Monthly Archives: decembrie 2007

Corneliu Porumboiu: A fost sau n-a fost? — O producţie bufă în registru minor


Trofeul Caméra d’Or şi premiul Label Europa Cinema la Cannes 2006; trei premii la TIFF 2006: Cel mai bun film din competiţie, Cel mai bun film din cadrul Zilelor Filmului Românesc şi Premiul publicului; distincţia Premiul Criticii (15.000 $) la Eurasia Film Festival 2006.


Am scris dinadins în titlul comentariului meu „producţie bufă” şi nu „comedie bufă” — aşa cum l-au văzut alţi comentatori — pentru că este practic imposibil de decelat în acest film mohorât şi amorf, luat ca un tot, caracteristicile unei comedii bufe în înţelesul consacrat al cuvântului.
Filmul începe cu o mişcare lentă şi gravă a camerei, când, în zori, felinare răzleţe se sting unul câte unul de-a lungul străzilor unui oraş de provincie sluţit de arhitectura comunistă. Atmosfera apăsătoare creată prefigurează, desigur, în intenţia regizorului, o dramă de profunzime. În final, aceeaşi cameră urmăreşte, la fel de lent şi de grav, de-a lungul aceloraşi străzi crepusculare, în aceeaşi atmosferă apăsătoare, aprinderea felinarelor la capătul unei zile care se dorea a fi fost dramatică. În realitate, „preambulul” felinarelor stinse în zori rămâne o promisiune neonorată, eventual având propria sa frumuseţe şi nimic mai mult; la fel, „epilogul” felinarelor aprinse poate fi acceptat ca fiind reuşit, cât de cât, prin el însuşi. Cele două momente extreme (temporal) nu închid între ele nicio dramă; şi nici măcar o comedie bufă (sau burlescă, sau neagră, sau amară).
Ce se întâmplă între stingerea felinarelor în zori şi aprinderea lor la căderea serii? Unicul eveniment din film este o emisiune TV, în direct, care urma să dea răspuns, cu ajutorul a doi invitaţi — profesorul de istorie Mănescu şi pensionarul Pişcoci —, la întrebarea dacă a fost sau n-a fost, la 22 decembrie 1989, revoluţie în „oraşul nostru”. Din nefericire, respectiva emisiune, menită a fi un soi de punct culminant al story-ului, este lipsită de orice urmă de dramatism; nota ei dominantă este penibilul (existenţial şi estetic). Dacă este ceva burlesc în filmul lui Porumboiu, emisiunea TV este aceea. Din punct de vedere scenaristic, regizoral şi actoricesc, lunga (şi plictisitoarea) secvenţă nu se ridică deasupra unui nivel amatoricesc, în imediata vecinătate a kitsch-ului.
Regizorul a afirmat că în filmul său camera a participat în calitate de personaj la acţiune. Dacă e să admitem aceasta, nu putem să nu vedem în cameră un personaj indiferent şi distant la propriu. Pentru că în toate secvenţele — de o banalitate dezarmantă — premergătoare emisiunii TV în direct (şi care o pregătesc la modul superficial), fizionomiile actorilor abia se desluşesc, iar replicile lor se aud în proporţie de, să zicem, cincizeci la sută, cu îngăduinţă: vechea meteahnă a coloanei sonore în filmele româneşti. Niciun fel de tensiune dramatică, niciun fel de aşteptare, nu se creează: realizatorul emisiunii, Jderescu, încearcă, apatic, să-şi convingă protagoniştii să participe la emisiunea sa în direct; profesorul Mănescu se întreabă cu ce costum să se îmbrace, în timp ce singura preocupare a neveste-si este ca soţul ei, o persoană cu vădite înclinaţii spre alcoolism, să aducă acasă salariul întreg; iar pensionarul Pişcoci este preocupat de vestimentaţia sa de Moş Crăciun la o serbare ce urmează să aibă loc, din nou fără nicio legătură cu emisiunea TV.
Camera participantă — şi distantă — a lui Corneliu Porumboiu mai împlineşte, involuntar, o menire, aceea de a ascunde în mare parte lipsa de expresivitate a chipurilor actorilor şi intonaţia veştejită a replicilor, după principiul „noaptea, toate pisicile sunt negre”.
Ici şi colo: lungimi inutile cum ar fi secvenţa cu maşina lui Jderescu, care transportă brazi pe capotă, urmărită din spate într-un travling interminabil, fără vreo semnificaţie anume, fără nicio justificare în economia filmului: pură şarlatanie regizorală care forţează tensiunea dramatică, încercând în zadar să inducă aşteptarea că la capătul cursei automobilului ceva esenţial urmează să se întâmple; nu se întâmplă nimic.
Să nu ne facem iluzii: A fost sau n-a fost? s-a bucurat de atenţie şi de distincţii în măsura în care Occidentului (şi Orientului) i s-a dezvăluit, în premieră (încă), umorul aşa-zis balcanic. În aceeaşi măsură în care a fost apreciată „onestitatea” autohtonilor, în particular a românilor, în a-şi etala propriile mizerii (de care occidentalii răsuflă uşuraţi văzând că nu au parte de ele sau, cel puţin, le stăpânesc ca fenomene) — copiii străzii, bolnavii de SIDA, sanatoriile de handicapaţi, câinii vagabonzi, corupţia generalizată.

N-am văzut încă 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu sau California dreamin’ al lui Cristian Nemescu. Dar în rest, mai tot ce am văzut până în prezent din aşa-zisul val al tinerilor regizori români — Marfa şi banii lui Cristi Puiu, semi-documentarul Moartea domnului Lăzărescu al aceluiaşi Cristi Puiu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii al lui Cătălin Mitulescu etc. — nu sunt, vorba lui Mircea Daneliuc, decât filme de şcoală. Oricât de numeroase vor fi fost distincţiile de care s-au bucurat conjunctural, ele au fost încropite dintr-o materie endemică de care lumea cinematografică a luat cunoştinţă cu o oarecare curiozitate îngăduitoare. Dar în absenţa abordării marilor teme existenţiale (pe care „viteaza” noastră tânără cinematografie le evită cu grijă — din lipsă de mijloace artistice, dar şi din fler, trebuie să recunosc) nimic cu adevărat valoros şi durabil nu se va naşte în materie de cinematografie autohtonă.
Despre dragoste s-au făcut mii de filme şi alte mii se vor face în viitor. Putem să ne imaginăm un al doilea film de succes despre mizeriile sistemului sanitar din România?

ACTUALIZARE 4 ian. 2008. Între timp am văzut 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu. Un film absolut remarcabil, care merită cu prisosinţă toate elogiile şi toate premiile obţinute.

ACTUALIZARE 10 feb. 2008. Iată un citat dintr-un interviu dat de Nicolae Caranfil (România liberă, 7 feb. 2008: „Ideea de film «grand spectacle» venit din România se izbeşte de un zid de prejudecăţi, idei prefabricate şi teorii stupide din partea «experţilor» de afară: ei consideră că cinematografiile micuţe trebuie să vorbească mărunt despre problemele social-politice ale momentului, să facă un cinema sărac dar angajat, calibrat pentru festivaluri şi orientat spre cinefilii de nişă. (…) Nu m-am străduit niciodată să mângâi [publicul] în sensul blănii.”
O constatare valabilă, desigur, nu numai pentru filmul lui Corneliu Porumboiu, ci pentru multe alte „revelaţii” de ultimă oră.

ACTUALIZARE 21 feb. 2008. Iată ce scrie Alina Mungiu–Pippidi în articolul „Eterna şi fascinanta Ruritanie”, din România liberă, 21 feb. 2008: „Avem filmele, desigur [ca sursă de brand pentru România]. Dar problema este că filmele astea au succes nu prin contribuţia lor la estetica cinematografică (sunt cu program minimaliste şi nonestetice), ci pentru că ne prezintă exact ca pe Ruritania, şi iau premii pentru sinceritatea lor, care reconfirmă brandul deja existent.”
Mi se pare mie, sau dna Mungiu–Pippidi îşi înţeapă frăţiorul?

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: