Sunetele şi luminile Universului

Un gând abisal, la ceas de îndoială

Acum mulţi ani, dacă formai un anumit număr de telefon (într-o vreme când în România impulsurile încă nu se taxau!), aveai ocazia să asculţi o secvenţă de note muzicale, captată din nemărginirea Universului. De fapt nu sunetele ca atare erau interceptate de uriaşele radio-telescoape ale oamenilor, ci secvenţa reprezenta modulaţia în bandă audio a unei radiaţii venite din spaţiu — nu îmi amintesc care anume, probabil X. Fusese iniţiativa unui for ştiinţific internaţional să pună la dispoziţia publicului larg „melodia” cosmică, în ideea că, atâta vreme cât nimeni din comunitatea oamenilor de ştiinţă nu fusese capabil să descifreze „mesajul” acelei secvenţe, adică să avanseze o ipoteză despre ce proces fizic ar putea sta în spatele „partiturii”, poate că reuşea cineva din lumea largă; ştiut fiind că nu de puţine ori profanul, neîncorsetat în scheme ale gândirii ştiinţifice, se întâmplă să aibă sclipirea de geniu care să aducă dezlegarea aşteptată.

Mă îndoiesc că s-a găsit acel profan de geniu. Dar secvenţa de sunete ale Universului, pe care o puteai asculta la telefon oricât de mult timp doreai, reluată iarăşi şi iarăşi, era tulburătoare. Sunete izvorâte din profunzimi insondabile, forţă şi muzicalitate a vibraţiei cosmice, cadenţă măsurată a succesiunii de note care dezvăluia un Univers în prefacere, sigur parcă de misterul său impenetrabil, sigur de armonia sa perfectă, mai presus de puterea de înţelegere a oamenilor…

Îmi amintesc că ori de câte ori mă simţeam încordat şi descurajat — şi aveai, în regimul trecut, motive nenumărate să te simţi încordat şi descurajat — formam numărul ştiut de telefon şi minute în şir stăteam cu receptorul lipit de ureche şi ascultam „muzica sferelor”. Simţeam cum grijile mărunte se topesc, cel puţin pentru moment, în imensitatea Spaţiului magnific şi indiferent… Mă rog, poate că era o iluzie. Dar oare nu iluziile sunt — de atâtea ori — cele care contează?

Mă gândeam deunăzi: ce-ar fi Universul fără urechile care să-i audă sunetele şi fără ochii care să-i vadă luminile?… Uriaşele prefaceri ale materiei — vibraţii, apariţii, extincţii, zguduiri, absorbţii şi anihilări —, ce-ar fi toate acestea fără conştiinţa care să le perceapă? Raţiunea îi spune liber-cugetătorului ce sunt că nimic nu s-ar schimba dacă n-ar exista percepţia. Dar, la fel cum ne este imposibil să concepem cu adevărat lumea — dincolo de raţional — fără existenţa noastră, la fel nici sunetele şi luminile Spaţiului în care trăim, îmi par de neconceput fără conştiinţa care să simtă existenţa — acea existenţă obiectivă mult evocată. Nici măcar cu un vis confuz şi dezlânat, nici măcar cu borborismele intestinale ale unei fiinţe autiste, n-aş putea compara prefacerile, procesele fizice din miezul Universului, cele care îi oferă trăitorului interesat o imagine despre spectacolul de sunet şi lumină la care asistă, în absenţa acestuia. Fiindcă orice asociere aş încerca, nu pot face abstracţie de spectator.

De unde se vede — sau, ca să mă feresc de generalizare, de unde văd — cât este raţiunea de dependentă de percepţie. Şi în ultimă instanţă cât este de limitată.

Întărâtă-i, drace!

Când eram la şcoală, în clasele mici, şi doi se întâmpla să sară la bătaie între ei, se găsea câte unul, mai şugubăţ, care, stând de-o parte, le striga în timp ce ţopăia: Întărâtă-i, drace, că şi mie-mi place!

La fel îmi vine şi mie să spun, acum, văzându-i pe cei doi pesedişti care au sărit unul la beregata ăluilalt şi se devorează în public.

Mă lasă rece „noua faţă” a lui Grindeanu. Mă lasă rece ataşamentul la PSD al lui Grindeanu, pe care îl tot clamează, ca şi cum ar fi un mare merit să fii membru al PSD şi ataşat partidului. Aş zice, poate, că mă interesează ce face Grindeau pentru ţară dacă n-aş şti CE N-A FĂCUT Grindeanu pentru ţară lunile trecute. Or, dacă Grindeanu, pe lângă ce n-a făcut pentru ţară, se-apucă să facă respiraţie artificială cadavrelor recente, alde Ponta, şi poate Rus, şi poate Geoană, nu pot decât să spun: aştept să iasă din nou lumea în stradă… Căci, vorba unui comentator pe care l-am văzut la tv: altminteri avem de ales între Dracu’ şi Tat’su.

Şi mai zice Grindeanu…
Avem obligaţii faţă de sutele de mii de membri al PSD-ului, şi faţă de cei ce ne-au votat… Păi da, asta-i marea dramă a României, că v-au votat. (Aici ar fi urmat un cuvânt pe care însă îl suprim, înlocuindu-l printr-un fluierat!)

Cât despre sutele de mii de membri de partid, aş zice: nu-ţi face griji, Grindeanule. Membru al PSD (ca şi al altora dintre partide) poate fi cineva care: ori 1) e mafiot şi ştie că ştie că marile învârteli se fac prin, cu şi în PSD; ori 2) e pragmatic şi ştie că nefiind membru, nu e promovat, nu primeşte resurse, nu… ş.a.m.d. (de fapt e o subcategorie a celei anterioare; a se înlocui doar „mari învârteli” cu „mici învârteli”); ori 3) e… şi aici vine cuvântul suprimat şi înlocuit cu un fluierat… Cu menţiunea că a 3-a categorie e de departe cea mai vastă.

Aşa că, Grindeanule, las-o baltă cu sutele de mii.

De fapt, în ochii mei, Grindeanu seamănă izbitor cu „activistul de partid” din filmele „epocii de aur”. Victimă a secretarului de partid abuziv, ajuns acolo sus prin uneltiri, eventual cu sprijinul duşmanului de clasă, suferă pentru partid, luptă pentru partid şi sfârşeşte invariabil prin a-l demasca pe secretarul abuziv şi a restabili etica şi echitatea socialistă; mă rog, în cazul de faţă, pesedistă.

Ceea ce ne trebuie este de fapt o ROUMANIE EN MARCHE. Dar tare mi-e teamă că n-a venit încă vremea pentru ea. Mai avem de aşteptat vreo… sută de ani.

Impozitul pe gospodărie

O nouă bombă aruncă PSD-ul în spaţiul public: impozitul pe gospodărie. Cică a fost trecut şi în programul de guvernare. Cine l-a citit ştie. Posibil, o fi fost. Personal, nu citesc ficţiune politică.

Dar noutatea cea mare a fost însăşi noţiunea de gospodărie. Adică ce-i aia gospodărie în afară de ceea ce ştim cu toţii că este? Ei bine, nu-i aia. Din punct de vedere fiscal e cu totul altceva. Domnul ministru al finanţelor explică. Cică-i un grup de oameni, rude între ei, sau nu, care gospodăresc o proprietate în indiviziune. Comună, cum s-ar zice. Hait! Adică cum, o proprietate comună? Ce-i asta? O cooperativă? Da, de ce nu? Cineva a făcut observaţia: Păi bine, dar o persoană dintr-o gospodărie poate avea o proprietate comună cu altă persoană din altă gospodărie. Pe asta cum o rezolvăm?…

Lucrurile încep să se complice. Fiecare gospodărie va avea un consilier fiscal, care va sfătui grupul cum să facă să plătească un impozit cât mai mic. Ei, asta-i bună! — observa un jurnalist pe un post de televiziune. Adică statul îi va consilia pe oameni cum să facă în aşa fel ca el însuşi să primească cât mai puţin din partea contribuabililor?… Şi de unde atâţia consilieri fiscali? ASF se plânge că are un deficit de personal de 3.000 de experţi. De unde atunci încă 35.000 de experţi, cât estimează statul că va trebui să angajeze?

Pe mine însă mă îngrijorează altceva. Cum va funcţiona gospodăria? Cică membrii grupului care formează gospodăria îşi vor alege un reprezentant fiscal. Nu? Că aşa-i normal. Şi aşa zice şi dom’ ministru al finanţelor. Nu se vor prezenta cu toţii în grup să negocieze de-a valma cu Fiscul… În definitiv, nimeni nu fixează o limită numerică pentru grupul din gospodărie. Poate fi oricât de mare, grupul, nu? Cât de mare? Zece oameni? Douăzeci? Cinzeci, chiar? Păi de ce nu? Şi atunci cum vor alege, bieţii de ei, reprezentantul fiscal? Încerc să-mi imaginez. Se întrunesc membrii şi unul zice: Eu îl propun pe X! Altul zice: Ba nu, X e un tâmpit, eu îl propun pe Y!… Ei bine, nu putem să admitem (PSD-ul nu va admite) să fie debandadă. Trebuie purces la votare. Trebuie făcută o organizare cât de cât. Şi atunci eu propun aşa. Se va alege o adunare generală a gospodăriei, care va avea N1, N2, N3 etc. membri, în funcţie de numărul membrilor grupului. Adunarea generală a gospodăriei îşi va alege un consiliu, consiliul va avea un preşedinte (şi dacă e un preşedinte, întotdeauna merge pe lângă el şi un vicepreşedinte), un secretar, neapărat un cenzor (că doar se lucrează cu bani în gospodărie, nu?), se va redacta şi un statut al gospodăriei (care bineînţeles, ca orice statut, va fi depus la judecătoria de pe raza căreia fiinţează gospodăria) pentru a fi totul în regulă şi aşa mai departe…

Dar mă gândesc că trebuie şi funcţii specifice gospodăriei. Căci, să fim bine înţeleşi, e vorba aici de deduceri din taxele şi impozitele plătite de grup. Printre deduceri se numără şi de cele pentru achiziţiile făcute de membrii grupului. Cică se va renunţa la loteria fiscală şi statul va acorda de acum încolo deduceri pe baza bonurilor fiscale pe care membrii grupului, fiecare dintre ei, le va aduce în gospodărie — probabil un procent ce urmează a fi stabilit din suma bonurilor fiscale adunate la un loc. Deci cineva din grup va trebui să se ocupe de bonurile fiscale… Mărturisesc că n-am încă o idee clară despre ce alte funcţii vor putea apărea în viitor, fiindcă „gospodăria fiscală” e încă caldă. Ieri a fost aruncată în spaţiul public. Ieri sau alaltăieri. Dar PSD-ul nu va admite în veci să fie haos în Ţara Românească. Să fim încrezători.

Greşeală freudiană

Prezentând ziariştilor măsurile luate de Autoritatea de Supraveghere Financiară în urma tărăşeniei cu compania NN, care şi a avertizat clienţii că este posibil ca Guvernul să naţionalizeze fondul de pensii privare, şeful ASF a spus: Compania la fi amendată cu 760 de… milioane de lei! Şi nici nu s-a corectat imediat ci s-a dezmeticit abia la întrebările ziariştilor: era vorba de „doar” 750 de mii de lei.

Greşeală freudiană, nu? Ce se poate deduce de aici? Că şeful ASF a primit ordin de la Dragnea, şeful PSD şi păpuşarul-şef al Guvernului (şi nu numai): Ardeţi-i, să-i usture!… Usturimea se producea la milioane, nu la mii de lei. Aşa că pe şeful ASF l-a luat gura pe dinainte. Asta-i tot. E simplu.

Cât despre naţionalizarea fondurilor de pensii private, aşteptăm noi greşeli freudiene. Asta, dacă nu se va găsi cineva, un defector, care să divulge adevărata intenţie a puterii.

Cum e corect? Ceai „de” cătină? Sau ceai „cu” cătină?

Din punctul de vedere al firmei Fares, corectă este fără doar şi poate a doua variantă? De ce? Pentru că îi aduce câştig. Pentru că vedeta plantelor medicinale este astăzi, negreşit, cătina… Dar ce să facă Laboratoarele Fares Bio Vital din Orăştie (str. Plantelor nr. 50) cu celelalte fructe — mai ieftine! — pe care le au în stoc? Dacă ar spune-o pe-a dreaptă, că e vorba de „ceai de fructe de pădure — şi nu numai”, aproape sigur s-ar vinde mai prost. (Altfel, de ce n-ar face-o?) Şi atunci, haideţi să aburim clientul! Punem pe ambalaj „Ceai cu cătină”, mai punem şi vestita crenguţă cu ademenitoarele fructe de cătină ştiute de toată lumea, colorăm cutia predominant cu portocaliu, aşa cum clientul ceaiului de cătină este obişnuit, cu-ul îl scriem mai mărunt şi nu prea se bagă de seamă că nu-i de… Mai mizăm şi pe „complicitatea” vânzătoarei de la Plafar, care, atunci când îi ceri ceai de cătină, se grăbeşte să-ţi pună în faţă, zâmbind drăgălaş, produsul de la Fares, „uitând” să-ţi dea detaliile cuvenite. Că de, trebuie şi ea să-şi vândă marfa…

Aşa că doritorul de ceai de cătină (obişnuit şi cu ceaiul de mentă, de gălbenele, de muşeţel, de coada şoricelului, de sunătoare), nu prea atent la „subtilităţile” firmei, se trezeşte, odată produsul adus acasă, că s-a procopsit cu ceai de: „flori de hibiscus, aronia, măceşe, fructe de cătină 10%, coriandru, zmeură, mere, arome (?), miere de albine liofilizată”. Iar producătorul ne asigură că „culoarea roşie a ceaiului este culoarea naturală a ingredientelor sale, în special a florilor de hibiscus şi a fructelor de măceş”. Normal: cum să fie culoarea cătinii, dacă aceasta nu depăşeşte 10%?… Păi atunci de ce nu scrie că-i ceai de hibiscus şi de măceşe? (V-am spus de ce!)

În schimb păstrează misterul asupra aromelor. Ce fel de arome să fie oare? Naturale? De sinteză?… Suntem în schimb asiguraţi că avem parte de un „produs original românesc” şi că acesta ne va prilejui o „bucurie din inima Daciei”.

Corect? Nu, nu-i corect. Deşi producătorul ne asigură că produce cu „Sistemul de Management al Calităţii certificat ISO 9001”. Probabil că respectivul sistem conţine doar prevederi referitoare la procesarea materiilor prime, nu şi la tertipurile clasice de inducere în eroare a cumpărătorului.

Băsescu: rinocerizare

Traian Băsescu, în tandem de „idei” cu Dan Voiculescu

Iată ce zicea securistul infractor Dan Voiculescu pe 30 aprilie 2014:

„Am depus astăzi la Parchetul General, după cum am anunţat, sesizarea prin care solicit anchetarea DNA pentru constituire de grup infracţional organizat.”

Iată ce zice fostul preşedinte Traian Băsescu pe postul România TV,trei ani mai târziu, pe 27 martie 2017:

„E un grup infracțional organizat al grupului de la K2. Acolo se stabilea cine rămânea în viață, pe cine executau. Erau împotriva politicienilor. Grupul infracțional era format din Livia Stanciu, Laura Codruța Kovesi sau Florian Coldea. Grupul infracțional a vrut să pună stăpânirea pe statul român și a fost susținut de un imberb ca Hans Klemm.”

Deosebirea faţă de Bérenger, eroul lui Eugène Ionesco, este că acesta se rinocerizează la intrarea în sistem, în timp ce Băsescu a făcut-o la ieşirea din sistem, din motive mai ales personale. În rest, ce ar mai fi de comentat? Poate doar că am ajuns să trăim în plin coşmar.

Lumea lui Niculaie… și lumea lui Ion Țiriac

„Peisagistul”

Aveam la institutul unde lucram pe vremuri, undeva în afara oraşului, un coleg de serviciu din personalul auxiliar bun la toate. Nu ştiu pe ce post era angajat; presupun că îngrijitor. Dar toată lumea îi zicea „peisagistul” atunci când nu-i zicea pur şi simplu Niculaie. Aşa îl strigau şi cei mult mai tineri. Iar Niculaie nu se supăra — îşi cunoştea lungul nasului. Trecut de cinzeci de ani în ultimul deceniu al vechiului regim, nu avea studii, iar serviciul îl interesa numai cât să nu intre la „parazitism” conform legii comuniste. Altminteri, ocupaţia lui de bază era creşterea oilor, acasă la el, desigur, adică într-o comună limitrofă a Bucureştiului. La fel ca şi Becali. Se spunea că are cam o sută de oi. Pe lângă creşterea oilor se ocupa şi de agricultură, cum altfel? „Peisagistul” făcea, cum am spus, de toate şi nimic anume: căra aparatură şi instalaţii, ajuta la montare şi la înfigerea stâlpilor, încărca, descărca. Dar în primul rând se ocupa de întinsa livadă din jurul institutului, curăţa pomii de omizi, tăia crengile uscate, stropea, culegea fructele (pentru angajaţii institutului, contra cost), cosea iarba (pe care o lua apoi acasă, pentru animale — cu încuviinţarea conducerii) şi câte şi mai câte. Şi bineînţeles vindea la toată lumea telemea de oaie. Chiar şi în cea mai sumbră perioadă din „epoca de aur” puteai găsi la Niculaie un kilogram de brânză, sau două, sau trei — oricât dorea „clientul”. Una peste alta, orice ar fi făcut, sau n-ar fi făcut, „peisagistul” era indispensabil la institut. De aceea, programul de lucru era pentru el facultativ. Dacă vreun şef îi amintea de condica de prezenţă, Niculaie îi replica cu glas domol dar ferm: „Nu se poate, dom’ şef. E munci, dom’ şef. Dacă aşa consideraţi, io plec.” Aşa că ajunsese să vină la ce oră dorea, şi să plece aşijderea, să lipsească de la serviciu câte două-trei zile la rând; pe scurt, program de voie. Era ilegal? Mă rog, era. Nici vânzarea brânzei, în afara reţelei comerciale, fără plata impozitului, nici deţinerea în proprietate a celor o sută de oi presupun că nu erau conform legii de atunci. Dar cine să-l sancţioneze (sau să-l condamne) pe Niculaie că nu se supune regulilor unui stat opresiv? Mai că nu ţinea loc de opoziţie! Ţăran isteţ şi descurcăreţ, veşnic cu o sclipire ironică în ochii instabili, măruntul şi vânosul „peisagist” observa cu ochi critic tot ce mişca în jur. Într-o primăvară mi-a arătat pe fereastră brazdele de grâu abia răsărit care se vedeau pe câmpia din jur: „Vezi mata cum a luat-o cu sapele? Când mai la dreapta, când mai la stânga, când mai dese rândurile, când mai rare. L-a durut în cot pă tractorist! Păi dacă lucra aşa la patron, îl dădea afară cât ai zice peşte!” În schimb, dacă lui îi dădeai vreo treabă de făcut (în virtutea îndatoririlor sale de serviciu, aşa vag precizate cum erau), de cele mai multe ori te trezeai că o face precum tractoristul cel indolent, în dorul lelii, când mai la dreapta, când mai la stânga, sau mai degrabă la sfântu-aşteaptă, căci una-două, o ştergea acasă, la muncile sale mult mai importante. Exceptând cositul ierbii: pe acela îl făcea temeinic. Căci, vezi bine, iarba era menită să ajungă la animalele sale proprietate personală…

Într-o zi, la sfârşitul unei campanii de măsurători pe teren, când ierarhiile şi aşa laxe ale regimului comunist, se relaxau şi mai mult, şi toată lumea se bătea pe burtă cu toată lumea la un pahar de vin, seara la cârciumă, „peisagistul” nostru cu ochi vicleni, înfierbântat de alcool, s-a pornit la un moment dat să arunce în sus cu bancnote de o sută de lei, aşa ghemotocite cum le scotea din buzunare, puzderie, jerbe de bancnote: „Ia uite-aicea! Bani, bă! Nu ca la voi, la cercetători!”… Erau sutele, miile, adunate din muncile lui cu oile de-acasă, tolerate, de bună seamă contra şpagă vărsată către autorităţile locale de la el din sat, precursoarele PSD-ului de astăzi…

N-am mai auzit de Niculaie de la schimbarea de regim din ’89. În orice caz, n-a mers pe urmele lui Becali. Deşi avea toate şansele. Şi toate calităţile. Sau poate că nu le-a avut pe toate. Poate că încercase să se „dezvolte” în afara Securităţii. Ceea ce e de neconceput! Sau poate că pur şi simplu n-a fost de-ajuns de ticălos, cine ştie.

Dacă nu eşti hoţ, eşti prost!

Mi-am adus aminte de Niculaie „peisagistul” şi de lumea lui când cu declaraţiile de ieri ale lui Ion Ţiriac: „Între hoţi şi proşti, îi prefer pe cei dintâi”… Mda, ce să zic… N-am auzit ca Ţiriac să se fi făloşit aruncând cu bancnote în aer în faţa „proştilor”. Deşi, dacă stau să mă gândesc, ce altceva a fost indignarea magnatului vânător, acum câţiva ani, când, întorcându-se cu maşina în ţară, poliţia a avut neobrăzarea să-l oprească pentru nu ştiu ce contravenţie: „Auzi, dom’le, să mă oprească poliţia! Pe mine, care am făcut atâta pentru ţara asta!”… Sau ameninţările violente ale vânătorului magnat când cu punerea sub acuzare a juniorului Alexandru pentru deţinere de droguri sub ministeriatul Monicăi Macovei la Justiţie… Nu sună a bancnote aruncate în sus în faţa „proştilor”?… Pe care acum, iată, îi şi defineşte: proşti sunt aceia care nu sunt hoţi! Căci în logica magnatului, altă categorie nu există. Hoţi şi proşti. Atât.

Şi dacă lumea întreagă se împarte în hoţi şi proşti, te-aş întreba pe dumneata, domnule Ţiriac: dumneata în care categorie te încadrezi? Ia zi! Da’ sincer.

Oricum, urâtă lume ne propune miliardarul! La fel de urâtă ca şi lumea de odinioară a lui Niculaie „peisagistul”.

Uniunea Europeană, cu 27 de viteze

Gânduri de weekend

Prea multă imaginaţie strică
Am avut de plătit o mulţime de facturi la utilităţi, pentru care am ales robotul de la o bancă. Totodată mi-am propus şi să alimentez contul curent, operaţie pentru care am recurs pentru prima oară tot la robot. Ameţit de atâta „robotică”, în mână cu cele câteva chitanţe, m-am trezit la un moment dat că unul din clienţii băncii îmi atrage atenţia că am scăpat pe jos cardul bancar. Mulţumind, m-am grăbit să-l ridic de la piciorul robotului, am pus totul în gentuţa pe care o aveam la mine şi am plecat. Acasă am constatat că îmi lipsesc trei dintre chitanţe. Le-am căutat de mai multe ori în compartimentele genţii, prin buzunare şi în cele două portofele. Nu erau nicăieri. Ca de obicei, am fost foarte supărat de propria mea neîndemânare şi grabă. A fost cât pe-aci să mă întorc la bancă pentru a încerca să recuperez chitanţele pierdute. Revedeam cu ochii minţii cardul pe care îl ridicasem de pe jos şi totodată eram sigur că văd cele trei chitanţe împrăştiate şi ele la piciorul robotului. Nu puteam să pricep cum de ridicasem de pe jos cardul şi lăsasem chitanţele să zacă pe pardoseală. Puteam să jur că le văzusem împrăştiate pe jos în jurul cardului.
Câteva zile mai târziu am găsit toate cele trei chitanţe printre filele cărţii pe care o citeam. Luasem cartea cu mine, pentru a valorifica din timpul pierdut, în momentele prielnice, de pildă când aveam să călătoresc cu autobuzul, şi o pusesem într-unul din compartimentele genţii, cu cotorul în jos.

Respect sau supușenie?
În sălile în care îl vedeam la televizor pe „ţarul” Putin intrând, toţi cei prezenţi se ridicau prompt în picioare, vorba aia, toţi ca unul. Şi mă gândeam: câtă supușenie! Moştenire de pe vremea stalinismului sau a brejnevismului.
Deunăzi i-am văzut sărind în picioare pe toţi cei din sala în care a intrat Donald Trump.

Când intră în vigoare OUG 13?

Văd că „specialişti” în drept, care mai de care, îşi dau cu părerea. Printre aceştia, fostul preşedinte Traian Băsescu, care s-a pronunţat aseară pe postul B1 tv. Când intră în vigoare OUG 13? Băsescu zice că ordonanţa este deja în vigoare! Umblă zvonul că s-ar fi pronunţat şi marele „specialist” Nicolicea: Ehei, să fiţi voi sănătoşi, ordonanţa e de mult în vigoare, iar Dragnea e spălat, curat ca lacrima. Alţii i-au căinat pe protestatarii din Piaţa Victoriei: protestează, sărmanii, fiindcă nu ştiu că ordonanţa e deja în vigoare!

În realitate lucrurile sunt mult mai simple şi mai clare. Iată ce spune Legea 24/2000, la art. 12 (2):

„Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară (subl. mea).”

Aşadar, publicarea în Monitorul oficial şi depunerea la Parlament este o condiţie necesară dar nu şi suficientă… dacă textul ordonanţei conţine şi o prevedere privitoare la data intrării în vigoare.

Actualizare ora 17: La deminarea terenului. Tovarăşii Andronache, Constantin şi Tăriceanu, trimişi să demineze terenul (lansând în spaţiul public dubii de ultimă oră cu privire la propria-le ordonanţă), teren pe care ar urma să păşească triumfător şi în siguranţă — îşi imaginează el — tov. Dragnea, cu o ramură de măslin: „Haideţi să fim uniţi, tovarăşi! Eu abrog ordonanţa, voi îmi aplicaţi amnistia ca să rămân curat în faţa istoriei! Spre satisfacția ambelor tabele! De acord?”

%d blogeri au apreciat asta: