Monthly Archives: Februarie 2008

Individ vs. Sistem

Un poliţist american a stâlcit în bătaie o femeie pentru că a refuzat să sufle în fiolă. Înainte s-o bată, poliţistul a scos din funcţiune camera video îndreptată spre interiorul încăperii din sediul poliţiei unde aveau loc interogatoriile. După „ispravă” a repus camera în funcţiune. Femeia bătută a depus plângere şi fapta poliţistului violent se află în curs de cercetare după ce a ajuns publică pe toate canalele de media din lume. Pe faţa femeii aproape că n-a mai rămas loc neînvineţit.

Oricât de lăudat ar fi, se vede treaba că statul de drept american are încă fisuri. Agresivitatea umană se dezlănţuie uneori chiar şi în rândul poliţiştilor de acolo, persoane presupuse a fi recrutate după o riguroasă selecţie şi instruite în mod adecvat. De aceea, conştient de aceste fisuri, sistemul a instalat o cameră video: ca să prevină ieşirile de sub control ale individului (poliţist). Se întâmplă însă, iată, ca individul să înfrângă sistemul.

Deosebirea faţă de România este că dincolo înfrângerile de sistem sunt accidentale. În timp ce la noi individul învestit cu o demnitate publică se simte (de regulă, încă) mai presus de sistem. Adică atotputernic.

Reclame

Coşmarul pierderii provinciei Kosovo

Am avut un vis. Se făcea că eram angajat al unui institut… Nu al unei firme. Institutul ţinea cumva de trecut. Călătoream. Şi duceam cu mine două valize negre, plate, valize de profesionist, care conţineau un număr de mici recipiente, în care urma să iau probe. Nu ştiu ce fel de probe, probabil probe de sol în vederea nu ştiu căror analize. Călătoream cu un autobuz al institutului, dar la un moment dat a trebuit să schimb autobuzul cu un tren. Era un tren automotor, cred, în orice caz nu avea ceea ce îndeobşte se înţelege prin locomotivă — avea mai degrabă aspectul unui tren de metrou. Atât doar că circula la suprafaţă. La un moment dat, întorcându-mă din tren în autobuz — sau, în orice caz, coborând din tren — m-am trezit fără cele două valize cu recipiente. Am fost disperat nu numai fiindcă pierdusem valizele ci şi fiindcă mi-am dat seama că într-una din ele îmi pusesem documentele personale şi banii; sau numai unul dintre acestea. Nu ştiu cum se face că am ajuns să mă plâng de pierderea valizelor la un oficiu poştal. Funcţionara de acolo nu ştia nimic de valize dar mi-a arătat toată solicitudinea şi compasiunea ei.

M-am întors într-o gară — sau într o staţie: ceva intermediar între cele două — pe unde urma să treacă trenul meu. Şi iată că trenul tocmai plecase din gară; sau din staţie. M-am repezit şi i-am făcut conductorului semne disperate cum că îmi uitasem ceva foarte important în acel tren. Cred că am şi strigat: — Valizele! Valizele!… Spre surprinderea mea, trenul a oprit, uşile s-au deschis şi am putut să mă urc în vagon. Probabil acelaşi vagon dinainte. Valizele însă nu erau nicăieri nici de astă dată. Eram disperat. Am ajuns să vorbesc cu mecanicul de locomotivă, care mi s-a părut o persoană dubioasă. Totuşi i-am spus păsul meu: valizele, pierdusem valizele. Sfatul lui a fost acelaşi pe care îl primisem mai înainte: să mă duc la oficiul poştal şi să caut valizele acolo, sau să aflu pe unde se rătăciseră.

M-am trezit. Mă aşteptam ca odată cu asta să pot răsufla uşurat, le fel ca şi după alte coşmaruri: Slavă Domnului, n-a fost decât un vis! Ei, bine, nu s-a întâmplat aşa. Resimţeam acut şi în starea de veghe, ca pe o pierdere dureroasă, dispariţia valizelor şi a documentelor personale. Poate şi a portofelului cu bani.

Am adormit la loc şi goana pentru recuperarea valizelor a continuat la fel de chinuitor în acelaşi vis reluat. Pentru a doua oară m-am trezit şi frustrarea pricinuită de dispariţia valizelor am continuat s-o resimt cu aceeaşi acuitate. Dat fiind că după părerea mea, orice vis îşi poate găsi explicaţia dacă ai răbdarea să-l analizezi, m-am întrebat ce ar putea să însemne dispariţia celor două valize cu recipiente. Mi-am spus: trebuie să fie Kosovo.

Dimineaţa, trezit definitiv şi chinuit de acelaşi sentiment de frustrare, m-am întrebat dacă întâmplarea mea din vis era pierderea provinciei Kosovo sau dispariţia respectului Puterilor Occidentale pentru propriile lor reglementări de drept internaţional.

Anexe la… Coşmar: Acorduri internaţionale transformate în hârtie igienică

Declaraţia Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Actul Final), Helsinki, 1 aug. 1975

„În cadrul prevederilor dreptului internaţional, toate statele participante au drepturi şi îndatoriri egale. Ele îşi vor respecta reciproc dreptul de a stabili şi întreţine după propria dorinţă relaţii cu alte state în concordanţă cu dreptul internaţional şi cu spiritul prezentei Declaraţii. Ele consideră că frontierele lor pot fi schimbate, în acord cu prevederile dreptului internaţional, prin mijloace paşnice şi prin înţelegere (subl. mea). Ele au de asemenea dreptul de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate şi alianţe; ele au de asemenea dreptul la neutralitate.” [1 (a) I]

Rezoluţia 1244 (1999) a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite

„Reafirmând angajamentul tuturor statelor–membre de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea) şi ale altor state din zonă, aşa cum au fost stabilite în Actul Final de la Helsinki şi în anexa 2.” [prima frază din Preambul]

Anexa 2 (din aceeaşi Rezoluţie)

„Va fi realizat un acord pe baza următoarelor principii menite să conducă la soluţionarea crizei din Kosovo:
(…)
8. Un proces politic de natură să conducă la încheierea unui acord politic provizoriu care să asigure o autoguvernare substanţială în Kosovo, luând în considerare în totalitate acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia şi ale altor ţări din zonă (subl. mea) (…).”

Acordurile de la Rambouillet (1999)
(între reprezentaţii Iugoslaviei şi cei ai comunităţii etnice majoritare din Kosovo — 1999)

„Reafirmând angajamentul comunităţii internaţionale de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea).” [Preambul]

„Comunităţile naţionale şi membrii acestora [din Kosovo] se vor bucura de drepturi suplimentare, aşa cum se menţionează în cap. 1. Autorităţile din Kosovo, Federale şi ale Republicii nu se vor amesteca în exercitarea acestor drepturi suplimentare. Comunităţile naţionale vor fi egale din punct de vedere legal, aşa cum se menţionează în prezenta şi nu îşi for folosi drepturile suplimentare pentru a periclita drepturile altor comunităţi naţionale sau drepturile cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea), sau funcţionarea guvernării democratice din Kosovo.” [Cadru, Art. I, Principii (2)]

Se reafirmă aceleaşi principii în: Capitolul 1, Constituţie, art. I (3), Capitolul 7, Implementare II, art. I etc.

(va urma)

***

Publicat şi în România, liberă în viitor

Tutuiala la români. Tu-ul multifuncţional

Dumneavoastră… dumneata… matale… mata… tu (ş.a.m.d.) — un univers întreg de apelative marchează, ba chiar stabileşte o încrengătură complicată de raporturi între cetăţenii României de astăzi şi dintotdeauna. O lume întreagă de ierarhii, orgolii, linguşeli, comenzi, resemnări, ba chiar şi revolte (mocnite), pe care unui străin care ia contact cu realităţile româneşti i-ar fi de bună seamă greu s-o desluşească.

Tutuiala publicitară
Am primit acum ceva timp, într-un singur plic, două scrisori de la o companie de telefonie. Una dintre scrisori, semnată „Echipa”, mi se adresa cu „[Compania] face acum primul pas, numai pentru tine!” Cea de-a doua scrisoare, semnată de directorul general, anunţa „primul pas pe care-l facem către dumneavoastră”.
Primul mod de adresare — dintre cele de mai sus — este un fel de tu publicitar, impersonal, de la Echipă (văzută ca anonimă chiar şi reprezentată de o singură persoană) la individ, menit să sugereze că Echipa este atât de apropiată de client, încât acesta din urmă este primit cu braţele deschise „în familie”! Şi că pentru el compania este un club ultra-select de care nu va regreta că s-a ataşat! Nu mă îndoiesc că managementul companiei a făcut studii de comunicare din care să fi reieşit că clientul standard arde de nerăbdare să devină membru al clubului ultra-select al companiei. Se poartă. Nu practică oare companiile team–building-ul? De ce n-ar fi şi un team–building sui generis, extins, în care să fie cooptat şi clientul? Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, într-una din emisiunile „Altfel” de la postul Realitatea TV, s-au arătat contrariaţi de această bătaie pe burtă între companie şi client, nouă în peisajul publicităţii româneşti, ale cărei rădăcini nu şi le puteau explica.

Pesemne însă că aceleaşi studii arată că pe lângă clienţii câştigaţi cu tutuiala publicitară, există şi alţii, mai tradiţionalişti, ne-standard, să spunem (e.g. Liiceanu & Pleşu), care, acceptând şi ei serviciile companiilor, preferă totuşi adresarea tradiţională, de bună-creştere, cu dumneavoastră, venind de la o persoană de rang înalt (director general, să zicem). De ce şi-ar asuma compania riscul să-i piardă printr-un exces de familiarism? Dar dacă numărul lor nu-i de neglijat?

Rămâne de văzut cum se vor aşeza lucrurile. Ce va prevala în final: cultura tradiţională românească sau noua cultură trendy, à l’americaine? Cine ştie, poate că la un moment dat se va isca un curent retro!

Tutuiala seniorială
E un fapt general acceptat în cultura românească: adulţii/vârstnicii li se adresează celor tineri (mai tineri) cu tu, în timp ce tinerii li se adresează celor dintâi cu dumneavoastră. Chiar şi atunci când nu se cunosc nemijlocit. S-ar putea pune întrebarea: Până la ce diferenţă de vârstă este aplicabilă „regula”? În mod cert însă, întrebarea nu-i de natură să stârnească preocupare. Ar mai fi apoi întrebarea: Care este vârsta maximă a celui mai tânăr începând de la care „regula” ar trebui să înceteze să se aplice? Răspunsul este şi de astă dată simplu: de la caz la caz.
În ce mă priveşte, la serviciu am evitat pe cât posibil tutuiala. Până la o limită — pe măsură ce în institut soseau, angajaţi, noi şi noi promoţii — la care începeam să apar în propriii ochi drept caraghios, mai catolic decât papa. De! nu te poţi sustrage la nesfârşit „culturii” viguroase a tutuielii!
Am avut însă tineri colegi care, de departe fără a pretinde reciprocitate, mi-au cerut să-i tutuiesc. Şi, într-un fel, i-am înţeles. La rândul meu, n-aş concepe ca fostul meu profesor de matematică din liceu, şi diriginte (care trăieşte încă şi are 93 de ani!), să mi se adreseze cu dumneavoastră, tot aşa cum n-aş fi conceput nici ca ceilalţi profesori, atâta vreme cât au trăit, să mi se fi adresat cu dumneavoastră. Mie, celui devenit între timp matur/vârstnic.

Tutuiala ciocoiască
Ginerele unui prieten de-al meu şi-a început cariera de inginer la o firmă relativ bine situată pe emergenta piaţă liberă românească. Unde a fost angajat la intervenţia soţiei prietenului, adică a soacrei sale. I s-a dat, pentru început, un salariu bunicel, era la locul lui şi respectuos cu socrii, locuia în casa lor, se întorcea înfometat de la serviciu, i se punea demâncare în farfurie, la sfârşit spunea Mulţumesc pentru masă, mamă, li se adresa cu dumneavoastră: dumneavoastră, tată, dumneavoastră, mamă… Apoi i s-a mai mărit salariul, drept care a început să-l tutuiască pe socru-său. La următoarea mărire de salariu a început să mă tutuiască şi pe mine; probabil în calitate de prieten al socrului său, aşa, de dragul nediscriminării. Soacrei sale încă i se mai adresa în acel moment cu dumneavoastră; la fel şi soţiei mele; că de! erau doamne. Apoi şi-a găsit de lucru la o firmă străină, cu un salariu de manager. Şi odată cu asta nimeni în jurul său n-a mai meritat apelativul dumneavoastră. Omul se ajunsese. Dar adevărata prosperitate probabil că abia urmează. Mai durează până se va aşeza într-un jilţ poleit cu aur şi se va uita la ceilalţi ca la nişte gângănii, precum Gigi Becali.

Tutuiala ciocoiască nu-i legată însă strict de avuţie. O practicau şi nomenclaturiştii regimului comunist. Şi, cu siguranţă, ai oricărui regim dictatorial. Ca şi grupurile mafiote de pretutindeni.
Întâmplarea a făcut să-l cunosc pe Ion Iliescu în calitate de director al Editurii Tehnice, prin ’85, unde am publicat, la finalul „cunoştinţei” noastre, o carte de ştiinţă, chiar în vara lui ’89. A început, fireşte, prin a mi se adresa cu dumneavoastră, apoi, foarte rapid a dat-o pe mata, sfârşind prin a mă tutui. Deşi nu-i mai în vârstă decât mine cu mai mult de opt ani; sau pe-acolo.
Fenomenul nu era nou pentru mine. Printre altele, aveam s-o aud şi pe Ana Blandiana amuzându-se peste ceva vreme cu faptul că fusese tutuită de Silviu Brucan pe vremea când o curta să accepte să se alăture grupului nou-instalat la putere, pe la începuturi, imediat după decembrie ’89, când încă acel grup trăia cu senzaţia că l-ar avantaja să capete un plus de legitimitate prin cooptarea unor figuri proeminente/disidente din timpul vechiului regim. (În treacăt fie zis, ulterior n-au mai simţit această nevoie. Chiar deloc.) Statutul ei de poetă de prestigiu în România nu l-a împiedicat pe bătrânul tartor (fost) comunist să marcheze, prin particula magică tu, distanţa dintre cel slab (în sens simili-mafiot) şi adevăratul deţinător al Puterii.
Căci în ultimă instanţă, ceea ce contează în raportul de „subordonare” de la tutuitor la tutuit este puterea. Indiferent că i-o conferă banul sau poziţia în nomenclatură.

Tutuiala ierarhică
De prisos să mai adaug că tutuiala ierarhică se încadrează în aceeaşi categorie ce are drept sursă puterea. Reală sau iluzorie. Dar — important — acceptată de ambele „părţi”. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în armata actuală (compatibilă cu NATO!), ca să mă limitez la un singur exemplu. Dar îmi amintesc perfect, cu prilejul concentrărilor (abuzive) de odinioară, cum se adresau ofiţerii unul altuia. Era de-ajuns o diferenţă de o singură stea pe epolet, şi colonelul i se adresa locotenent-colonelului cu tu, în timp ce acesta din urmă i se adresa celui dintâi cu dumneavoastră. Fără ca vreunuia să i se pară ceva nefiresc. Şi totuşi era al dracului de nefiresc!

Tutuiala mârlănească
Nu vorbim aici de tutuiala între persoane, îndeosebi tinere, de aceeaşi vârstă sau de vârste apropiate, între care tutuiala are perfectă legitimitate. Observaţi însă incidentele de prin mijloacele de transport în comun. Puteţi auzi destul de frecvent (indiferent de vârstă): Vreţi dumneavoastră să vă deplasaţi puţin mai înainte, mai este ceva loc acolo la mijloc… Du-te dumneata acolo dacă ţi se pare că-i loc, eu trebuie să cobor la prima staţie!… Dacă ai avea mata un pic de educaţie n-ai vorbi aşa!… Educaţie, auzi la el! Bine că ai tu educaţie!… Gradaţia către degradarea relaţiilor, la români, este incredibil de abruptă. Unii spun: temperament latin. Eu îi spun mârlănie.
Este limpede că, departe de universalul you din spaţiul anglo-saxon (deşi chiar şi acolo există nuanţe — perceptibile), tu-ul neaoş este, cu excepţiile de rigoare de la începutul paragrafului, vădit şi apăsat depreciativ. De aceea mi se pare că mârlănia, exprimată prin tutuială (dar şi prin nenumărate alte ingrediente) este la ea acasă pe aşa-zisele forumuri de pe Net. Iată o mostră:

theMask [fiindcă aşa se prezintă forumiştii în majoritatea zdrobitoare a cazurilor: A! dacă o dăm anonimă, atunci da, semnez şi eu!] îl apostrofează pe Dinu Patriciu: Hai sik tir Dinule, nu mai poţi tu de grija ţărişoarei tale dragi! De aia ai vândut Rompetrolul la ruşi (în spatele Kazmunai sunt ruşii, kazahii sunt nişte marionete). Tu n-ai decât grija ta şi a progeniturilor tale, Păturiciule!

Las la o parte miezul „dezbaterii” şi anume că este foarte puţin plauzibilă pretenţia lui Dinu Patriciu că îşi doreşte spargerea monopolului Romgaz „din dragoste de ţară”. Încerc doar să-mi imaginez în ce măsură i s-ar mai adresa „viteazul” theMask pe acelaşi ton lui D.P. dacă s-ar afla faţă în faţă. Fiindcă mi se pare de neacceptat ca bătaia pe burtă să se justifice doar prin anonimatul preopinenţilor şi prin distanţa dintre ei. Inclusiv fizică. Şi sunt pline forumurile de asemenea „viteji”. La fel stau lucrurile şi în relaţiile „interne” dintre forumişti. Orice încercare de a institui un dialog civilizat se ciocneşte invariabil (cu infime excepţii) de tutuiala mârlănească. Atâta vreme cât tu-ul autohton este, în mod indubitabil, în context, depreciativ, nu mă va convinge nimeni că pe Net el are altă coloratură. Şi nu mă va putea convinge nimeni că se comunică mai bine via tu, aşa cum par să sugereze unii, chiar şi atunci când nu sunt animaţi de intenţia de a-şi înjosi interlocutorul ci doar de a înlătura, să zicem, tradiţionalul tu seniorial.

Actualizare 15 feb. 2008, ora 19. Uitaţi-vă la Andrei Gheorghe (Realitatea TV) cum bate oraşele patriei în campania lor de eliminare a taxei auto de primă înmatriculare, priveşte cu o încruntare inchizitorială drept în „ochiul” camerei şi, cu o poză de tribun al poporului, se adresează publicului: Voi trebuie să vă obţineţi drepturile!
Voi nu este pluralul de politeţe. Ci dumneavoastră. Dar Andrei Gheorghe, în mitocănia sa iremediabilă, se preface că nu ştie asta. Probabil că aşa se câştigă audienţă la Realitatea TV.

Omul de rând şi „imperativele” politicii

Este instructiv şi totodată amuzant să constaţi în ce măsură „imperativele” politicii sunt rapid însuşite nu numai de politicienii neofiţi, să zicem, ci şi de oamenii de rând.

Iată un exemplu de acum mai bine de zece ani. Mesajul proregalist a trebuit să fie eliminat urgent din discursul electoral al Convenţiei Democrate Române de îndată ce staff-ul Convenţiei a ajuns la concluzia că mesajul respectiv putea să-i fie acesteia defavorabil la alegerile parlamentare şi prezidenţiale de la 3 noiembrie 1996. Cu un an înainte, de Sfinţii Mihail şi Gavril, când avusese loc un miting organizat de PNŢCD, toată lumea acceptase, în Piaţa Revoluţiei, să scandeze lozinci promonarhiste. De ce? Pentru că aceasta era orientarea cunoscută şi asumată a partidului. La acel moment nu se sesizase încă faptul că PDSR (actualul PSD) ar putea specula rezervele populaţiei româneşti faţă de monarhie (nu mai vorbim aici de sursa acestor rezerve) pentru a câştiga electorat.

În schimb, aproape un an mai târziu, la marşul electoral al CDR din 31 octombrie 1996, doi indivizi „turbulenţi”, care au încercat să scandeze „Iliescu, afară — regele, în ţară!”, au fost rapid reduşi la tăcere de mulţimea însăşi. Aceasta devenise peste noapte conştientă de imperativele electorale ale momentului. În plus, realizase că PNŢCD nu mai era de astă dată „de capul lui” ci trebuia să se supună noilor rigori ideologice ale Convenţiei.

Nu-i greu deci să deprinzi jocul politic. „Imperativele” acestuia pot să pătrundă cu destulă uşurinţă în mentalul colectiv. Că masele sunt (prea) adesea manipulate este un lucru îndeobşte cunoscut. Iată însă că aceleaşi mase nu numai că se lasă manipulate ci, oricât ar fi de amuzant de constatat, chiar doresc uneori să fie manipulate.

 

„Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc” — un citat din Malraux, celebru şi controversat

De fiecare dacă când se pune în discuţie credinţa în Dumnezeu, susţinătorii credinţei se grăbesc să scoată pe tapet — precum asul din mânecă — un citat pretins a fi din Malraux: „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. Las la o parte faptul că a fi religios nu este perfect echivalent cu a-l venera pe Dumnezeu; există şi alte moduri de a fi religios (v. mai jos). Dar citatul este destul de probabil apocrif. Adică fals.

„Mi-au pus în gură: secolul XXI va fi religios. O profeţie ridicolă; cred în schimb că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău.”

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, 1975, cap. 3.
Realitatea este că Malraux a făcut numeroase declaraţii pe această temă, fie în interviuri care au fost publicate, fie în discuţii cu diferite persoane. Discuţiile au fost relatate de interlocutorii săi în fel şi chip şi probabil că nu există motive să le punem la îndoială autenticitatea. De pildă, André Froissard, relatează în Le Point (5 iunie 1993) următoarea versiune:

„[…] fraza lui Malraux despre secolul XXI chiar a fost spusă, depun mărturie, fiindcă a fost rostită de faţă cu mine, în cursul unei conversaţii în biroul de pe rue de Valois. (…) [A] urmat faimoasa formulă care este mereu citată inexact. El n-a spus: «Secolul XXI va fi religios… sau spiritual… », ci «Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc», ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru. Cât despre acel bizar «sau nu va fi deloc», pe care noi îl luăm, într-un chip nu mai puţin bizar, în sens literal, vrea să spună că acest secol XXI, dacă nu va reuşi să-şi regăsească elanul începuturilor inteligenţei pe pământ, va rămâne fără gândire — ceea ce la Malraux echivalează cu a nu fi deloc.”

„Marea problemă a secolului XXI va fi aceea a religiilor” mai afirmă Malraux (Antoine Terrasse, 2000) Şi încă:

„Mi-au pus în gură că secolul XXI va fi religios. N-am spus asta niciodată, bineînţeles, fiindcă n-am de unde să ştiu. Ceea ce spun e mai incert. Nu exclud posibilitatea unui eveniment spiritual la scară planetară.” (Interviu din Le Point, 10 dec. 1975).

Ceea ce complică şi mai mult lucrurile este că Malraux obişnuia să ceară să revadă interviurile sale înainte de a fi publicate, iar uneori intervenea pe manuscris cu mâna lui. Spre exemplu, în acel interviu cu Max Torrès, de care am amintit mai sus, a urmat întrebarea lui Torrès: „O religie ar putea crea acel model de om [exemplar]?” La care Malraux răspunde mai întâi: „Fără îndoială.” După care corectează în: „Poate.”
Cert este că fraza lui Malraux a devenit un loc comun şi că pe Internet pot fi găsite peste o mie de site-uri în care este discutată.

„Cuvântul «religie» (de la religio, «legătură» [Malraux alege una din etimologii]) — spune Malraux — se referă la ceea ce îl leagă pe om de Cosmos, de alţi oameni, eventual de zei şi de Dumnezeu. (…) Religia nu înseamnă nici ierarhie, nici organizare instituţională. (…) Faptul religios ţine, pentru noi, astăzi, de domeniul metafizicii.”
„Secolul următor ar putea cunoaşte o mare mişcare spirituală: o nouă religie, o metamorfoză a creştinismului, la fel de imprevizibilă pentru noi, cum a fost pentru filozofii Romei, care au prevăzut sfârşitul, au crezut (au presupus) că va urma stoicismul, nu s-au gândit la creştini.”

Indiferent care va fi fost termenul folosit de Malraux pentru caracterizarea secolului în care deja ne aflăm — religios, spiritual sau mistic —, un lucru e sigur: nici creştinismul, nici vreuna din celelalte religii ale secolului XX, n-au constituit, în ochii săi, salvarea de la eşecul spiritual al civilizaţiei moderne.

***

Articolul a fost publicat şi în Acum.TV, unde am primit următoarea

Reacţie din partea Dlui Stéphane Ionesco (Franţa).

„Nu cred că apartenenţa frazei «Le XXI-ème siècle sera spirituel ou ne sera pas» mai poate fi pusă la îndoială, cum nu cred nici că autenticitatea Evangheliei după Matei mai merita şovăire. Fiindu-i atribuită lui Malraux, potrivit unor mărturii demne de crezare, dubiul pare întrucâtva superfluu. Mai spinoasă apare problema traducerii «libere», capabilă să-i devieze sensul, deja echivoc. Nu se poate şti dacă «spiritualul» lui Malraux era de ordin religios, sau pur filozofic, dat fiindu-i agnosticismu-i mărturisit. Adăugarea adverbului «deloc», ne produce o altă mâncărime de creştet…, care, asociată degringoladei actuale, face ca încrederea în viitor să devină homeopatică.”

Răspunsul meu pentru Dl Stéphane Ionesco este următorul.

Vă răspund în calitate de persoană „neimplicată religios”, sintagmă pe care, întâlnind-o într-un text, am considerat că se potriveşte de minune felului meu de a vedea realitatea („religioasă” — sau „spirituală” — rămâne de văzut). Sintagma are o oarecare echivalenţă cu „adept al agnosticismului”; echivalenţă dar nu identitate. Existenţa lui Dumnezeu nici nu o afirm, nici nu o neg. Pur şi simplu mi se pare irelevantă pentru modul de vieţuire al omenirii. Dacă nu (încă) în prezent, cu siguranţă în viitor… V. în acest sens, Filozofia lui „ca şi cum” de Hans Vaihinger cu privire la aplicarea normelor morale…
De aceea afirmarea autenticităţii Evangheliei după Matei, în context, o consider problema dv. personală. Deşi nu îmi este foarte clar ce înţelegeţi prin „autenticitate”. La care adaug că nici nu văd legătura cu subiectul în discuţie.
Am scris micul meu comentariu ca reacţie la afirmaţia lui Malraux, citată în mod abuziv, poate nu atât prin atribuirea unui sens bine definit, şi anume cel de „secol [XXI] religios”, în timp ce afirmaţia, aşa cum observaţi dv., conţine o doză (substanţială, nu homeopatică — adaug eu!) de ambiguitate, cât mai ales prin folosirea ei ca armă împotriva celor care au „cutezanţa” să se îndoiască de religie; se uzează, ca de obicei, de autoritatea unor mari personalităţi, a lui Malraux în cazul de faţă, spre a se insinua caracterul infailibil al afirmaţiilor.
În sfârşit, nu îmi este — iarăşi — clar la ce degringoladă actuală vă referiţi. Statele europene (şi nu numai — v. cazul Turciei) se secularizează progresiv; numărul celor „neimplicaţi religios” este în creştere; reglementările de convieţuire sunt tot mai raţionale şi mai exact definite ş.a.m.d. Toate acestea să inducă oare ideea de degringoladă?
A! că sunt tot mai multe conflicte în lume, că societatea se polarizează, că agresivitatea creşte, că aroganţa unor grupuri faţă de altele care refuză să se lase manipulate se accentuează… De acord. Dar vă rog să observaţi că toate aceste fenomene au un fundal religios indubitabil. Iar dacă religia nu a reuşit să se impună în profunzime, este carenţa ei, nu a celor „neimplicaţi religios”.

Din lene se întrupează arta

Sâmbătă dimineaţa îmi permit să lenevesc în pat, ca tot scriitorul pensionar care în ajun şi-a permis luxul să rămână treaz până la o oră târzie din noapte, profitând de „frumuseţea bătrâneţii” lipsite de servituţile „vârstei active” (după opinia unui hâtru liberal şi defunct) şi aşteptând să se împlinească profeţia lui Sadoveanu cum că arta se naşte din lene. Dar sorţii îmi sunt potrivnici.

„Dormi până la zece?” aud desluşit vocea arţăgoasă a vecinului din apartamentul de dedesubt. Dar nu e vorba de mine, slavă Domnului! Vecinul îşi mustră fără cruţare feciorul fără nicio ocupaţie. „Animal! Asta eşti! Numai un animal zace în pat până la ora zece!”

Halal izolaţie fonică!

Deşi nu mi-e clar de când zac animalele în pat, tresar cuprins de ruşine şi de remuşcare. Să înceapă dar ziua de lucru!

Sar din pat şi dau fuga la baie. Deschid robinetul de apă caldă. Din adâncul ţevii nu iese decât un oftat prelung de regret, uscat şi muribund. Încă un oftat prelung iese din ţeava de apă rece. Ei drăcie! Panicat, mă năpustesc în bucătărie: la o adică voi căra apă de-acolo, c-un vas, fie ce-o fi. Dar nici la bucătărie nu curge strop de apă. Nici caldă, nici rece! Ei drăcie! Păi parcă s-a încheiat „Epoca de aur”!… Realizez însă, la timp, că piaţa liberă a serviciilor s-a extins şi în blocul meu şi că locatarii, exasperaţi de notele de plată ale tranziţiei perpetue, au dat buzna la firmele care instalează contoare individuale la fiecare robinet. Drept care de ceva vreme apa se opreşte aproape zilnic pentru noi şi noi lucrări de „contorizare”. Am eu ceva împotriva pieţei libere a serviciilor? Nu, bineînţeles. Dar ştiu că alimentarea cu apă în bloc se face pe „coloane”. Şi că cele două coloane, cea care alimentează băile şi cea care alimentează bucătăriile, n-au nimic de-a face una cu alta: de la subsol, în cazul când trebuie să faci lucrări de instalaţii în apartament, poţi să le închizi pe rând. Asta, dacă îţi pasă cât de cât de vecinii tăi „de coloană” şi vrei să nu-i laşi fără strop de apă în casă… Ospitalier, înţelegător, tolerant şi plin de bun-simţ — aşa grăiesc despre român toate ziarele şi studiile sociologice comandate de opoziţie, împreună cu partidele naţionaliste. În privinţa asta am eu dubiile mele. Aşa că mă îmbrac iute şi mă reped la administrator să aflu în apartament se lucrează la contorizare. După care mă duc glonţ la apartamentul cu pricina.

Sun la uşă. Proprietara iese în prag şi mă priveşte chiorâş. Nu mă las impresionat şi trec prompt la atac:
„Câţi instalatori lucrează în momentul ăsta la dumneavoastră în apartament? Unu, da? Şi atunci de ce aţi închis ambele coloane? Că doar nu se lucrează simultan la baie şi la bucătărie? Vă spun eu de ce! Ca să nu se deranjeze dumnealui, instalatorul, să coboare de două ori la subsol! De lene!”
„Nu, maică”, zice matroana. „N-a ştiut, maică, n-a ştiut.”
„Cum, n-a ştiut! Păi văd că a ştiut foarte bine de vreme ce a nimerit ambele coloane!”
Brusc, se trezeşte în ea victima. Zice cu arţag:
„Da’ ce, eu n-am stat fără apă când au oprit-o alţii!”
Se iveşte îndărătul ei instalatorul care zice:
„Da’ dacă era o avarie şi se oprea apa în tot blocu’?”
Logică infailibilă de român tolerant şi plin de bun-simţ!
„Dacă era o avarie? Vorba e că dacă putem să nu ne deranjăm unul pe altul, de ce să ne deranjăm?”
„Ei, ce mare deranj?” zice c-un dispreţ suveran instalatorul. „N-am oprit apa decât acum o oră. Mai durează o oră şi gata.”

Plin de nervi, mă întorc la mine în apartament. Acum nu se mai răcneşte în apartamentul de jos ci în cel de deasupra. Am pierdut începutul scandalului, aşa că nu cunosc motivul. Aud doar concluzia:
„O jigodie şi un nenorocit, asta eşti! Animalule!”
Alt animal…

În Piaţa Romană, după ce am trecut pe la librăria Muzeului Literaturii Române, stau pe bordură, în colţul trotuarului, lângă semafor, pândind două mijloace de transport care n-au staţie comună: autobuzul 133 care vine de pe bulevardul Dacia, sau troleibuzul de pe bulevardul Lascăr Catargiu. Iar eu urmează să-l înhaţ pe cel dintâi care se iveşte. Nenorocirea e că nu vine niciunul…
Aici era până acum vreo doi-trei locul predilect al ştergătorilor de parbrize, care se repezeau la maşini de îndată ce opreau la culoarea roşie a semaforului. Acum au dispărut. în absenţa lor un cerşetor e cel ce abordează maşinile. Bineînţeles fără să spele nimic. Cerşetorul mă priveşte chiorâş: îi fac oare concurenţă?
În sfârşit mă sui în troleibuz. Acolo, alt cerşetor.
„Isus Cristos — zice cerşetorul —, cel care a înviat după trei zile şi s-a înălţat la cer, unde s-a aşezat de-a dreapta Tatălui, Isus Cristos se va întoarce înapoi pe pământ şi îi va judeca pe toţi. Foarte curând se va întoarce şi îi va judeca pe toţi după faptele lor cele bune şi după faptele lor cele rele!” Mă uit în altă parte şi de pe-acum am început să mă simt un ticălos.

Ajuns acasă, deschid televizorul.
„Un satelit sută la sută românesc, zice crainica, va fi lansat în curând, pentru a indica unde să fie direcţionate mijloacele de combatere a secetei, în Bărăgan. Satelitul va costa circa zece mii de dolari şi va duce la creşterea producţiei agricole cu 70 la sută.” Zece mii de dolari! Măi drăcie! îmi zic. Ieftin ca braga! „…Un grup de hoţi de lemne, continuă crainica, a fost prins pe autostrada Bucureşti–Piteşti…”
Ei da, acum mă simt cu-adevărat acasă.

%d blogeri au apreciat asta: