Mesaj către Partidul Naţional Liberal*

Dacă doriți să recâștigați înrederea celor care v-au părăsit, asumați-vă greșeala enormă de a fi creat acea monstruoasă coaliție numită USL, cu singurul scop de a-l da jos pe Băsescu. Și cereți scuze poporului român. Vedeți bine că Băsescu nu mai e de mult la guvernare și lucrurile merg din ce în ce mai prost în România. Deci atunci ați îndreptat tunurile într-o direcție greșită. L-ați adus pe Ponta la guvernare, iar Ponta acum, mai în glumă, mai în serios, își pune cenușă în cap. Dumneavoastră liberalii continuați să păstrați tăcerea. Și nu e bine.

* Am trimis acest mesaj Partidului Naţional Liberal, pe situl acestuia, pe 29 noiembrie 2017. Bineînţeles că n-am primit niciun răspuns.

Anunțuri

Privind harta Bucureştiului. Spirit Românesc. Haos. Ficţiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulţi — şi s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există aşa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanţa deal–vale — aşa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spaţiul Mioritic”! Şi tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veşnicia născându-se în lumea satului. Şi anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiţii şi obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veşnicie, măcar într-o foarte rebelă inerţie a satului românesc întru complicitate şi delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanţa deal–vale — această naivitate înduioşătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Şi cu atât mai puţin cucernicia veşnică. Nu ştiu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviţi o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureştiului. Aşa ceva nu cred că veţi mai putea vedea la un oraş european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Ţipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă şansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi iţit la un moment dat, cine ştie, va fi fost negreşit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar şi poate, la vremea când oraşul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus faţă de ceilalţi, şi cu atât mai puţin în materie de organizare. În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-şi alinieze casa la cea a vecinului. Alţii vor fi trebuit să şi-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el şi urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea şi în alte privinţe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă şi să-i admire casa, cât mai arătoasă şi cât mai în faţă, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curţii atunci când va fi devenit de bonton să-ţi etalezi bogăţia mai discret, în răcoarea grădinii proprii…

Dar chiar şi presupunând că, în lipsa unei autorităţi urbanistice, cetăţenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înţelegere în privinţa unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), şi astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înţelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp şi ceva efort intelectual; başca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăşi, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu ştiu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviinţare pentru construcţii, şi pentru cum anume să fie şi să arate construcţiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreşit la un moment dat. Căci, nu-i aşa? sunt mulţi ani deja de când românul şi-a îndreptat privirile spre Occident şi l-a luat drept model. Şi atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerinţe, cu pretenţii şi, desigur, cu şpăgi. Şi nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele şi cum cel sosit la putere va fi şters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ţi construi o casă individuală e musai să-ţi alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu îşi permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aş exagera prea mult dacă aş spune că nu găseşti două case individuale la fel. Se poate obţine aprobare pentru aproape orice. Bineînţeles, prin metodele „tradiţionale”.

Trotuare şi carosabil
Vă rog să priviţi imaginile de mai jos, înfăţişând o stradă din Atena şi, dedesubt, de o stradă din Bucureşti, ambele de pe Google Maps şi din acelaşi an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine şi de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Şi totuşi maşinile lor staţionate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu neruşinarea cu care le încalecă cele bucureştene. Şi nu este vorba doar de indisciplina dâmboviţeană; din păcate situaţia nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate… Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre maşina lui parcată pe trotuar şi zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului şi poliţiei nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul uşilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un acelaşi palier dădeau uşile a nu mai puţin de şase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda uşilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele şase uşi metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a uşilor, acea lipsă de simetrie şi de armonie între modele şi culori, violentează simţul estetic. El vrea să fie altfel. Şi dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Şi uite-aşa, nimeni nu imită pe nimeni — toţi suntem originali.

Ficţiunea românească este o ficţiune
Aş mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”… Ce să spun?… Sincer să fiu, aveam alte aşteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, şi care ştiu sigur că îi frământă pe destui alţii: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficţiune, care să fie cunoscută şi recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?…

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul uşilor metalice de pe acelaşi palier? Sau cu maşinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de… mitogeneza la români; de realismul socialist şi eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobşte că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puţinătatea literaturii medievale româneşti şi de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spaţiu unor personalităţi literare şi politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente şi aşa-zise curente atestate în literatura română; şi câte şi mai câte…

În ce mă priveşte, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare îşi justifică numele, sau ni şi-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel şi statura maximizată a unor personalităţi literare româneşti. Şi aşa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaşte existenţa: „Literatura ficţională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea naţională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviţi zona centrală a Bucureştiului şi veţi afla răspunsul… Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Şi poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puţine ori chiar reuşită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverenţă. Şi fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Şi onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească şi să cultive acele calităţi care îl caracterizează pe creatorul performant de ficţiune… Doar patimi, invidie şi găşti — asta îţi oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — şi binevenit —, se dovedeşte a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojeneşte părinteşte şi/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuţi şi aroganţi, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Şi în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficţiunii româneşti. Şi ale literaturii româneşti în general.

Departamentul de Stat cere. Și mi-e sufletul sfâşiat!

Departamentul de Stat al SUA a cerut Parlamentului României să respingă propunerile de modificare a legilor justiţiei, menite să slăbească statul de drept etc.

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între sentimentul demnităţii naţionale al cărei stindard se înalţă deasupra Parlamentului României, unde prin voinţa poporului lucrează Dragnea şi Tăriceanu, şi îndemnul lăuntric de a accepta, ca o slugă ce sunt, imixtiunea unui stat puternic şi samavolnic care ne îndeamnă să avem o justiţie dreaptă!

Ah! oscilez între ataşamentul la legile noastre naţionale, aşa cum sunt ele create de Iordache, Nicolicea, Şerban Nicolae şi Tudorel Toader, şi slăbiciunea de a accepta opresiunea unei ţări care profită de puterea ei pentru a ne îndemna să luptăm împotriva corupţiei!

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între mândria naţională a constructorului de autostrăzi ce suntem, şi amestecul Statelor Unite care au avut tupeul să construiască scutul anti-rachetă de la Deveselu spre a ne apăra de Rusia lui Putin şi de Statul Islamic!

Ah! mi-e sufletul sfâşiat între tricolorul României, şi „dungile şi stelele” americane care au avut neobrăzarea să debarce de două ori în Europa ultimului secol, în Primul şi în Al Doilea Război Mondial, pretinzând — mă rog, cu ceva sacrificii — că ne scapă de invadatorii austro-ungari şi germani de care n-am fost în stare să ne descotorosim singuri!

Mi-e sufletul greu de îndoieli…

La Gaudeamus, printre infractori

Jurnalistul Mălin Bot: interviu cu Adrian Năstase şi cu Sorin Roşca-Stănescu

„Domnule Adrian Năstase, dumneavoastră sunteţi dublu infractor şi cu toate acestea rămâneţi în viaţa publică. (…) Pentru dumneavoastră de ce nu este o ruşine, de ce nu vă retrageţi? Sunteţi un infractor şi creatorul Mafiei cu care se luptă acum Direcţia Naţională Anticorupţie. De ce nu vă retrageţi?”

„Domnule Roşca-Stănescu, vă văd în fiecare seară la televiziunile infractorilor, la televiziunea infractorului Dan Voiculescu, la televiziunea multiplului inculpat Sebastian Ghiţă, făcând propagandă Mafiei. Şi vreau să vă întreb (…) e normal ca un infractor să fie toată ziua la televiziunea altui infractor şi să vorbească despre justiţie? (…) Prezenţa dumneavoastră ar fi normală numai dacă pe burtieră s-ar scrie: Sorin Roşca-Stănescu, infractor.”

Unii comentatori sunt de părere că într-o ţară democratică, cum este România, oricine are dreptul la exprimare, indiferent dacă este sau nu condamnat penal. O opinie cel puţin discutabilă, dacă ne amintim că în România Camera Deputaţilor este condusă de un infractor. O opinie discutabilă, dacă ne amintim că una din reprezentantele de frunte ale partidului aflat la guvernare, Ecaterina Andronescu, este de părere că „voinţa poporului” este mai presus de justiţie, că poporul hotărăşte în locul justiţiei. O opinie încă o dată discutabilă, dacă de amintim că PSD a fost într-adevăr ales de popor cu aproape cinzeci la sută din voturi în ciuda zecilor de condamnări penale ale membrilor săi, în ciuda atitudinii arogante, nu de puţine ori discreţionare a liderilor săi; că acum câţiva ani Dan Voiculescu, fost securist dovedit, a fost ales senator în circumscripţia sa, cu 70 la sută din voturi; că un individ a fost ales primar în timp ce se afla la puşcărie; şi în general dacă avem în vedere că electoratul tolerează hoţia cu condiţia ca cei aleşi să „facă ceva pentru popor”; că aleşii guvernează cu precădere spre propriul lor beneficiu.

Avem deci un electorat cu serioase carenţe de cultură politică. Cu ce credit se prezintă infractorii cu ştaif în faţa publicului — la televiziune şi în alte medii — şi se pronunţă în chestiuni de atitudine civică şi de justiţie? Şi cu ce consecinţe asupra educaţiei politice a electoratului. Bun, de acord, legea nu le interzice. Dar nu are nimeni datoria să explice cât de indecente şi mai ales nocive sunt apariţiile publice ale infractorilor?

Şi o menţiune specială pentru jurnalistul Mălin Bon. Este pentru prima oară când văd că se pot spune cele mai dure păreri faţă în faţă cu cei vizaţi, fără pic de încrâncenare dâmboviţeană.

Pe marginea filmului lui Liviu Tofan despre Braşov ’87

O întâmplare incredibilă, de care nu ştiam. Câţiva tineri „deportaţi” braşoveni, la scurtă vreme după evenimentul de la Braşov, se duc după lucru la un local. Chelneriţa află de prezenţa lor în local, îl anunţă pe şeful orchestrei, care le dedică o melodie. Nu înainte de a-i saluta personal, la microfon. Clienţii din local aplaudă: nu melodia, ci grupul de braşoveni!

Cineva din afara „Lagărului” m-ar apostrofa, stupefiat: Şi ce-i cu asta? Păi nu era firesc să-i salute şi să-i aplaude?… Evident că nu! Gestul şefului orchestrei şi aplauzele celor de faţă echivalau cu contestarea regimului! Căci regimul prin asta se distingea: prin ridicarea anormalului la rang de cotidian. Orice gest de normalitate era luat drept subversiv. La propriu.

Cum să mai dau de urma voastră, după treizeci de ani, brav şef de orchestră dintr-un local uitat de lume şi bravi clienţi ai localului uitat de lume, care, fără pretenţii de disidenţă, în anonimat, aţi încercat pentru o clipă să readuceţi normalitatea în viaţa cotidiană? Cum să dau de voi, ca să vă aplaud la rândul meu, măcar acum, când aplauzele sunt — totuşi — permise?

Galeria nesimțiților: parcări pe trotuare (6)

Câmpina, str. Eliade Rădulescu.
Alții mai au o urmă de bun-simț, parchează la marginea trotuarului, lasă loc cât de cât să treacă pietonii (cărora le aparține de drept trotuarul). Proprietarul mașinii din poză nu are așa ceva; de câteva luni, cu obstinație, ocupă tot.

Comunism, sau oportunism?

Cine a învins în România, comuniştii sau comunismul?
Într-un interviu recent, întrebat dacă este de părere că în România, după decembrie 1989, a învins comunismul, istoricul Lucian Boia dădea un răspuns tranşant: comunismul a căzut, dar comuniştii, da, au învins. Sensul afirmaţiei este clar: aceiaşi indivizi care au ocupat funcţiile de conducere ale statului comunist au rămas la conducere, ei sau apropiaţii lor, parte a clanului, în noul stat capitalist de după ’89.
Bun, asta nu-i chiar o noutate.

Amprenta birocraţiei comuniste
Trebuie să observăm însă că statul comunist nu se defineşte numai prin deţinerea poziţiilor de comandă de către membri ai partidului comunist, şi anume de către cei „de vază”. Aşa-zisul comunism antrenează totodată o deformare majoră şi pe termen lung a mentalităţilor. Este vorba de mentalitatea cetăţenilor, aduşi în situaţia de a le fi aproape imposibil să se smulgă din starea de aservire în care i-a „adâncit” — vorba cântecului naţional — regimul „comunist” (să punem deocamdată ghilimelele de rigoare). Dar mai ales de mentalitatea autorităţilor, nărăvite în a se raporta la cetăţeni ca la o masă inertă, al cărei unic sens de a exista ar fi să justifice existenţa birocraţiei — o birocraţie rapace, arogantă şi incompetentă. Mentalitatea cetăţenilor are desigur o inerţie considerabilă. Dar nici mentalitatea birocraţilor, de care depindem cu toţii, nu se schimbă prea repede. Aşa se face că am avut de pătimit mulţi ani — şi încă mai avem — de pe urma excrescenţelor, nu neapărat politice, ale vechiului regim. Sigur, este greu de susţinut că trăim în prezent într-un stat comunist. Dar amprenta comunismului, cum spuneam, o întâlnim încă, din păcate, la tot pasul. Aşa încât nu mi se pare foarte evident că doar comuniştii ca indivizi au pus stăpânire pe România, şi că trăim într-un sistem complet reînnoit.

A existat oare comunism?
Să facem însă abstracţie de mentalitate. Aş pune întrebarea: care comunişti? Au existat oare, sau există, comunişti, în înţelesul doctrinar al noţiunii? Adică militanţi pentru o comunitate în care toate bunurile să aparţină acelei comunităţi ca întreg, şi toţi membrii comunităţii să se bucure de acelaşi statut social şi economic — conform principiului „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi” ? Să fim serioşi. În cel mai bun caz, se poate admite că o asemenea societate a existat pentru o scurtă perioadă de timp după instaurarea comunismului sângeros, prin care a trecut fiecare ţară din ceea ce s-a numit până mai ieri „lagărul socialist”. Şi de care comunismul „aşezat” — brejnevismul sau, la fel, ceauşismul — s-a grăbit să se dezică de îndată ce a devenit posibil; dar, desigur, nu restabilind normalitatea, ci înlocuindu-l cu un naţional-comunism de tip feudal. Fiecare entitate politică sau administrativă — cele două confundându-se de fapt — sau economică (v. marile întreprinderi) a funcţionat în acea fază secundă ca o feudă. Fiecare „judeţeană de partid” şi-a subordonat în chip discreţionar entităţile inferioare — comitetele de partid şi administraţiile —, şi s-a lăsat la rândul ei subordonată, la fel de discreţionar, entităţii centrale, „suveranului” comunist. Spre a întregi tabloul, să adăugăm şi instituţiile de forţă. Securitatea nu a fost, numai ea, braţul înarmat al Partidului Comunist. Braţe la fel de înarmate la dispoziţia Puterii au fost şi Miliţia şi Armata. Să nu omitem nici Justiţia, care funcţiona, la fel de orbeşte precum îi este efigia, în slujba clicii de la guvernare. Şi să nu-mi spună nimeni că această structură a „comunismului” a fost una dintre numeroasele structuri posibile. Că a fost una mutantă faţă de un tipar al comunismului ideal. Sau că a fost marcată de erori, altminteri evitabile la o a doua încercare. Unica formulă posibilă de comunism este aceea a comunismului represiv. De ce? Pentru că este o formă de guvernare împotriva naturii. Nu mai detaliez.

Dispariţia (din vocabular) a oportunismului
Să observăm o curiozitate. Pe vremea comunismului sângeros, de care aminteam, se practica frecvent înfierarea oportunismului, alături de alte vinovăţii imputate ştabilor comunişti — altminteri simple pretexte pentru a fi eliminaţi din cursa pentru putere. În timpurile mai apropiate, oportunismul a încetat să fie o culpă. A dispărut pur şi simplu din vocabularul directivelor de partid. Oare de ce? Desigur, nu pentru că oportunismul ar fi dispărut. Dimpotrivă. La un moment dat a fost tacit acceptată de către toată lumea ideea că aderarea la Partidul Comunist echivalează cu semnarea unui „pact cu diavolul”. A mai vorbi de oportunism de la acel moment încolo însemna să pomeneşti de funie în casa spânzuratului. Înscrierea în partid devenise o formalitate. Dar o formalitate indispensabilă pentru a te bucura de o serie de privilegii, la care nu aveai acces prin meritele proprii: prime, alte venituri suplimentare, bunuri şi servicii pe sprânceană, călătorii în străinătate, dar mai ales avansare. Nu mai vorbesc de aspiraţia de a accede la casta privilegiaţilor — nomenklatura. Că o bună parte din aceste privilegii se dovedeau a fi până la urmă iluzorii pentru cea mai mare parte a membrilor de partid, este o altă discuţie, care nu are relevanţă pentru argumentaţia pe care mi-am propus-o.

Solidaritate amorală
Apartenenţa la Partidul Comunist crea un soi de solidaritate. Apropo: mă tot întrebam prin ce mecanisme se constituie grupurile în general, inclusiv cele dedicate unor cauze lăudabile; dar şi, mai recent, cele infracţionale organizate. Nu că ar fi fost vorba neapărat de infracţionalitate organizată la foştii membri ai Partidului Comunist, dar unul din elementele de coeziune era cu siguranţă împărtăşirea unei aceleiaşi „culpe”: compromisul. Oportunismul. În timp ce alţii, foarte puţini la număr, cei ce se încăpăţânau să refuze compromisul, erau trataţi cu dispreţ de către mulţi dintre membrii de partid, nu de puţine ori cu ură şi cu violenţă: ei erau cei „cu ifose”, cei ce aveau „mania sacrificiului”. Gelozie nemărturisită? Foarte probabil. Alţii nu intrau în partid pur şi simplu din lene şi din comoditate, din lipsă de motivaţie: li se părea prea complicat şi prea obositor să se supună regulilor de partid — purgatoriul acceptării, cu interogatorii, verificări, declaraţii, apoi cu interminabilele — şi inutilele — şedinţe de partid. Şi aşa mai departe. Şi nici nu aspirau ei la cine ştie ce mărire. Pe aceştia membrii de partid îi tratau cu îngăduinţă.

Arghirofilie
Unora li se părea că au găsit justificări pentru pactul lor cu diavolul. Am întâlnit oameni care spuneau: Intru în partid căci sistemul nu poate fi reformat decât „din interior”. „Avântul” reformator îi părăsea însă mai devreme sau mai târziu şi iată-i alăturându-se cuminţi mulţimii râvnitorilor la avantaje. Căci asta era comunismul „aşezat”: o goană fără sfârşit după avantaje. Vreo ideologie? Niciuna. Zero!… Să ne înţelegem: nu susţin că în partid au intrat doar lichele. Cu puţine excepţii, au intrat oportunişti. Dar oportunist nu înseamnă neapărat lichea, sau incompetent. Oportunistul este o persoană dominată de ambiţie, inteligentă sau nu, competentă sau nu. Şi cum ambiţia se îndreaptă mai puţin spre împlinirea personală sau spre vreo performanţă personală, cât mai curând spre câştig, se poate spune că în societate oportunistul este o persoană ahtiată cu precădere de bani.

Victoria ambiţioşilor: simplă permutare
Cei ambiţioşi tind să se afirme în orice regim. Poate că de aceea impresia istoricului Lucian Boia — şi a multor altora — este că în România „capitalistă” de astăzi au învins comuniştii. Este evident că nu a învins comunismul pentru că nu avea cum să învingă ceva ce nu a existat. Problema este că Dumnezeu n-a fost prea inspirat când i-a înzestrat pe oameni cu inteligenţă, perspicacitate sau spirit întreprinzător, omiţând să-i înzestreze întotdeauna şi cu onestitate sau caracter. De aici, confuzia. Cei pe care îi vedem astăzi la manete nu sunt foştii comunişti ci ambiţioşii tuturor timpurilor şi ai tuturor regimurilor. Lor le-a fost cel mai uşor să „schimbe macazul” — pentru că le-au stat în cale prea puţine precepte morale. Ieri ocupau poziţii de vârf în partidul comunist sau semnau angajamente pentru Securitate, azi nu mai semnează angajamente şi ocupă aceleaşi poziţii… unde trebuie. Adică în PSD, cu precădere, dar nu numai. Ieri făceau propagandă pentru ideologia comunistă, azi sunt susţinătorii Bisericii Ortodoxe; dacă îi ajută… Dumnezeu să devină ordonatori de credite, pompează bani cu nemiluita în Catedrala Mântuirii Neamului şi alte mii şi mii de biserici zidite după ’89; şi jură cu mâna pe Biblie la învestirea în funcţii de înalţi demnitari, ba îşi mai fac şi semnul crucii.
Şi iată-i, prezenţi printre noi, şi pe leneşii, pe inactivii de odinioară: ei sunt „nostalgicii” defunctului regim. Şi cârtitorii la adresa celui actual.

OQ
Ştiu că o asemenea schiţă, ca aceea pe care am încercat-o mai sus, se pretează la atacuri din partea „relativizatorilor” profesionişti, pe care îi vedem pe la televiziuni, gata să recurgă la orice, inclusiv la Biblie („Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…”) pentru a argumenta că… totul este relativ: mari demnitari comunişti au făcut mult bine celor din jur, securiştii s-au opus KGB-iştilor şi au preîntâmpinat vărsarea de sânge şi divizarea ţării etc. etc., şi pe lângă asta, cu toţii manifestăm doza noastră de oportunism. Aşa este. Oamenii nu pot fi împărţiţi, maniheist, în oportunişti de o parte, şi oneşti, generoşi, altruişti de cealaltă parte. La fel ca şi inteligenţa, pentru care s-a inventat o scară de apreciere, IQ (Intelligence quotient — altminteri controversată), mă gândesc de ce nu s-ar putea inventa una pentru şi oportunism — OQ (Opportunism quotient)? Pe o scară a oportunismului numerotată de la 1 la 10, 1 însemnând oportunism minim, iar 10 oportunism maxim, una e să fii notat cu 1 sau cu 2, sau cu 3, şi alta cu 9 sau cu 10, cam pe unde se situează doamna-tovarăşă Lucia Hossu–Longin — v. Adevărul, 12.11.2013, sau Pârguţa Croitoru, delatoarea lui Gheorghe Ursu; şi câţi alţii.
Da, fiecare dintre noi manifestă doza sa de oportunism. Întrebarea este: unde se situează limita acceptabilului? Unii, mai exigenţi, spun: cu toţii am fost vinovaţi pentru dezastrul din regimul trecut. Alţii, privind din exterior, spun: cu toţii aţi fost vinovaţi. Probabil că cele două ultime variante, pragmatic privind lucrurile, sunt cele valabile. Şi totuşi…

Instalatori…

…În mediu neconcurenţial şi necivilizat

Centralei mele termice, veche de unsprezece ani, i-a venit sorocul să fie înlocuită. Mai mergea ea, săraca, dar cam pierdea apă din circuit. În oraş, aveam de ales între trei firme care se ocupă de aşa ceva. Doar trei. Să le zicem: Oblio S.r.l, Rodaj S.r.l. şi Rom-şpil S.r.l., ultima fiind o importantă firmă autohtonă, cu acoperire naţională.
Am început cu Oblio. M-am dus la magazin şi am ales tipul de centrală, una „în condensare”, cum se poartă mai nou, „călduros” recomandată de firmă. „Specialistul” firmei m-a prevenit însă: Dacă aveţi de gând să puneţi antigel în instalaţie, să ştiţi că nu pot să vă dau garanţia de doi ani. Nu acceptă fabricantul. Doi la mână: musai să vin să văd locul. Luni, 2 octombrie, între orele 16 şi 17, vă convine? OK, zic… N-a venit. Nici telefon nu mi-a dat. Nici în ziua stabilită, nici a doua zi, nici în zilele următoare. L-am şters de pe listă.
Am sunat la Rom-şpil — număr de telefon luat de pe situl firmei de pe Internet. N-a răspuns nimeni. Nici după o oră n-a răspuns, nici după două, nici după trei. M-am gândit: poate numărul e „outdated”. Am sunat la sediul central. Mi s-a dat acelaşi număr la care încercasem. Împreună cu explicaţia: Dacă sunt clienţi în magazin, să ştiţi că nu vă răspund… Zău?… La magazinul firmei, „specialistul” de serviciu mi-a spus: Centrala pe care o doriţi dumneavoastră n-o avem, dar v-o recomandăm „cu tărie” pe… asta. Nu avem instalatorii noştri, dar lucrăm cu „parteneri”. Oameni de încredere, vă daţi seama, dacă lucrează pentru Rom-şpil! Tarifele sunt… astea… Cam piperate! Dar măcar mi se taie chitanţă? am întrebat. (Mă încăpăţânez să mă cred în UE, ce să fac!) Zice: dacă vreţi chitanţă, se adaugă TVA-ul. Să nu-ţi vină să crezi: firma autohtonă cu acoperire naţională Rom-şpil tolerează — sau încurajează — serviciile la negru? Am trimis un mail la sediul central, semnalând faptul incredibil. Au trecut de atunci două săptămâni: niciun răspuns. Bun, i-am şters de pe listă.
Şi aşa am ajuns la Rodaj S.r.l. Ultima de pe listă. Aveau centrala „mea”, am vorbit cu dl Mişulescu (pe care îl cunoşteam de la o „tranzacţie” anterioară), am aflat că aveau lucrări contractate pe următoarele cinci zile, am achitat centrala şi am convenit ca montarea să aibă loc peste două săptămâni, într-o marţi, când aveam să fiu din nou în oraş. Cu o zi înainte de termen — conştient totuşi că trăim în România, chiar dacă formal în UE — am trecut pe la magazin. L-am întrebat pe dl Mişulescu dacă totul decurge conform planificării, zice: A! nu ştiu, să vedem, avem mult de lucru mâine, cinci centrale de montat în comuna nu-ştiu-care… Pe un ton foarte ferm, i-am cerut să respecte cu stricteţe termenul, amintindu-i că la data achitării centralei firma avea lucrări contractate pe cinci zile, nu mai mult, drept care pretind prioritate. După pertractări îndelungate, zice: Bine, vă sun mâine până-n ora unu… Nu m-a sunat. Tot eu am fost cel care a sunat la magazin, la unul din numerele de mobil găsite pe prospectul firmei. O voce tăioasă mi-a răspuns că nu ăsta e numărul domnului Mişulescu. Am insistat: Staţi puţin, nu ştiu cine sunteţi dumneavoastră, pe prospect am găsit doar numere ale firmei, niciun număr nu era personalizat. Vocea tăioasă a devenit şi mai tăioasă: Nici eu nu ştiu cine sunteţi dumneavoastră, că nu v-aţi prezentat!… Cum, când suni la o firmă, tu, client, trebuie să te prezinţi? Indignat, l-am sunat pe Sales Manager-ul firmei. Zice: Păi da, atunci când suni undeva, aşa se cuvine, să te prezinţi… În sfârşit, n-o mai lungesc: tehnicienii firmei au sosit acasă la mine la ora trei şi într-o oră şi jumătate mi-au montat centrala. Nimeni de la firmă nu m-a sunat după aceea, să mă întrebe dată totul a decurs normal, dacă sunt mulţumit…
Mi-am aruncat ochii pe cartea tehnică a centralei. Si, ce să vezi! Zice: „Protejaţi circuitul de încălzire împotriva îngheţului prin introducerea unui lichid antigel de bună calitate”!… Nu l-am mai sunat pe „specialistul” de la Oblio S.r.l., cel care nu voia să-mi dea garanţia de doi ani, ca să-i bat obrazul.

În asemenea situaţii îţi aminteşti tot felul de poveşti din trecut cu instalatori. Povestea cu escrocul din comuna Buftea care a venit să-mi repare frigiderul de la Bucureşti… Altă poveste, legată de acelaşi frigider, la care apăruse o problemă de etanşeitate a uşii… Am sunat la o firmă (declarată ca atare); mi-au spus: Să vedem dacă e vreunul din „băieţi” în zonă. N-a venit nimeni. Pesemne că erau cu toţii departe. Şi nici de la firmă nu m-au sunat. Am sunat din nou la firmă peste câteva ore — e-adevărat, am îndrăznit să le reamintesc că sunt o firmă, nu… Mi-au tăiat microfonul cu un „Vă dorim o zi bună” insinuant şi acru… Povestea s-a repetat cu o altă firmă. O voce compătimitoare m-a avertizat: Păi nu ştiu dacă o să vrea să vină băiatu’. Şi lui am încercat să-i reamintesc că am sunat la o firmă, nu la băiatu’. La care a individul a dat-o brusc pe înjurături ca la uşa cortului.
Nu mai vorbesc de instalatorul cu care am aranjat să vină să-mi repare scurgerea de la baie. Persoană fizică de astă dată, nu firmă. A avut bunul-simţ să-mi telefoneze în ajunul zilei convenite, să-mi spună că firma la care lucrează îl trimite pentru o lucrare undeva în alt oraş. Probabil că se ocupă de aceeaşi lucrare şi acum, după vreo doi ani. Fiindcă telefon de la el n-am mai primit.
Să mă opresc totuşi. Deşi cu exemple de felul ăsta aş putea umple o carte… cu titlul de mai sus.

Hai la lupta cea mare…

Comentariu pe marginea unui articol din Vatra: Vladimir Borţun – „Mărirea şi decăderea noului reformism de stânga”

Văzând titlul articolului, am tresărit neliniştit: cum, nu cumva autorul atacă Stânga? Să fie oare posibil aşa ceva? M-am liniştit însă: autorul deplânge doar acea Stângă care pe vremea lui Gheorghiu–Dej ar fi fost taxată de deviaţionism de dreapta. Şi înfierată. Ei, aşa mai merge. Că Stânga nu mai e de-ajuns de stânga în ziua de azi, că e prea social-democrată, cu asta, da, sunt perfect de acord. Social-democraţia e chiar mai periculoasă şi mai înşelătoare decât conservatorismul şi liberalismul. Stalin însuşi o considera astfel.

Sunt de acord şi cu ideea că politicile de austeritate instituite în unele ţări europene sunt un semn al eşecului UE. Păi austeritatea actuală nici nu e autentică. Ia să ne amintim de austeritatea comunistă din România anilor ’80. Aia da, austeritate!

Am reţinut ideea: „Alternativa la internaţionalismul capitalului nu e naţionalismul, ci internaţionalismul claselor lucrătoare şi al forţelor de stânga.” Excelent spus! Şi mult mai elegant decât învechitul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

„Clasa capitalistă (…) trebuie (…) deposedată de puterea sa economică şi politică.” Evident: naţionalizarea! Asta e soluţia. Unica soluţie. Că s-a încercat în România şi în toate ţările din estul Europei? Ei, şi? Nu s-a încercat destul. Au fost comise erori. Aşa că tot ce a fost rămâne perfect actual: „Vremurile pe care le trăim fac socialismul să fie nu doar un ţel dezirabil pe termen lung, ci o necesitate tot mai urgentă.” Bineînţeles! Deja am aşteptat prea mult!… Cum să procedăm? Autorul o spune pe şleau citându-l pe Marx. Care înţeleg că spunea că a aştepta din partea statului permisiunea de a trece la schimbări radicale este „cretinism parlamentar”. Pe bună dreptate îl citează autorul pe Marx. Ceea ce nu înţeleg la autor este acea sfială de a recurge la vechile sintagme: adică de ce „clasa lucrătoare”, şi nu aşa cum eram obişnuiţi de pe vremuri, „clasa muncitoare”? Spune-o, tovarăşe, clar si răspicat. N-ai niciun motiv de jenă. CLASA MUNCITOARE!

La idei atât de strălucite, m-am învinovăţit singur că nu auzisem de autor. Aşa că l-am căutat. Şi l-am găsit. Unde, dacă nu pe Criticatac? Foarte frumos!

Iată titlul unui articol de acelaşi autor: „De ce avem nevoie de o stângă anti-UE”. Mai încape vorbă! Avem o nevoie imperioasă. UE trebuie să dispară. O doreşte şi Putin. Şi Statul Islamic. „Nu există capitalişti buni şi capitalişti răi, ci capitalişti care sunt forţaţi să facă concesii şi capitalişti care exploatează mai abitir pentru că mişcarea muncitorească şi stânga politică nu sunt suficient de puternice.” Voila! Astăzi nici nu mai îndrăznesc autorii să grăiască atât de perfect bărbătesc. Astăzi se fandosesc vorbind ba de întreprinzători… cu mai mult sau mai puţin succes… Ba de afaceri. Bagă capul în nisipul deşertului capitalist când vine vorba de exploatare. Nu există afaceri. Afacere = Exploatare. Aşa că îl fericesc pe autor: oamenii nu trebuie să uite de exploatarea omului de către om. De capitalişti. De mişcarea muncitorească. Ce vremuri erau când le întâlneam la tot pasul, în Scânteia, în Scânteia tineretului, în România liberă!…

Trebuiau demascaţi cu hotărâre cei ce manipulează opinia publică. „Marea contra-reformă neoliberală (…) nu este decât procesul istoric de demantelare a concesiilor făcute după Al Doilea Război Mondial.” Aşa este, fără îndoială. Autorii din ziua de azi mint fără ruşine vorbind de sfera de influenţă a URSS, de Komintern, de revoluţia mondială, aşa cum o visa marele Lenin. Nu-i adevărat! De fapt, n-au fost decât nişte concesii ale capitalului după Al Doilea Război, aşa cum le vede autorul din Vatra.

Iată adevăruri pe care puţini îndrăznesc să le rostească astăzi: „Apărută în contextul decăderii puterilor vest-europene ca puteri coloniale, UE a devenit noua faţă a colonialismului vest-european.” Şi: se „ignoră caracterul de clasă al BCE şi al UE în genere.” „Europa nu va putea fi niciodată cu adevărat unită în capitalism, căci unitatea întruchipată de UE se opreşte acolo unde se opresc interesele comune ale diverselor elite capitaliste naţionale şi transnaţionale.” Nu s-a urmărit decât „retragerea statului din economie şi slăbirea puterii relative a clasei lucrătoare” şi „subordonarea economiilor periferice din sudul şi estul Europei intereselor capitalului din nord-vest. Subordonarea e de mult evidentă în cazul periferiei estice din care facem şi noi parte, de la privatizările pe care am fost forţaţi să le facem pentru a intra în UE la profiturile pe care corporaţiile occidentale le fac aici fără să plătească un leu în taxe, pentru că legislaţia europeană le permite asta.” Păi sigur că da: privatizările! Iată răspunsul la mizeria pe care o trăim cu toţii. Şi nu ştiam de ce. Nu foştii ştabi comunişti, nu fosta Securitate, cu şacalii ei reciclaţi în oameni de afaceri. Nu Voiculescu, nu Vântu, nu Popoviciu, nu Pescariu, nu Truică, sub oblăduirea lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Nu Dragnea, nu Tăriceanu, aşa cum credeam cu toţii, ca nişte ignoranţi ce suntem. Nu. UE e de vină pentru toate. „În capitalism, democraţia e respectată doar atât timp cât e compatibilă cu interesele structurale ale capitalului.” Zic unii cârcotaşi că „produsul intern brut pe cap de locuitor ar fi crescut de patru ori în România în perioada 1998-2015 (respectiv cu 303%)” Că, cică, am fi „pe locul al optulea în topul evoluţiei PIB per capita în lume” (Capital, 21.10.2016] Aiurea! Propagandă!

Nu facem ceea ce ar trebui să facem. „Primul pas ar fi recuperarea suveranităţii”. Adică ieşirea din UE, nu? „Ceea ce nu ţine de naţionalism ci (…) de cea mai elementară noţiune de democraţie, adică dreptul unui popor de a-şi alege în mod democratic un guvern pe baza unui program pe care apoi acel guvern să-l şi poată implementa.” Adică PSD, Dragnea, Grindeanu, Tudose. Ş.a.m.d.

Ce urmează? Un „control asupra capitalului”. Control strict! Şi: „naţionalizarea marilor întreprinderi şi a serviciilor publice; planificarea economiei în serviciul oamenilor [Comitetul de Stat al Planificării], al nevoilor reale ale economiei şi ale comunităţilor; înfiinţarea de comitete democratice [ale oamenilor muncii] de planificare în fiecare sector al economiei, cu accent pe cele cu un potenţial deosebit, ca agricultura şi turismul; instaurarea controlului democratic al lucrătorilor în fiecare sector şi la fiecare nivel al economiei; mobilizarea claselor lucrătoare şi ale mişcărilor de stânga (…) şi pentru lansarea unei lupte comune împotriva UE şi în vederea unui front internaţional socialist.” Adică Internaţionala. Dar mult n-o să le mai meargă. Deja încrederea românilor în UE a scăzut cu 6 puncte procentuale, ajungând sub media europeană. Tot înainte, tovarăşi!

Şi bibliografia? Russia Today? Sputnik?…

Era păcat ca o publicaţie electronică remarcabilă ca Criticatac să nu aibă o versiune tipărită. Mă bucur că i-o oferă revista Vatra.

…Internaţionala prin noi s-o făurim!

S-au înţeles cu toţii după CEx… Cu toţii ne înţelegem şi vom fi mulţumiţi

— După atâtea ore de discuţii, ce pot să vă spun? S-au băgat tot felul de oameni în ultimele zile… Da’ ce spun eu în ultimele zile. S-au băgat de la început, de când am început guvernarea. S-au băgat să-şi dea cu părerea tot felul de instituţii care n-au nicio legătură cu guvernul. Faceţi aia, nu faceţi ailaltă. Normal că s-a creat o presiune enormă. Şi, da, colegele noastre n-au mai putut rezista. Mai ales Sevil. Dar şi Rovana. Sevil mi-a spus: Liviu, eu plec, am şi eu copii acasă, am un soţ, e şi partidul, care are de suferit. Zău, nu te supăra, eu plec. I-am spus: Sevil, faci cum crezi tu că-i mai bine. Eu nu te pot obliga să suporţi această presiune uriaşă. Şi tu, şi Rovana. Vă înţeleg. Demisia e un act unilateral, te înţeleg foarte bine… Uite, n-am spus nimica nici când a plecat Victor. Asta a fost. Atunci, cu Colectiv, cu tragedia de-atuncea, s-a creat o presiune enormă. Şi Victor n-a mai rezistat. Nici el. Eu îmi asum, să ştiţi. Uite, Mihai e aicea, lângă mine. A guvernat foarte bine. A făcut şi el greşeli. Şi eu am făcut greşeli. Poate că el a făcut greşeli mai mari, şi eu mai mici, sau poate că eu am făcut greşeli mai mari, şi el mai mici. Toată lumea greşeşte. Dar e şi multă neînţelegere. De multe ori vrem să facem bine, şi iese prost. Şi Jens a făcut greşeli. Uite, aici, în flancul estic al NATO, poate că trebuia să întărească mai mult. A făcut şi el ce-a putut. Mulţi zic că-i o marionetă. O marionetă a cui? A lui Donald? Mă-ndoiesc. Ce, el tre’ să ia în seamă ce zice lumea? Poate că nu s-a înţeles bine care sunt intenţiile lui. Intenţiile NATO. Poate că nu s-a înţeles bine nici care sunt intenţiile lui Emmanuel atunci când a venit la noi în ţară şi a vorbit cu Klaus. Nu totdeauna când te duci şi vorbeşti cu cineva înseamnă că neapărat iese bine. Uite, eu am fost şi am vorbit cu Donald, am dat şi mâna cu el. Şi pot să spun că a ieşit totul bine? Nu po’ să spun. Tudorel a fost contestat, înainte de el, şi Florin a fost contestat. Lumea a ieşit în stradă. Poate că lumea a fost instigată. Totdeauna se găsesc unii să conteste. Mai de bună voie, mai din proprie iniţiativă, mai instigaţi de alţii. Cum ar fi George. Ce, eu zic că George e neapărat vinovat de întreaga situaţie? Aţi văzut, nici Donald nu-l prea are la inimă. Aţi văzut ce clip electoral şi-a făcut. Faţa lui George apărea acolo, şi n-aş zice că în contextul cel mai fericit. Dar nu-i cazul să sărim cu gura şi să-l învinovăţim neapărat pe Donald. Donald are de discutat — discutat, nu zic mai mult. Are de discutat cu Xi, are de discutat şi cu Kim. Aşa şi eu, aş putea să spun că a greşit pentru că a fost influenţat. L-au influenţat ba unii, ba alţii, poate că l-a influenţat şi Melania, poate că l-a influenţat şi Ivana, în trecut. Nu poţi să ştii niciodată ce influenţe te influenţează. E greu să te înţelegi cu toată lumea, dar asta nu înseamnă că nu trebuie încercat. Toată lumea sare cu gura pe Kim, unii chiar îi impun restricţii, dar nu se ştie dacă Kim chiar vrea să facă o rachetă balistică cu încărcătură nucleară. Poate că vrea să îşi perfecţioneze mijloacele de transport, să le facă mai sigure, mai ieftine. Mai rapide. Nu totdeauna înţelegem raţiunile altora. Saddam a plătit cu viaţa. Şi poate că nu era vinovat. George poate că s-a grăbit să trimită trupe. George dable-iu, vreau să zic. Şi Slobodan a plătit cu viaţa. Fără să fie prea vinovat. Pot eu să spun că a fost de vină Emil, că a dat voie avioanelor americane să survoleze spaţiul aerian al României? Nu pot să spun. A făcut şi el ce-a crezut de cuviinţă. Uite, nici Volodea n-a comunicat prea bine. Din păcate n-a reuşit să explice de ce era imperios necesar să invadeze Crimeea. Unii l-au acuzat că s-a amestecat în alegerile prezidenţiale din SUA. Eu nu sunt convins că a fost aşa. Donald nu l-a acuzat în mod direct, nu. Alţii l-au acuzat pe Volodea că a influenţat alegerile din Republica Moldova. Nimeni nu ştie dacă-i aşa, sau nu. Nimeni nu ştie. Uite, Mihai… vreau să spun Mihai de la Apărare, a pornit-o în altă direcţie. El vrea să înzestreze armata… Şi acum, revenind, Mihai, aci de faţă, a guvernat foarte bine, după părerea mea. Avem creştere de şase la sută. Mai mult decât ne-am propus prin programul de guvernare. Toţi au contribuit la asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Şi Lia a contribuit. Chiar dacă a făcut şi ea greşeli de comunicare. Vă amintiţi atunci când a spus că salariile vor creşte cu nu ştiu cât, şi de fapt n-a fost atâta deodată. Asta este. Cu atât mai mult trebuie să fim înţelegători cu Sevil şi cu Rovana. În general, trebuie să fim înţelegători cu oamenii. Nu-i aşa, Mihai? Nu vreau să citez pe nimeni care a spus: pas cu pas. Dar are mare dreptate. Pas cu pas le vom rezolva pe toate. Vom rezolva şi cu parcările, şi cu autostrăzile, şi cu salariile de la întâi ianuarie, şi cu Laura, şi cu Augustin. Ca să fie şi Călin mulţumit, şi Hunor, şi Codrin, şi Eugen. Toată lumea să fie mulţumită. Dar nu putem să le rezolvăm pe toate aşa, deodată. Pas cu pas.

%d blogeri au apreciat asta: