Te faci c-ai uitat, Popescule!

Nu ştiu dacă e o lună de zile, Popescule, de când o-ngropai pe Simona Halep în trecut după o înfrângere de-a ei. Ce spuneai? Că o dată la zece ani apar tineri care aduc un tenis nou, la care ea nu face faţă, că e terminată, că nu ştiu ce, că nu știu cum — nu stau să mai scormonesc printre ştiri vechi, că nu meriţi.

Iar azi, după victoria de la Wimbledon, nu ştii cum să te-mparţi între televiziuni, să le spui cât de grozavă a fost Simona şi cum le-ai prevăzut tu pe toate. Înghiţi-ţi-ai vorbele, marţafoiule acru și înveninat! Nu vreau să te mai aud vreodată. Dacă mai vii joia la Digi, trec pe alt post.

P.S. E 13 zi cu ghinion? Și sâmbătă pe deasupra!

Reclame

Cică se ieftinesc gazele de la 1 iulie!

Asta îmi aduce aminte de „ieftinirile” din anii comunismului. Pe la sfârşitul anilor ’50 (ai secolului trecut) s-a ieftinit şampania — îmi amintesc şi acuma — de la 35 la 18 lei sticla de trei sferturi; vinul spumos s-a ieftinit şi el la 15 lei sticla, nu-mi amintesc scăzând de la cât… Apoi şampania s-a menţinut ieftină pe toată durata regimului. Pe la sfârşitul anilor ’80 ieşise un banc. Cică românii ar fi cel mai destrăbălat popor din lume. De ce? Fiindcă umblă fără chiloţi şi beau şampanie… Umblau fără chiloţi fiindcă nu se găseau, şi beau şampanie fiindcă încă se mai găsea chiar şi după ce rafturile magazinelor se goliseră, de nu mai găseai decât creveţi vietnamezi şi oţet. (Scobitori îmi amintesc că am găsit o dată la Negreşti–Oaş, într-un circuit ONT al Patriei.)

De Marele Congres!

La anunţarea rezultatului votului pentru şefia PSD se cântă „We are the champions”!… Un dram de decenţă, adunătură de mafioţi pesedişti!

Viorica Dăncilă, proaspăt aleasă, zice: PSD este cel mai românesc dintre partide!… Aici cred că are dreptate Veorica: la câţi cretini numără România, n-ar fi de mirare să fie aşa.

Invitatul Tăriceanu are o viziune: la alegerile prezidenţiale va fi ales un preşedinte echilibrat şi devotat ţării [al cărui nume va începe cu Tări şi se va termina cu ceanu.]

Naţionala mică a României în semifinalele Euro 2019…

…Cică eveniment istoric!

Naţionala mică a României se va bate cu Germania într-una din semifinalele Campionatului European 2019. Toată lumea e de acord: Calificare istorică! Mare bucurie mare! Mesaje de la Oana Zăvoranu! „Artizani” purtaţi pe braţe. Chiote. Surle şi trâmbiţe!…

Am văzut aşa ceva şi în 1986, la Cupa Campionilor Europeni, când Steaua a cucerit marele trofeu. Tot un eveniment istoric a fost şi-atunci. Motiv şi astăzi să ne mândrim că suntem români. Nu? Când ţara întreagă stătea la coadă la pâine, când magazinele mai aveau doar un pic până să se golească de tot, când străzile rămâneau pustii şi timpul încremenea de cel puţin două ori pe zi, câte o oră, în Capitala României, atât cât îi trebuia celui mai iubit fiul al poporului să ajungă de acasă la „serviciu” şi înapoi, iar băieţii cu ochi albaştri (în faza de rezidenţiat!) se înşirau pe străzile din centru, din zece în zece metri, când începuse cartelarea alimentelor — când se întâmplau toate astea, Steaua Bucureşti câştiga Cupa Campionilor Europeni. Cum s-ar zice, circ! Circ fără pâine. Atunci.

Azi avem pâine, şi avem şi circ. În Parlament. Un circ mohorât. Era nevoie de un circ vesel. În bună continuitate. Indivizi care în regimul comunist au fost printre puţinii oameni de afaceri din acele vremuri — Gigi Becali, care s-a ocupat de oi, sau verii săi Ioan, care s-a ocupat de bişniţă cu bilete de cinema, şi Victor, care nu ştiu cu ce s-a ocupat, alături de un George Copos şi de mulţi alţii — cu toţii aveau să devină oameni de fotbal, proprietari de echipă (Steaua, da, chiar ea! — sau Rapid), oameni de mare influenţă în fotbal, milionari de „Forbes 100” sau chiar de „top 1”! Trecuți, destui dintre ei, prin pușcărie.

