) de cea mai elementară noţiune de democraţie, adică dreptul unui popor de a-şi alege în mod democratic un guvern pe baza unui program pe care apoi acel guvern să-l şi poată implementa.” Adică PSD, Dragnea, Grindeanu, Tudose. Ş.a.m.d.

Ce urmează? Un „control asupra capitalului”. Control strict! Şi: „naţionalizarea marilor întreprinderi şi a serviciilor publice; planificarea economiei în serviciul oamenilor [Comitetul de Stat al Planificării], al nevoilor reale ale economiei şi ale comunităţilor; înfiinţarea de comitete democratice [ale oamenilor muncii] de planificare în fiecare sector al economiei, cu accent pe cele cu un potenţial deosebit, ca agricultura şi turismul; instaurarea controlului democratic al lucrătorilor în fiecare sector şi la fiecare nivel al economiei; mobilizarea claselor lucrătoare şi ale mişcărilor de stânga (…) şi pentru lansarea unei lupte comune împotriva UE şi în vederea unui front internaţional socialist.” Adică Internaţionala. Dar mult n-o să le mai meargă. Deja încrederea românilor în UE a scăzut cu 6 puncte procentuale, ajungând sub media europeană. Tot înainte, tovarăşi!

Şi bibliografia? Russia Today? Sputnik?…

Era păcat ca o publicaţie electronică remarcabilă ca Criticatac să nu aibă o versiune tipărită. Mă bucur că i-o oferă revista Vatra.

…Internaţionala prin noi s-o făurim!

S-au înţeles cu toţii după CEx… Cu toţii ne înţelegem şi vom fi mulţumiţi

— După atâtea ore de discuţii, ce pot să vă spun? S-au băgat tot felul de oameni în ultimele zile… Da’ ce spun eu în ultimele zile. S-au băgat de la început, de când am început guvernarea. S-au băgat să-şi dea cu părerea tot felul de instituţii care n-au nicio legătură cu guvernul. Faceţi aia, nu faceţi ailaltă. Normal că s-a creat o presiune enormă. Şi, da, colegele noastre n-au mai putut rezista. Mai ales Sevil. Dar şi Rovana. Sevil mi-a spus: Liviu, eu plec, am şi eu copii acasă, am un soţ, e şi partidul, care are de suferit. Zău, nu te supăra, eu plec. I-am spus: Sevil, faci cum crezi tu că-i mai bine. Eu nu te pot obliga să suporţi această presiune uriaşă. Şi tu, şi Rovana. Vă înţeleg. Demisia e un act unilateral, te înţeleg foarte bine… Uite, n-am spus nimica nici când a plecat Victor. Asta a fost. Atunci, cu Colectiv, cu tragedia de-atuncea, s-a creat o presiune enormă. Şi Victor n-a mai rezistat. Nici el. Eu îmi asum, să ştiţi. Uite, Mihai e aicea, lângă mine. A guvernat foarte bine. A făcut şi el greşeli. Şi eu am făcut greşeli. Poate că el a făcut greşeli mai mari, şi eu mai mici, sau poate că eu am făcut greşeli mai mari, şi el mai mici. Toată lumea greşeşte. Dar e şi multă neînţelegere. De multe ori vrem să facem bine, şi iese prost. Şi Jens a făcut greşeli. Uite, aici, în flancul estic al NATO, poate că trebuia să întărească mai mult. A făcut şi el ce-a putut. Mulţi zic că-i o marionetă. O marionetă a cui? A lui Donald? Mă-ndoiesc. Ce, el tre’ să ia în seamă ce zice lumea? Poate că nu s-a înţeles bine care sunt intenţiile lui. Intenţiile NATO. Poate că nu s-a înţeles bine nici care sunt intenţiile lui Emmanuel atunci când a venit la noi în ţară şi a vorbit cu Klaus. Nu totdeauna când te duci şi vorbeşti cu cineva înseamnă că neapărat iese bine. Uite, eu am fost şi am vorbit cu Donald, am dat şi mâna cu el. Şi pot să spun că a ieşit totul bine? Nu po’ să spun. Tudorel a fost contestat, înainte de el, şi Florin a fost contestat. Lumea a ieşit în stradă. Poate că lumea a fost instigată. Totdeauna se găsesc unii să conteste. Mai de bună voie, mai din proprie iniţiativă, mai instigaţi de alţii. Cum ar fi George. Ce, eu zic că George e neapărat vinovat de întreaga situaţie? Aţi văzut, nici Donald nu-l prea are la inimă. Aţi văzut ce clip electoral şi-a făcut. Faţa lui George apărea acolo, şi n-aş zice că în contextul cel mai fericit. Dar nu-i cazul să sărim cu gura şi să-l învinovăţim neapărat pe Donald. Donald are de discutat — discutat, nu zic mai mult. Are de discutat cu Xi, are de discutat şi cu Kim. Aşa şi eu, aş putea să spun că a greşit pentru că a fost influenţat. L-au influenţat ba unii, ba alţii, poate că l-a influenţat şi Melania, poate că l-a influenţat şi Ivana, în trecut. Nu poţi să ştii niciodată ce influenţe te influenţează. E greu să te înţelegi cu toată lumea, dar asta nu înseamnă că nu trebuie încercat. Toată lumea sare cu gura pe Kim, unii chiar îi impun restricţii, dar nu se ştie dacă Kim chiar vrea să facă o rachetă balistică cu încărcătură nucleară. Poate că vrea să îşi perfecţioneze mijloacele de transport, să le facă mai sigure, mai ieftine. Mai rapide. Nu totdeauna înţelegem raţiunile altora. Saddam a plătit cu viaţa. Şi poate că nu era vinovat. George poate că s-a grăbit să trimită trupe. George dable-iu, vreau să zic. Şi Slobodan a plătit cu viaţa. Fără să fie prea vinovat. Pot eu să spun că a fost de vină Emil, că a dat voie avioanelor americane să survoleze spaţiul aerian al României? Nu pot să spun. A făcut şi el ce-a crezut de cuviinţă. Uite, nici Volodea n-a comunicat prea bine. Din păcate n-a reuşit să explice de ce era imperios necesar să invadeze Crimeea. Unii l-au acuzat că s-a amestecat în alegerile prezidenţiale din SUA. Eu nu sunt convins că a fost aşa. Donald nu l-a acuzat în mod direct, nu. Alţii l-au acuzat pe Volodea că a influenţat alegerile din Republica Moldova. Nimeni nu ştie dacă-i aşa, sau nu. Nimeni nu ştie. Uite, Mihai… vreau să spun Mihai de la Apărare, a pornit-o în altă direcţie. El vrea să înzestreze armata… Şi acum, revenind, Mihai, aci de faţă, a guvernat foarte bine, după părerea mea. Avem creştere de şase la sută. Mai mult decât ne-am propus prin programul de guvernare. Toţi au contribuit la asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Şi Lia a contribuit. Chiar dacă a făcut şi ea greşeli de comunicare. Vă amintiţi atunci când a spus că salariile vor creşte cu nu ştiu cât, şi de fapt n-a fost atâta deodată. Asta este. Cu atât mai mult trebuie să fim înţelegători cu Sevil şi cu Rovana. În general, trebuie să fim înţelegători cu oamenii. Nu-i aşa, Mihai? Nu vreau să citez pe nimeni care a spus: pas cu pas. Dar are mare dreptate. Pas cu pas le vom rezolva pe toate. Vom rezolva şi cu parcările, şi cu autostrăzile, şi cu salariile de la întâi ianuarie, şi cu Laura, şi cu Augustin. Ca să fie şi Călin mulţumit, şi Hunor, şi Codrin, şi Eugen. Toată lumea să fie mulţumită. Dar nu putem să le rezolvăm pe toate aşa, deodată. Pas cu pas.

Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca şi în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, şi cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca şi un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun şi nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificaţie cu totul aparte. Un bun român nu este pur şi simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de raţiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, fireşte), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putinţă, ci de a o împărtăşi, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ţi transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl şi văd pe actorul Dan Puric… Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de faţă a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în faţa unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veşnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porţile Orientului, am ţinut piept”… şi tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune aşa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înţeleşi: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a preţui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă şi „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacşiş (s.m.)”. Vă daţi seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim acelaşi cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăuşului de mobilă sau instalatorului hrăpăreţ! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reţinem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Ruşine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoş
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoş. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizaţi români în urmă cu o generaţie sau cu mai multe. În privinţa asta, trebuie să remarcăm că exigenţele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe şleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa…). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-şi vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!… Sau: Neam de ungur!…

Este preşedintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru ţară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), şi având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareş Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aş încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deşi german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă şi doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de ruşine!

Credinţa strămoşească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Şi anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puţine şanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înţelegem, să cârteşti împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, şi nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriaşele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu ştiu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat aşa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aş opri însă la cuvântul „mântuire” şi aş observa că, după acelaşi DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăţa de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după nişte lingvişti care cu siguranţă nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că acelaşi „a mântui” generează — schimbându-şi doar terminaţia — două cuvinte total opuse: „mântuire” şi „mântuială” — mă rog, în locuţiunea „de mântuială”? Dar… cine ştie, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reţinem este că credinţa în Dumnezeu, şi anume cea ortodoxă, altfel spus, credinţa strămoşească, este condiţia sine qua non a calităţii de bun român. Ruşine să le fie celor de altă credinţă, sau de nicio credinţă! Anticrist! Bolşevic! Ruşine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înţeleşi, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmaşii dacilor şi ai romanilor (deşi preferinţele de ultimă oră înclină spre daci — şi numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administraţiei — poporul a rămas neclintit pe loc şi a dat naştere limbii române — aici, şi nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei şi al Ţării Româneşti nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin au fost români get-beget, aşa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — şi a şi reuşit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice ţările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci…; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voinţa poporului, nu a unei elite; ş.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care… cinstesc memoria lui Ceauşescu; şi fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români… dacă îndeplinesc celelalte criterii). Şi, ca să închei fraza — care mi-a ieşit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Ruşine!

Cântul popular românesc
Despre concetăţenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar şi că românii sunt hoţi, indolenţi, pasivi şi superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însuşiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; şi cu condiţia ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe faţă că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere şi cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, şi cu atât mai puţin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-şi facă de cap cu asemenea afirmaţii. În schimb, un bun român, ca să-şi merite brandul, trebuie să susţină cu tărie că românul este blând, tolerant şi ospitalier. A! şi să refuze cu fermitate să fie puse în discuţie cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însuşiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumuseţea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observaţie. Însă cei care refuză să vadă frumuseţea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuţi din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spaţii, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case şi peste străzi, să exprime bucuria de a trăi şi de a chefui şi ruşine să le fie celor care, în loc să se bucure de viaţă, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Ruşine!

* * *
Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român… A! dar ia staţi! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră… hm! că a plecat dintre noi capul Securităţii, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar aşa de rea cum se spune, şi 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaştem, noi toţi, buni şi mai puţin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de duşmani. Care sunt peste tot în jur, mai puţin în Marea Neag… Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.

Comunism versus nazism

Mă limitez la un citat din Vladimir Volkoff: Tratat de dezinformare (ed. Antet, trad. Mihnea Columbeanu, pp. 118–119). Cred că nimeni nu putea exprima mai bine toleranţa cu care este tratat în lumea largă comunismul în raport cu nazismul şi, aş adăuga, cu alte ideologii la fel de perdante şi de criminale.

Şi să nu creadă nimeni că este doar o chestiune de reglare a conturilor cu istoria. Dacă n-ar fi fost ideologia comunistă, fie şi latentă şi difuză, în rândul electoratului din România, n-am fi avut astăzi haita Dragnea & Tăriceanu et. Co.

Iată citatul.

„Ideea comunistă, se aude adesea, era generoasă în sine. Pur şi simplu, a fost aplicată prost de ruşi, ceea ce nu e deloc surprinzător, din moment ce ei nu au cunoscut niciodată democraţia. Stalin (despre a cărui «inimă iubitoare» vorbea, încă nu demult, Paul Eluard) a provocat avortul ideilor frumoase ale lui Lenin. Încercaţi să vă prezentaţi într-un salon sau într-un birou ca un nazist, fie şi pocăit: veţi vedea rezultatul. Dacă vă declaraţi comunist activ, aceasta depinde de mediu, unii vor îndrăzni poate să vă privească pieziş; ca fost comunist veţi fi primit bine oriunde — spun clar: oriunde. Nu demult, un prim-ministru francez şi-a omagiat în public colegii comunişti şi nimeni nu l-a scuipat în faţă.

Comuniştii au reuşit să facă să se uite:
— că regimul comunist a costat viaţa a o sută de milioane de fiinţe omeneşti, cel puţin;
— că a inventat lagărele de concentrare;
— că a deportat populaţii întregi;
— că a reintrodus oficial tortura în interogatorii;
— că a dus la falimentul economic al tuturor ţărilor unde a fost implantat;
— că a sterilizat pe plan intelectual popoare întregi;
— că le-a prejudiciat iremediabil băncile genetice;
— că a violat independenţa mai multor ţări;
— că a recurs sistematic la teroare şi la minciună, ca mijloace de guvernare.

Jos pălăria!

Nazismul, care a făcut aproximativ de zece ori mai puţine victime decât comunismul, a fost definitiv şi pe bună dreptate veştejit de procesele de la Nürnberg şi supus unei eradicări totale, printr-o politică de denazificare aplicată ca cel mai eficient mod.

Comunismul nu a făcut obiectul nici unei sancţiuni, în nicio ţară, şi continuă să apară în opinia multor oameni ca o mişcare politică onorabilă, alături de toate celelalte.

Recunoaşteţi că aşa ceva e de-a dreptul incredibil şi este greu să nu o considerăm o victorie a dezinformării (…) în favoarea consimţământului patologic al Occidentului.

Se regăsesc toate: manipulare mascată (comunismul se ascunde acum sub masca social-democraţiei sau, în Rusia, a naţionalismului); manevrare a opiniei publice pasive; informaţii deturnate, ignorate, filtrate savant, şi scopuri politice evidente:

— în Rusia, reconstrucţia unei societăţi a privilegiilor cu tendinţe mafiote, gata să facă orice concesii Rusiei ortodoxe şi tradiţionale;
— în Occident, distrugerea definitivă a tuturor valorilor moştenite de la creştinism şi constituirea unei societăţi fără alte structuri decât cele care se ivesc din corupţia ambianta.”

După dezastrul „meteorologic” din Vestul tării

Am trimis Ministerului Mediului mesajul de mai jos.

Bună ziua. Apropo de dezastrul de ieri din regiunea de vest: este scandalos ca în fruntea ANM să se afle un inginer agronom. Când oricine putea vedea pe harta radar de pe situl ANM, cu câteva ore înainte, formaţiunile noroase puternic dezvoltate ce se apropiau rapid dinspre vest, harta de avertizări meteo era verde ca iarba câmpului. Altminteri, se emit avertizări pentru te-miri-ce ploaie de vară. Nu-mi spuneţi că director adjunct este un fizician! La „butoane” — la principalele „butoane” — trebuie să stea fizica, secondată de matematică, ingineria comunicaţiilor, orice, în niciun caz agronomia! Aş putea paria că nicăieri în lume nu se întâlneşte o asemenea situaţie în privinţa managementului meteorologiei.

Sunetele şi luminile Universului

Un gând abisal, la ceas de îndoială

Acum mulţi ani, dacă formai un anumit număr de telefon (într-o vreme când în România impulsurile încă nu se taxau!), aveai ocazia să asculţi o secvenţă de note muzicale, captată din nemărginirea Universului. De fapt nu sunetele ca atare erau interceptate de uriaşele radio-telescoape ale oamenilor, ci secvenţa reprezenta modulaţia în bandă audio a unei radiaţii venite din spaţiu — nu îmi amintesc care anume, probabil X. Fusese iniţiativa unui for ştiinţific internaţional să pună la dispoziţia publicului larg „melodia” cosmică, în ideea că, atâta vreme cât nimeni din comunitatea oamenilor de ştiinţă nu fusese capabil să descifreze „mesajul” acelei secvenţe, adică să avanseze o ipoteză despre ce proces fizic ar putea sta în spatele „partiturii”, poate că reuşea cineva din lumea largă; ştiut fiind că nu de puţine ori profanul, neîncorsetat în scheme ale gândirii ştiinţifice, se întâmplă să aibă sclipirea de geniu care să aducă dezlegarea aşteptată.

Mă îndoiesc că s-a găsit acel profan de geniu. Dar secvenţa de sunete ale Universului, pe care o puteai asculta la telefon oricât de mult timp doreai, reluată iarăşi şi iarăşi, era tulburătoare. Sunete izvorâte din profunzimi insondabile, forţă şi muzicalitate a vibraţiei cosmice, cadenţă măsurată a succesiunii de note care dezvăluia un Univers în prefacere, sigur parcă de misterul său impenetrabil, sigur de armonia sa perfectă, mai presus de puterea de înţelegere a oamenilor…

Îmi amintesc că ori de câte ori mă simţeam încordat şi descurajat — şi aveai, în regimul trecut, motive nenumărate să te simţi încordat şi descurajat — formam numărul ştiut de telefon şi minute în şir stăteam cu receptorul lipit de ureche şi ascultam „muzica sferelor”. Simţeam cum grijile mărunte se topesc, cel puţin pentru moment, în imensitatea Spaţiului magnific şi indiferent… Mă rog, poate că era o iluzie. Dar oare nu iluziile sunt — de atâtea ori — cele care contează?

Mă gândeam deunăzi: ce-ar fi Universul fără urechile care să-i audă sunetele şi fără ochii care să-i vadă luminile?… Uriaşele prefaceri ale materiei — vibraţii, apariţii, extincţii, zguduiri, absorbţii şi anihilări —, ce-ar fi toate acestea fără conştiinţa care să le perceapă? Raţiunea îi spune liber-cugetătorului ce sunt că nimic nu s-ar schimba dacă n-ar exista percepţia. Dar, la fel cum ne este imposibil să concepem cu adevărat lumea — dincolo de raţional — fără existenţa noastră, la fel nici sunetele şi luminile Spaţiului în care trăim, îmi par de neconceput fără conştiinţa care să simtă existenţa — acea existenţă obiectivă mult evocată. Nici măcar cu un vis confuz şi dezlânat, nici măcar cu borborismele intestinale ale unei fiinţe autiste, n-aş putea compara prefacerile, procesele fizice din miezul Universului, cele care îi oferă trăitorului interesat o imagine despre spectacolul de sunet şi lumină la care asistă, în absenţa acestuia. Fiindcă orice asociere aş încerca, nu pot face abstracţie de spectator.

De unde se vede — sau, ca să mă feresc de generalizare, de unde văd — cât este raţiunea de dependentă de percepţie. Şi în ultimă instanţă cât este de limitată.