În bună continuitate, cum spuneam. Nu că ar fi neapărat vreo legătură între figurile mai sus citate şi naţionala mică, U21. Deşi n-a trecut neobservat faptul că „România U21 a fost acaparată de interlopi”.

În bună continuitate, avem astăzi, spre a închide cercul circului, odată cu „marele eveniment fotbalistic”, aldista spălătoreasă (de conştiinţă) ajunsă chiar în ajun avocat al poporului (în timp ce colega ei măcelăreasă încă mai caută un job), avem un Cod Administrativ adoptat prin ordonanţă de urgenţă, care dă frâu liber hoţiei şi mai face un pas spre preşedinţia decorativă mult visată de şerbaiordalicea, avem o Curte Constituţională aservită pesedeului şi o Secţie Specială anti-anticorupţie. Şi câte şi mai câte.

O victorie a Naţionalei mici a României? Vorba lui Bulă din bancul cu sora rămasă borţoasă: Numai asta ne mai lipsea! Ca s-avem şi circul vesel de care duceam lipsă.

De unde le vine aroganţa

Totdeauna am bănuit că în spatele celor care îşi parchează maşinile pe trotuar stă aroganţa. Nesimţirea, dispreţul şi aroganţa. Nu știam unde le vine, care le e „filozofia”. Astăzi am aflat.

Pe o stradă se lucrează la renovarea unei case. O camionetă a tras în dreptul casei, ocupând toată lăţimea trotuarului — n-a mai rămas la dispoziţia pietonilor nici măcar o palmă, trebuie să coboare pe carosabil. Un carosabil foarte circulat în locul acela. Mă adresez unui muncitor: „A cui e maşina?” Mă priveşte chiorâş. „Nu ştiu”, zice. Apare de lângă el un altul, mai în vârstă, de vreo cinzeci de ani. „Ce-i cu maşina?” se închiondorăşte la mine. „E parcată pe trotuar”, zic. „O s-o mut, zice. Am de descărcat nişte materiale. Noi muncim.” „Acum o oră era tot aici, insist. Şi cum adică, cine munceşte nu mai trebuie să respecte legea?” „Noi muncim, zice. O s-o mut. E prea puţini care munceşte, şi prea mulţi care se plimbă.”

Aha. Deci asta era. Bine măcar că nu m-a țintit cu o cărămidă.

Pro-România lui Ponta, „Perestroika” PSD-ului

Tocmai i-am trimis lui Victor Ponta, pe situl partidului Pro-România, mesajul de mai jos.

Domnule Ponta,

Văd că aţi făcut unele declaraţii în privinţa liderului PNL, Ludovic Orban, cum că „nu poți să faci schimbarea politică în România cu indivizi ca Ludovic Orban — un combinator politic din anii 90, mincinos, prefăcut și iresponsabil, plin de «schelete» din anii 2007-2008, mereu pe post de măscărici pentru cei care îl mai bagă în seamă!”

Nu sunt un fan al liberalilor, am votat la europarlamentare cu Alianţa USR–PLUS. Nu pot însă să nu observ. Da, Orban nu-i potrivit pentru rolul de lider al Opoziţiei, pentru simplul fapt că nu se bucură de simpatia electoratului. Din diverse motive. Şi cu siguranţă are şi alte defecte. Dar înverşunarea dv. împotriva lui Orban e clar de unde vi se trage: de la de refuzul acestuia de a vi se alătura la mizeria numită USL, pe care aţi conceput-o în 2011, împreună cu Antonescu şi cu fostul om de casă al lui securistului Voiculescu, Daniel Constantin, care astăzi vă stă din nou alături, cu unicul scop — atunci — de a-l înlătura de la putere pe Traian Băsescu.

Dv. vorbiţi de minciună, prefăcătorie şi iresponsabilitate? Dar ştiu că aveţi tupeu! Aţi ajuns un „disident” al PSD-ului doar fiindcă Dragnea a avut abilitatea să vă profite de conjunctură pentru a vă înlătura de la putere. Mai nou, vă puneţi cenuşă în cap pentru unele eşecuri de pe vremea când aţi fost premier, pozând în victimă. Nu mai trec în revistă acţiunile dv. din vremea mandatului de premier, prin care aţi adus prejudicii grave, pe termen lung, românilor şi României, în intervalul 2012–2015, deoarece n-am nicio îndoială că sunteţi incapabil să înţelegeţi. O dovadă — dacă mai era nevoie de încă una — este maniera grobiană în care vă referiţi la Ludovic Orban, după ce românii tocmai şi-au manifestat prin vot, fără echivoc, preferinţa pentru Dreapta.

Schimbarea politică în România nu se poate face nu cu indivizi ca Orban, ci cu indivizi ca dv. Dv. nu sunteţi Opoziţie ci o variantă „cu faţă umană” a PSD-ului. Un fel de perestroika. Ştiţi cum se spune în popor: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.

Amintirea lui „tovarăşe”

Câţiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de puşcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, şi Doamnei de la şcoala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut şcoala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarăşa”. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în liceu şi la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârşit. (Era de obicei „dom’”, şi nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă… Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului preşedinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepţie.

Câteva alte ciudăţenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moşieresc” s-au mai petrecut în spaţiul public. Îmi amintesc de Sanda Ţăranu, ştiristă la Televiziunea Română, care, ameţită de aşa-zisa deschidere ceauşistă de la sfârşitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost şi alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpăţânat să evite penibilul „tovarăşe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puţin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (şi mai târziu „participant” — din studio — la Revoluţie); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieşit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarăşe Sava!”… Mda.

De regulă, era de neconceput să ţi se accepte folosirea apelativului „domnule” în relaţiile instituţionale, în administraţie, în miliţie sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam aşa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane şi mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puţin probabile — după educaţia de care aveau parte la şcoală şi peste tot — din partea tinerilor), atunci invitaţia putea fi uneori însoţită de un afabil „Poftiţi, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarăşe!” De unde se vede că „tovarăşe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forţa împrejurărilor, la vreo două din acele şedinţe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu ştie] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau daţi afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizaţie! Şi atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniţi în şedinţă ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea… domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i aşa? — nu mai putea fi tovarăş cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarăşe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe şleau — a făcut-o cenzorul comunist Şerban Velescu, de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obţine undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius şi Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiţi dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele îşi spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligaţia legală de a te adresa cu „tovarăşe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reuşise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversaţiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala şi persista insidios în mulţi dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de faţă sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt şi drastic corecţia verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbeşte cu „tovarăşe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de şedinţe cu „Doamnelor şi domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare şi satisfacţie, toate laolaltă. Şi atât de adânc s-a insinuat făţărnicia comunistă în cei din generaţia mea, încât chiar şi astăzi, la treizeci de ani distanţă, mi se năzăreşte uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite fireşti — de „domnule” şi „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

Româna pentru clasa a IX-a: comentarii fandosite

N-am avut plăcerea să frunzăresc Manualul de limba şi literatura română pentru clasa a IX-a, tipărit în 2004 (autori: Florina Rogalski, Daniel Cristea–Enache şi Andrei Grigor, coordonaţi de Eugen Simion) şi deci n-am să fac comentarii asupra lui. Mi-a parvenit, în schimb, o „mostră” din manual — textul intitulat „Degradarea tinereţii sacre”, despre nuvela „Les trois Grâces”, de Mircea Eliade. Şi îmi spun: dacă tot manualul o fi aşa, atunci vai şi-amar!

Iată trei fragmente:

„Valorile sacre şi profane ale naraţiunii mitice se confruntă de astă dată într-o intrigă de tip poliţist, într-o anchetă destinată s-o reorganizeze din interior în chip cronologic şi să ofere de la sine garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde.”

„Tot personajul raţionalizant propune identificarea nestatornicei Frusinel cu Persephona, fapt ce impune o întrebare legitimă din partea celui care receptează simbolurile textului: dacă mitul existenţei simultane a unei fiinţe (zeiţe) în spaţiul vieţii şi al morţii reprezintă cheia simbolică a nuvelei, de ce Eliade i-o încredinţează tocmai lui Albini? Strategia naratorului poate fi justificată astfel: odată cu Albini şi lectorul este nevoit să accepte existenţa irealităţii şi caracterul inepuizabil al misterului (…).”

„Prima abilitate a naratorului este de a câştiga încrederea lectorului în demersul raţional al lui Albini, pe care apoi o diminuează progresiv transformând-o în contrariul ei — mefienţa (neîncrederea). Cu alte cuvinte lectorul îşi va descalifica propriul reprezentant logic în text.”

„Garanţiile realiste pe care lectorul le pretinde”?… „Personajul raţionalizant”? [cuvântul nici măcar nu figurează în DEX!]… „existenţa irealităţii”?… „caracterul inepuizabil al misterului”?… „lectorul îşi va descalifica propriul reprezentant logic în text”?

Să nu uităm că este vorba de copii de 15 ani. Care, înainte de orice, trebuie să fie captaţi şi îndrumaţi spre lectură; într-o lume care, se ştie, pe zi ce trece se îndepărtează tot mai mult de lectură. Niciun fragment, în comentariul critic, din nuvela comentată? Dar de ce să ne mirăm? Critica românească, ea însăşi, a pierdut de mult (dacă a avut vreodată), cu nu prea multe excepţii, virtuţile „călăuzitoare” pentru cititorul român. Critica românească — şi din păcate, iată, nici micul virtual cititor de clasa a noua nu este cruţat — există, vorba poetului, mai mult pentru a se „slăvi pe sine”, spre a le folosi literaţilor să-şi etaleze abilităţile stilistice şi aşa-zisele subtilităţi interpretative. Iar într-un final, pentru a-şi agăţa la butonieră, pe baza „listei de lucrări”, (depreciatul) titlu de doctor în… ş.a.m.d.

Dacă ar fi să rezum într-o expresie ce cred eu despre asemenea texte, le-aş zice fandoseli literare de doi bani.

Dragnea: românii sunt frumoși

Etc.

„Multifuncţionala” CANON: scanare cu… cerneală

Dacă aveţi o imprimantă multifuncţională marca CANON, seria Pixma, modelul MX495 — sau poate vreo altă marcă sau vreun alt model — v-aţi convins deja că sunteţi victima unei şmecherii. Nu vorbesc aici de clasica stratagemă a fabricantului: îţi vând o imprimantă ieftină, îmi asum chiar, probabil, oarece pierdere, numai pentru a recupera apoi de la tine cu vârf şi îndesat, în viitor, prin consumabile supraevaluate din gros. Şi cu asta te are la mână fabricantul. Pe termen Lung. Mizând pe resursele tale financiare limitate; şi pe comportamentul tău de client, care va zice: Acum că tot am imprimanta asta, doar n-o s-o arunc ca să cumpăr alta mai convenabilă!

Fabricanţii de birotică mai au însă şi o altă metodă de şmecherire a clientului.

Funcţii corelate abuziv
După cum se ştie, funcţiile unei imprimante multifuncţionale sunt: 1/ imprimarea; 2/ copierea; 3/ scanarea; şi 4/ transmiterea de documente prin fax. Dintre aceste funcţii, ultimele două — scanarea şi transmiterea — nu presupun consum de cerneală/toner. Cu toate acestea, fabricantul, abuzând de poziţia sa dominantă pe piaţă (atunci când o are, desigur — şi o cam are), concepe produsul în aşa fel încât cele două funcţii mai sus menţionate să nu fie active atunci când rezerva de toner a imprimantei este pe zero. Altfel spus, eu, ca să pot scana, am nevoie de cerneală/toner în imprimantă!

La început, am crezut că imprimanta mea are un defect. Am încercat să contactez firma CANON, dar am aflat că în România ea este reprezentată, pentru multifuncţionale, de firma SC IT CLICK & SERVICE. Drept care i-am trimis acesteia următorul mesaj:

„Am o imprimantă Canon MX495. Unul din cartuşe în momentul de faţă este pe jumătate gol. Eu însă am nevoie să fac scanări. Cu toate acestea, imprimanta afişează mesajul «Verificaţi cerneala» şi nu răspunde la nicio comandă. Din câte ştiu, pentru scanare nu e nevoie de cerneală.”

Şi ca să nu mai existe niciun dubiu, reprezentata în România a firmei CANON mi-a răspuns:

„Pentru a putea scana este necesar să aveţi ambele cartuşe funcţionale.
Daca imprimanta afişează erori legate de consumabile, nu o veţi putea folosi pentru scanare.”

Aha, deci aşa stăm!… Sigur, un adept al economiei de piaţă (sută la sută libere) ar putea să spună: dacă nu-ţi convine, îţi cumperi altă imprimantă. La o asemenea posibilă replică trebuie să vin cu câteva precizări. Una la mână, nu am studiat piaţa şi nu deci nu ştiu dacă există imprimante multifuncţionale proiectate corect, adică cu funcţii necorelate în beneficiul producătorului. Probabil că da. Tot aşa cum există imprimante scumpe pentru care cartuşele cu toner de rezervă costă rezonabil. Doi la mână, e cum spuneam mai sus: cumpărătorului, dacă tot a achiziţionat o „multifuncţională” (sună pompos, nu?), nu-i vine uşor s-o arunce ca să-şi ia una proiectată cinstit. Şi, trei la mână, fabricantul ar trebui să-l avertizeze pe client: Nene, vezi că dacă cumperi imprimanta mea, n-o să poţi scana dacă n-ai toner. Dar bineînţeles că fabricantul n-o face. Mizează pe neinformarea cumpărătorului.

Drept care m-am gândit să încerc eu să contribui, cu mijloacele modeste ale blogului meu destul de puţin vizitat, la informarea cumpărătorului.

Şi pentru orice eventualitate, am trimis o reclamaţie şi la Protecţia cumpărătorului, mai precis la: Comisariatul Pentru Protecția Consumatorilor București–Ilfov, str. Transilvaniei, 2, Sector 1, Bucureşti, 10796. (Desigur, fiecare cu comisariatul său teritorial.)

Aşteptăm răspunsul.

Actualizare 3 iunie 2019. Am primit de la OPC București răspunsul următor.

Am trimis OPC București replica de mai jos.

Referitor la răspunsul pe care mi l-aţi trimis prin poștă la sesizarea mea cu numărul de mai sus, privind proiectarea „abuzivă” a imprimantei multifuncționale CANON, seria Pixma, model MX 495, precizez următoarele.

1) Dacă am contactat producătorul. Producătorul, CANON, este o „multinaţională”, reprezentată în România, pentru multifuncţionale inkjet, de către firma SC IT CLICK & SERVICE — şi v-am ataşat dovada: o copie de pe situl CANON. V-o mai ataşez încă o dată.

2) Da, m-am adresat reprezentantului CANON, firma cu numele de la pct. 1 de mai sus, printr-o scrisoare electronică, respectiv e-mail. V-am anexat în prima mea reclamaţie, scrisă, o copie a răspunsului electronic pe care l-am primit de la SC IT CLICK & SERVICE în chestiunea în cauză; răspunsul electronic (e-mail) nu este un document? Ba da. Vi-l ataşez încă o dată. Firma SC IT CLICK & SERVICE confirmă în răspunsul ei electronic că imprimanta nu poate fi folosită pentru scanare dacă nu conţine ambele cartuşe, de cerneală color şi de cerneală alb-negru, pline (ne-goale).

3) Dacă nu am fost destul de clar, să mai explic o dată. Orice certificat de garanţie, chitanţă etc. le consider irelevante în cazul de faţă, deoarece eu nu reclam calitatea unui produs (un produs defect) , ci modul de proiectare abuziv al unei întregi categorii de produse, prin care cumpărătorul român este obligat să cheltuiască bani, respectiv să cumpere cerneală, atunci când, logic, nu ar fi nevoie, respectiv pentru scanare.

Dv. puteţi să daţi curs reclamaţiei mele — care nu mă priveşte numai pe mine ci o categorie largă de cumpărători, clienţi ai multinaţionalei CANON (fiindcă e vorba, fără doar şi poate, şi de alte tipuri de multifuncţionale, proiectate în același mod) — sau o puteţi clasa în grabă, aşa cum aţi făcut-o. Aţi avut de ales între a acţiona, şi a sta comod în fotolii. Cel mai simplu este să nu faci nimic şi să te prevalezi de un formalism birocratic, făcând abstracţie de esenţa problemei sau prefăcându-te că nu ai sesizat-o.

Nu mă voi adresa — deocamdată — Comisiei de Abuzuri a Camerei Deputaţilor (răspunsul dv. fiind în mod clar un abuz), fiindcă, am avut ocazia să mă conving deja, este la fel de PSD-izată ca şi ANPC-ul dv., ca și, din păcate, aproape întreaga administrație. Voi aştepta — sper că nu va dura mult — depesedizarea.

Sergiu–Paul Tumanian

Coincidențe bizare (III)

„A pornit o primă întrebare de la un coleg, îngăduiţi-mi să vă spun aşa, care are acelaşi nume ca şi mine — Petre.
Dar ce loc nu e plăcut în România! Bravo!
Am intrat în sală cu un succes formidabil, bravo!, extrem de important, dar atât de necesar şi atât de util pentru noi toţi.
Aveţi să ştiţi, vă spun aici, un moment deosebit de important prin prezenţa subsemnatului în acest consiliu, bravo!
A se vedea populaţia de cormorani. Cormoranii în România fac baie în piscine, nu se mai feresc de oameni, de pescari nici atât. Vă mulţumesc pentru întrebări! Bravo!”

[Din „discursul” ministrului român al agriculturii, Petre Daea, în Parlamentul European]

Inocentul domn Morar

Judecătorul constituţional Daniel Morar restituie premiul GDS

Domnul Morar adresează Grupului pentru Dialog Social o scrisoare deschisă în care explică pe larg de ce restituie organizaţiei neguvernamentale premiul acordat de aceasta magistratului în… 2011. Pentru că acelaşi premiu a fost acordat şapte ani mai târziu, adică în 2018, procurorului-general al României, Augustin Lazăr. Care este în ultimele zile subiect al unui scandal mediatic, declanşat — foarte probabil — de actuala Putere PSD–ALDE, şi care — cu siguranţă — convine Puterii PSD–ALDE.

Reţinem din scrisoare:

„[D]omnul Augustin Lazăr nu a fost un torționar, însă nu este nici un inocent. Profesia de procuror în regimul comunist a ales-o în cunoștință de cauză și trebuia să înțeleagă care sunt consecințele unei asemenea activități într-un regim represiv. Avea de ales, chiar în condițiile acelor vremuri, mai ales că erau anii 80, iar nu anii 50. Istoria ne arată că actele de tortură în timpul regimurilor dictatoriale erau comise de regulă de forțele de miliție/poliție, de către ofițeri de siguranță/securitate sau de către gardienii închisorilor. Însă, tot istoria ne arată că disidenții politici erau oprimați de către autoritățile regimului, de regulă, cu ajutorul magistraturii. Procurorii și judecătorii acestor regimuri politice erau cei care, potrivit legii, dispuneau trimiterea în judecată a oponenților regimului și, respectiv, dispuneau condamnarea și încarcerarea acestora. Tot ei erau cei care cenzurau, într-un fel sau altul, liberarea condiționată a deținuților.”

Reţinem de asemenea din tardiva scrisoare deschisă:

„[R]evoluția din decembrie 1989 m-a «prins» în facultate, student la Drept, la Universitatea UBB din Cluj-Napoca, la vârsta de 23 de ani, având educația intelectuală pe care mi-o permiteau cărțile și lecturile disponibile într-o societate închisă.”

De unde putem deduce că inocentul domn Morar, în momentul înscrierii la o facultate de drept, în societatea închisă în care trăia, nu avea alte ambiţii decât să ajungă jurisconsult sau avocat. Şi asta deoarece, aşa cum el însuşi mărturiseşte, procurorii şi judecătorii din acele vremuri, nefiind de regulă chiar torţionari, contribuiau totuşi, volens-nolens, la reprimarea contestatarilor regimului. Să mai adăugăm că în societatea închisă în care dl Morar aspira să ajungă avocat sau jurisconsult, admiterea la o facultate de drept (ca şi de ziaristică sau chiar de istorie), în anii ’80, era condiţionată de obţinerea prealabilă a unei recomandări din partea comitetului local al PCR. Aşa, ca o garanţie a ataşamentului viitorului magistrat — mai puţin jurisconsult sau avocat! — la „valorile moralei şi eticii socialiste”.

Şi uite-aşa, întorsăturile (benefice) ale istoriei ne scot uneori eroi imaculaţi.

Banul public la Primăria Capitalei

Sesizare la Curtea de Conturi a României

Actriţa Dorina Lazăr, fostă directoare a teatrului Odeon din Bucureşti, a câştigat un proces pe care i l-a intentat acum doi ani „sultănesei” Bucureştiului, Gabriela Firea, după cea aceasta a destituit-o pe directoare, aparent fără niciun motiv.

„Ca un fapt divers, ea a mai adăugat că la proces, Gabriela Firea nu s-a folosit de oficiul juridic al Primăriei, apelând la o firmă de avocatură a unui israelian”, se precizează într-un articol publicat de ziarul Libertatea, pe 2 martie.

Este motivul pentru care în aceeaşi zi am trimis Curţii de Conturi a României următorul mesaj:

Banul public la Primăria Capitalei
Presa a informat despre procesul pe care primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, l-a avut cu directoarea teatrului Odeon, Dorina Lazăr, câștigat de aceasta din urmă. În proces, Gabriela Firea ar fi recurs la serviciile unor avocați israelieni în loc să se folosească de cei ai Primăriei. Nu este acesta oare un caz de cheltuire abuzivă a banului public?
Nu doresc ca acest mesaj să fie propriu-zis o petiție, doar o sugestie de autosesizare a Curții de Conturi a României.”

Ca răspuns, am primit de la Curtea de Conturi scrisoarea de mai jos, în care se spune, printre altele, că

„[P]etiţia dumneavoastră a fost transmisă Camerei de Conturi Bucureşti în vederea analizării şi verificării aspectelor semnalate, care intră în atribuţiile de verificare ale Curţii de Conturi a României, cu ocazia acţiunii de audit financiar ce se va desfăşura la Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti în anul 2019, conform programului anual de activitate aprobat de Plenul Curţii de Conturi a României.”

ING Bank, la mica ciupeală

Acum vreo două luni m-am pomenit peste noapte că nu mai pot face plăţi prin home banking la ING. La fiecare încercare de a plăti apărea mesajul: „Serviciul este indisponibil pentru moment. Ne cerem scuze. Pentru a efectua operaţiunile obişnuite, contactează-ne la 021 4028391.” (v. imag.) „Pentru moment” s-a dovedit a fi definitiv. La reclamaţia făcută la bancă am primit răspunsul: Nu-i nicio eroare în sistem. Bun, dacă nu-i nicio eroare, iar eu nu mai pot să folosesc serviciul, atunci trecem la altă bancă. Ceea ce am şi făcut.

A venit deci momentul să închid contul de la ING. Doar că cu câteva luni în urmă primisem mesajul că ING îşi închide toate operaţiunile cu cash, cu „indicaţia preţioasă” pentru clienţi de a recurge la operaţiuni pe home banking şi prin bancomate. Rămăsesem însă în cont cu o sumă de 38 de lei. Pentru 30 din aceştia, am recurs la retragere de la bancomat. Rămăseseră 8 lei. (Funcţionara de la bancă zice zâmbind: Duceţi-vă alături la magazin şi cumpăraţi ceva de ei!) Pe scurt, a trebuit să cedez băncii cei 8 lei.

În rezumat, ING a renunţat la operaţiunile cu bani cash, a dat oameni afară, a făcut economii cu personalul. Dar cum? Pe buzunarul clientului. La câte conturi se închid, peste tot rămâne câte ceva, ici 1 leu, colo 3, dincolo 8… Cum ziceam, la mica ciupeală.

Între timp am sesizat și Centrul de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Bancar (alternativă la Protecția Consumatorilor). Așteptăm răspunsul.

Actualizare din 5 iunie 2019. ING Bank a explicat Centrului de Soluţionare Alternativă a Litigiilor în Domeniul Bancar că la data închiderii contului mi s-au oferit variantele fie de a transfera suma în alt cont bancar, fie de a face o plată folosind cardul. Cu alte cuvinte, eu aș fi refuzat ambele variante. De ce? Probabil, fie pentru că sunt redus mintal, fie pentru că țineam cu tot dinadinsul să pierd o grămadă de timp scriind reclamații.

Actualizare din 29 mai 2019. Mi s-a solicitat telefonic un număr de cont bancar pentru a mi se transfera cei 8 lei datorați. O cale cam lungă, trecând prin Centrul de Soluționare Alternativă a Litigiilor din Domeniul Bancar și prin ANPC, pentru o întrebare care ar fi trebuit să mi se pună chiar la momentul închiderii contului: În ce cont să vă transferăm suma rămasă?

Claudiu Lucaci de la TVR 1: jocul burtierelor

Mă uit la emisiunea „Ultima ediţie”, pe TVR 1. Claudiu Lucaci. O faţă împietrită, care face eforturi vizibile să convingă de mai multe: că are simţul umorului, că-i nepărtinitor, că-i competent, că invitaţii săi sunt unu’ şi unu’. De astă dată e Dan Pavel. Despre care îmi vine greu să uit că a fost, într-o vreme, angajatul lui Gigi Becali, pe care, contra unei sume care depăşea „tot salariul pe care l-ar fi putut câştiga într-o viaţă” — ca să-l citez, mă rog, aproximativ, pe analistul politic însuşi — a avut sarcina să-l scoată cât de cât frecventabil; dar cu care a cam făcut-o de… oaie.

Ce să spun? Analizele lui Lucaci sunt, să zicem, onorabile. Cu nepărtinirea se descurcă onorabil. Pe ici, pe colo — nu vreau să fiu nedrept — pot decela şi unele accente de umor… onorabile. De agresivitate faţă de interlocutor nu-l pot învinui. Nici de grosolănie. Nici faţă de interlocutor, nici faţă de telespectator.

Şi totuşi… Să lucreze oare doar imaginaţia mea? Pe undeva, mi se pare că o anume halenă fesenisto-pesedistă îi iese din gura veşnic crispată — în ciuda zâmbetului chinuit — şi trece dincoace de ecran.

Iată, se lansează o idee: CÂT DE MULT IUBESC POLITICIENII POPORUL? E pe burtieră, n-o spune Lucaci. Dar e emisiunea lui. Eu ştiu că echipa nu pune nimic pe ecran de capul ei. Şi în timp ce ideea populismului persistă, pe ecran se perindă Dăncilă, Iordache, Câţu de la liberali şi preşedintele Iohannis. Apoi se lansează o altă idee, care de asemenea apare pe ecran sub formă de burtieră: DISCURSUL POPULIST, CVASIUNIVERSAL. N-o spune el. Echipa. Şi pe ecran se perindă iarăşi politicieni din ambele tabere, cu Iohannis dominând înşiruirea, câteva secunde în plus, la final, în chip de concluzie. Cvasiuniversal? Sunt sigur că spectatorul standard al televiziunii publice nu reţine prefixul. El reţine: UNIVERSAL. Populişti sunt toţi politicienii, ce să mai vorbim! Populişti şi care nu iubesc poporul! Toţi sunt la fel. Mai merită oare să mergem la vot? (Şi adaug iute în minte, aproape involuntar: cine câşigă de pe urma unei prezenţe mici la vot?)

Alte idei sunt lansate, rând pe rând. Toate… din burtieră: FACEBOOK ŞTERGE CONTURI ATRIBUITE PSD. Bun, OK, am reţinut: atribuite! Deci ar putea să fie doar o presupunere că-i lucrătura PSD-ului. Când el, de fapt, PSD-ul, ar putea să fie curat ca lacrima! Pro TV a prezentat ştirea cu totul altfel: „Facebook a șters 31 de pagini, conturi și grupuri care manipulau în favoarea PSD.” La fel şi Realitatea TV. Pentru Lucaci însă, conturile sunt atribuite. N-o spune el. Apare pe burtieră.

Altă idee: KÖVESI, ÎNTRE ÎNGER ŞI DEMON. Tot pe burtieră. Ce mai, nu-i deloc sigur: or fi Dragnea şi guvernul ticăloşii României (după unii); or fi luat-o în braţe pe Kövesi opoziţia şi Parlamentul European; dar dacă ea e totuşi un pic malefică? Nu se ştie. „Între înger şi demon”! Unii cred una, alţii cred alta — explică Lucaci. Nu se ştie cine-s unii, şi cine alţii. Ehei, totu-i relativ: iubirea de popor, populismul, Facebook, Kövesi.

Mă gândesc la bietul Lucaci: în definitiv, ce-oi fi având eu cu băiatul ăsta? A fost purtătorul de cuvânt al lui Adrian Năstase, cât pe-aci să fie, la începutul lui 2017, şi al lui Grindeanu; a fost consul al României la New York şi consul general la Los Angeles, în guvernarea PSD. A fost trup şi suflet pentru Catedrala Mântuirii Neamului; o pură întâmplare că a fost şi este susţinută cu ardoare tot de PSD: „ziua sfinţirii [Catedralei Mântuirii Neamului] singurului proiect naţional care străbate secolele” — declaraţie pe DC News-ul lui Bogdan Chirieac. Ei, nu! probabil că totuşi sunt eu cârcotaş.

„Lucaci, din cabinetul lui Năstase pe plaja lui Ridzi și acum la Știrile «depolitizate» ale TVR”, zicea Tolontan în iulie 2012. Alt cârcotaş.

%d blogeri au apreciat asta: