Monthly Archives: aprilie 2008

Despre Negaţionism

Iată mai jos articolul „De ce e negaţionismul aşa de atractiv?”, de Petru Clej, postat ca editorial în săptămânalul electronic România, liberă în viitor, pe 14 aprilie 2008

Petru Clej: De ce e negaţionismul aşa de atractiv?
Nu vă voi spune o noutate prin faptul că internetul e plin de postări în care se neagă Holocaustul.

Nu mă voi referi aici la negarea Holocaustului în general, ci a celui din România, care cade în sarcina regimului Antonescu (nu a poporului roman, atenţie!).

Deşi au trecut patru ani de la publicarea raportului Comisiei Wiesel, asumat oficial de preşedintele României, prin care se stabilea ca între 280.000 şi 380.000 de evrei şi 11.000 de romi au fost ucişi în perioada 1941–1943 în teritoriile administrate de regimul Antonescu, concluziile acestui raport nu sunt cunoscute, sau nu sunt acceptate de mulţi români.

De unde ştiu asta? Am realizat în 1998 un documentar la BBC despre situaţia evreilor din România în perioada 1940–1944, iar în 2006 am iniţiat o serie despre Ion Antonescu, realizată de Delia Radu.

Răspunsul în ambele cazuri a fost unul preponderent negativ.

Îmi aduc aminte că într-una dintre scrisorile primite la redacţie în 1998 (pe atunci nu era e-mail răspândit ca acum) i se cerea directorului redacţiei române a BBC sa mă concedieze deoarece as fi „jignit poporul român”.

Reacţiile din 2006 n-au fost mult diferite, deşi între timp a apărut raportul comisiei Wiesel.

Şi asta din partea unor ascultători BBC, despre care se presupune că sunt mai informaţi şi mai educaţi decât omul de rând.

Acum câtăva vreme am dat o replică pe un blog unui individ care încerca să demonstreze că lupta împotriva antisemitismului generează anti-semitism, ca şi combaterea negaţionismului.

Discuţia a ajuns destul de repede la Holocaustul din România.

Un individ, care iniţial a încercat să nege că regimul Antonescu ar fi ucis evrei şi că el ar fi antisemit a sfârşit prin a posta fraza „prin moartea fiecărui evreu a fost salvată viaţa cel puţin a unui român, aşa că nu pot decât să mă simt îndatorat”.

Este o replică extremă, dar nu ieşită din comun.

De ce oare o astfel de apetenţă pentru negarea sau chiar apologia Holocaustului?

În primul rând din ignoranţă. Cei mai mulţi care adoptă o astfel de atitudine nu pot fi acuzaţi de antisemitism, din simplul motiv că fie n-au cunoscut niciun evreu în viaţa lor, fie habar n-au de istorie.

O a doua categorie sunt cei care contestă veridicitatea Holocaustului şi acuză presiunile „lobby-ului evreiesc” asupra României.

E de remarcat că raportul Wiesel a fost asumat în octombrie 2004, cu două luni înaintea deciziei Uniunii Europene de a admite în principiu România ca membru la 1 ianuarie 2007.

De asemenea, incriminarea negării Holocaustului şi a cultului lui Antonescu a fost făcută prin ordonanţă de urgenţă în 2002 înaintea summitului NATO de la Praga unde a fost invitată România să adere.

Aceste coincidente sunt puse de negaţionişti pe seama influenţelor „malefice” pe care „evreii” le au pe lângă UE şi NATO.

În sfârşit, o a treia categorie este aceea care admite că în România a avut loc un Holocaust, dar fie îl minimalizează, fie îl justifică ca o reacţie la agresiunea bolşevică împotriva României.

Aceşti oameni nu spun însă ce vină aveau sutele de mii de evrei, în majoritate copii, femei şi bătrâni, ca să plătească cu moartea.

Apoi, logica „de ce nu se face un proces al crimelor comuniste” la fel ca cel al Holocaustului, este complet greşită.

În primul rând, între cele două genociduri nu există o legătura directă (în România comunismul a fost impus nu de evrei, ci de Stalin, iar conducătorii comunişti — Dej şi Ceauşescu — au fost români, nu evrei).

În al doilea rând, cine a împiedicat România până în decembrie 2006 să elaboreze un raport, fie şi parţial, al crimelor comuniste?

Cine a împiedicat repararea abuzurilor comuniste (din care tâlhărirea proprietăţilor private mai are efecte grave şi în ziua de azi)? Şi cine a avut reacţii vehemente la publicarea raportului Tismăneanu (fiul unor ilegalişti comunişti evrei)? Evreii cumva?

Probabil că teama, ca să nu spun laşitatea unor persoane publice (politicieni, istorici) de a confrunta frontal responsabilitatea regimului Antonescu, ca şi legislaţia servilă de incriminare a negării Holocaustului (personal sunt adeptul atitudinii liberale din SUA şi Marea Britanie, unde negarea Holocaustului nu constituie un delict penal) n-au făcut decât să alimenteze miturile întreţinute încă de pe vremea regimului comunist.

Mulţi iau această responsabilitate adusă regimului Antonescu ca pe o ofensă personală şi este uimitor cum în secolul XXI mulţi români se mai pot identifica cu un dictator brutal şi megaloman.

Am încercat să schiţez câteva răspunsuri, dar poate că cititorii mă vor ajuta şi cu alte explicaţii la întrebarea: de ce este negaţionismul aşa de atractiv?

Paul Tumanian:
Nu văd de ce „logica «de ce nu se face un proces al crimelor comuniste» la fel ca cel al Holocaustului, este complet greşită”, aşa cum afirmaţi dv. Cred că întrebarea pusă nu se referă exclusiv la situaţia din România ci are o arie de cuprindere globală. Mentalul colectiv global este cel ce plasează comunismul, ca toxicitate, sub nazism/fascism. Iar acest mental colectiv global nu pare a se fi născut spontan ci a fost mai degrabă „asistat” instituţional.

Nu spun că situaţia existentă este neapărat inacceptabilă. Mă deranjează în schimb că această „scară a toxicităţii” nu suportă dezbateri publice în Occident ci pare stabilită odată pentru totdeauna. Cel puţin din punct de vedere instituţional. În definitiv, judecat după numărul de victime, comunismul a fost mult mai „eficace”. Îmi amintesc, pe de altă parte, de un interviu cu Ioan Hollender, care spunea, în esenţă, că nazismul a fost infinit mai rău decât comunismul; şi argumenta prin faptul că de represiunea comunistă puteai scăpa printr-o simplă declaraţie de adeziune la ideologia comunistă [nici măcar nu sunt sigur că a fost aşa pe vremea stalinismului], în timp ce represiunea nazistă, evreu fiind, nu o puteai evita; probabil fiindcă nici dezicerea de propria etnie nu folosea la nimic.

Apreciez faptul că sunteţi adeptul unei atitudini liberale faţă de negaţionism ca delict penal. Puţini din presa decentă au curajul să o afirme. Este, probabil, un caz unic în istoria modernă a dreptului când este incriminată o părere, o idee; fiindcă dreptul penal, din câte ştiu, vizează acţiuni, fapte sau afirmaţii cu caracter vădit de instigare la fapte penale. Iar în această privinţă, dezechilibrul faţă de instituirea unui eventual negaţionism al Crimelor Comunismului este vizibil. Aş spune chiar revoltător. Să nu uităm că în comunism s-a murit nu numai în gulag şi prin execuţii individuale sau în masă, ci şi prin degradare biologică lentă pe termen lung.

Petru Clej:
Stimate domnule Tumanian, ca unul care a scris nu numai despre Holocaust ci şi despre Gulag nu am niciun fel de complexe şi nu cred că aş putea fi acuzat de partizanat.

Eu pledez pentru tratarea separată şi nu în conjuncţie a celor două genociduri pentru că numai aşa se poate face dreptate.

Repet: cine împiedică un adevărat proces al comunismului, în sensul unui inventar? „Evreii” cumva? Conspiraţia iudeo-sionista mondială?

Ca număr de victime comunismul a depăşit nazismul, dar a avut şi un timp mai lung de „desfăşurare”.

Pe de altă parte, probabil cu excepţiei Cambogiei pe timpul Khmerilor Roşii, niciun un regim comunist nu a plănuit şi înfăptuit nimicirea unei comunităţi bine-determinate aşa cum au reuşit naziştii şi aliaţii lor (pentru România regimul Antonescu).

Şi a propos de degradare biologică: evreii nimiciţi de regimul Antonescu au murit probabil în majoritatea lor de boli şi malnutriţie, mai degrabă decât de gloanţe, deşi lagărele morţii de la Bogdanovka, Domanievka şi Ahmecetca şi masacrele de la Odesa şi Iaşi ajung împreună la aproape 100.000 de morţi.

În concluzie puteţi şi aveţi tot dreptul sa fiţi revoltat de lipsa unui adevăr mai complet despre crimele comunismului. Nu puneţi însă această lipsă pe o „cenzură” din partea unora care ar dori ca Holocaustul să rămână crima supremă împotriva umanităţii.

A propos, ştiaţi că prima carte memorialistică despre Gulag se numeşte „Nopţi Albe” şi a fost publicată in 1956 de un anume Menachem Begin?

Paul Tumanian:
Replica dv. conţine afirmaţii de o mare diversitate, poate mai variate chiar decât articolul propriu-zis.

Să le luăm pe rând.

Dv. spuneţi: „logica «de ce nu se face un proces al crimelor comuniste» la fel ca cel al Holocaustului, este complet greşită”. Din întrebarea comentată de dv., pe care o găsiţi ilogică, decurge de fapt întrebarea pertinentă: de ce n-ar putea Holocaustul să fie, eventual, un model pentru procesul comunismului? Nicidecum că unul l-ar împiedica pe celălalt. Deci nu se pune nici problema conjuncţiei, nici a opunerii. Cele două sunt pur şi simplu independente.

Dv. întrebaţi: „cine împiedică un adevărat proces al comunismului, în sensul unui inventar?” În treacăt fie zis, nu ştiu de ce aţi simţit nevoia să adăugaţi că procesul comunismului ar trebui să se reducă la un „inventar”. Dar trecând peste asta, iarăşi vă întreb, ca şi în prima replică: vă referiţi la România? Dacă da, cu siguranţă ştiţi mai bine decât mine cine îl împiedică. Nu se poate să fi uitat atât de repede „circul” făcut de un individ pe nume V. Tudor în Parlamentul României cu prilejul citirii de către preşedintele Băsescu a raportului de condamnare a comunismului în România. Aceea fiind o latură vizibilă a opoziţiei la condamnarea comunismului. În timp ce alte forţe deloc neglijabile acţionează (foarte eficace) din subteran. Şi, ca să nu mai fie loc de răstălmăcire (către care văd că aveţi o anume înclinare), mă refer aici la Securitatea convertită în comunitatea oamenilor de afaceri din România.
Dacă însă întrebarea dv. are în vedere comunitatea internaţională, atunci daţi-mi voie să vă sugerez să vă reîmprospătaţi memoria şi să revedeţi felul cum a fost primită în Occident (în afară, poate, de Comisia Dewey) Epurarea stalinistă din anii ’36–39. O bună parte din comentatorii occidentali au găsit că Stalin a fost îndreptăţit să acţioneze atât de brutal împotriva „duşmanilor poporului” deoarece la adresa regimului sovietic ar fi existat o ameninţare reală, inclusiv din interior… Iar dacă tot faceţi speculaţii cu privire la „viteza” de exterminare (inferioară!) în regimurile comuniste în comparaţie cu nazismul, vă rog să luaţi notă de cifra oficială (post–Stalin, evident) de aproape 1,5 milioane de victime în interval de 3 ani. Cât despre foametea (provocată!) din Ucraina anilor ’30 — faimoasa Golodomor —, care a avut şi ea o ţintă precisă, („bine determinată”!), nicidecum difuză, estimările indică cifra de 10 milioane de victime în doar 2 ani. Ce ziceţi de o asemenea „viteză”?
Veţi spune poate că toate acestea ţin de trecut. Daţi-mi voie să vă contrazic amintindu-vă de puternica stângă franceză a anilor ’60, dacă nu şi ’80… Dacă nu şi prezentă. Şi nu numai franceză.

Să mai adaug că există considerente importante de ordin geo-strategic pentru care procesul comunismului nu are loc. Să nu uităm că actuala Rusie rămâne, în ciuda tuturor aparenţelor, ataşată valorilor comunismului, printre altele şi fiindcă în mentalul colectiv rusesc există o anume asociere între comunism şi vremurile de glorie ale fostului lor imperiu. Iar pe de altă parte, o altă (şi mai) mare superputere nu doreşte, în mod cert, să rănească în mod inutil orgolii într-un moment în care, printre altele, extinderea NATO către Ucraina şi Georgia este de departe mai importantă decât condamnarea comunismului… Aşa că, la rândul meu, întreb: cine nu doreşte procesul comunismului?

Cât despre insinuarea dv. că eu aş susţine că procesul comunismului ar fi împiedicat de „conspiraţia iudeo–sionistă mondială”, nu pot s-o iau decât ca pe o ofensă. Vă mai sugerez o sintagmă cu care puteţi ofensa la fel de uşor: „conspiraţia iudeo–masonică”. Ce spuneţi? N-ar răni şi mai tare? Ia gândiţi-vă.

Rămâne, pentru mine, în suspensie relevanţa pe care dv. o găsiţi afirmaţiei potrivit căreia „prima carte memorialistică despre Gulag se numeşte «Nopţi Albe» şi a fost publicată in 1956 de un anume Menachem Begin”. Nu-mi rămâne decât să adaug că unicul roman asupra genocidului comis asupra armenilor în Turcia anului 1915 se numeşte „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dag” şi a fost scrisă de un anume Franz Werfel. Vă spune acest nume ceva?

În rest, dacă am făcut afirmaţia că „Mentalul colectiv global [potrivit căruia comunismul a fost mai puţin toxic decât nazismul/fascismul] nu pare a se fi născut spontan ci a fost mai degrabă «asistat» instituţional”, pot să constat un singur lucru (cu privire la cuvântul „asistat”): că legislaţia dintr-un număr semnificativ de state condamnă penal negarea Holocaustului. Ceea ce nu se poate realiza decât la presiunea unor structuri. Ştiu şi eu… NATO, UE… (Nu vă mai gândiţi la comunitatea iudeo–masonică, dle Clej!) Or, sintagma „presiune instituţională” se poate rezuma în cuvântul „asistat”. Rezultă cumva de aici că eu neg realitatea Holocaustului? Ceea ce mă contrariază este, o afirm încă o dată, unicitatea cazului „în istoria modernă a dreptului când este incriminată o părere, o idee; fiindcă dreptul penal, din câte ştiu, vizează acţiuni, fapte sau afirmaţii cu caracter vădit de instigare la fapte penale.”

O ultimă remarcă. Dv. afirmaţi că este falsă pretenţia unora ca Holocaustul să rămână „crima supremă la adresa umanităţii”. Însuşi faptul că este unicul genocid din istoria umanităţii a cărui negare se pedepseşte penal pledează pentru o asemenea clasificare. Relativ recent, însuşi cuvântul „Holocaust” a fost revendicat în exclusivitate de evrei atunci când s-a pus problema declarării unui holocaust împotriva ţiganilor.
Nu există holocaust recunoscut ca atare nici împotriva armenilor (etnie din care, în treacăt fie spus, fac parte… mă rog, pe jumătate) ci doar termenul de „genocid”, recunoscut şi acesta, după multe tergiversări, de către unele state; şi, din fericire, dacă memoria nu mă înşeală, de Congresul American, cu o întârziere de aproape 90 de ani! Şi asta, deşi au fost exterminaţi de către „Junii Turci”, partidul care guverna Turcia în 1915, nu mai puţin de 1,5 milioane de armeni (ceea ce, raportat la populaţia armenească de pe Glob, este, procentual, mai mult decât cele 6 milioane de evrei care au căzut victimă exterminării naziste).

Petru Clej:
Stimate domnule Tumanian,

Îmi pare rău dacă v-aţi simţit jignit de replica mea. Nu am insinuat nimic şi faptul că luaţi personal o astfel de discuţie se poate explica şi prin faptul că nu aveţi un obraz gros ca al meu, format în 18 ani de jurnalist.

Tot ceea ce spuneţi dumneavoastră despre crimele comunismului îmi este cunoscut, bateţi la uşi deschise.

Vorbesc de „inventar” pentru că este foarte greu să aduci în instanţă persoane pentru fapte care să nu se fi prescris.

În schimb, am vorbit de (ne)rezolvarea situaţiei proprietăţilor tâlhărite sau asta nu vi se pare o crimă?

Dar faptul că în continuare susţineţi o teorie a conspiraţiei mondiale ca adevărul să nu iasă la iveală nu cred că se susţine.

Rusia are într-adevăr o atitudine refractară, dar asta face parte din cultura ei nedemocratică milenară.

Şi dacă vine vorba de genociduri nerecunoscute, să-l amintim pe cel din Darfur, unde interesele economice ale Chinei în Sudan împiedică o recunoaştere deschisă a crimelor comise acolo.

În România, pentru că nu pot vorbi despre China sau Rusia sau alte ţări foste comuniste, au început nişte demersuri de inventariere a crimelor comuniste.

Dar repet încă o dată: cine a împiedicat această inventariere sau chiar tragere la răspundere a celor vinovaţi imediat după 1990?

Oricum, dacă nu diversele conspiraţii mondiale cu evrei sau nu implicaţi, ci chiar capitaliştii/securiştii autohtoni, trebuie să ne supărăm pe altcineva că Holocaustul e documentat minuţios şi crimele comunismului din România nu?

Şi dacă nu are loc un astfel de proces al comunismului, este justificată negarea Holocaustului ca un fel de răzbunare (nu mă refer la dumneavoastră, ci la cohorte de frustraţi care sub acoperirea anonimatului exprimă această atitudine)?

Să mai precizez că am declarat ca sunt adeptul atitudinii anglo-saxone de neincriminare a negării Holocaustului.

Petru Clej:
Cu excepţia reacţiilor din parlament la prezentarea raportului Tismăneanu, n-am remarcat o apologie directă a regimului comunist sau o negare de plano a crimelor sale (de fapt nici Vadim Tudor nu face asta).

Pe când negarea Holocaustului şi glorificarea lui Antonescu se face la nivelul omului de rând (şi nu numai) fără ezitare (cei care cunosc legea o fac mai subtil).

Eu cel puţin n-am auzit prea mulţi să spună că Ceauşescu a fost un erou naţional, calificativ asociat însă foarte uşor lui Antonescu.

Aşadar, după opinia mea, negaţionismul vine în principal din ignoranţă, iar abia în al doilea rând din rea credinţă.

Mă bucur însă că editorialul a generat această discuţie.

Paul Tumanian:
N-aţi auzit ca Ceauşescu să fie considerat erou naţional? Asta e prea de tot dle Clej pt. un ziarist de la BBC! Păi Ceauşescu, în sondaje de opinie (şi nu într-unul singur) a fost considerat cel mai mare şef de stat (sau conducător, mă rog) din ultimul secol!… Ce înseamnă sa fii „setat” pe o idee!

Petru Clej:
Stimate domnule Tumanian, în absolutul anonimat al sondajelor de opinie fără consecinţe, ca cel menţionat de dumneavoastră, oamenii spun orice.

Repet: nu am văzut o apologie publică făţişă a regimului comunist şi a lui Ceauşescu în general (cu excepţia scandalului din parlament din decembrie 2006).

De altfel, regimul comunist ca şi doctrina marxistă, ca aberaţii ale istoriei nu au nicio şansă de revenire, dacă vă interesează opinia mea.

Dacă vorbim însă de Antonescu, aici există o frustrare extraordinară, abia mascată — din cauza legislaţiei nefericite — sau nemascată, la cei care nu au habar de această legislaţie, ca „cineva — conspiraţia iudeo-etc.” le interzice românilor să-l considere erou naţional pe cel care a trimis la moarte nu numai sute de mii de evrei şi romi, ci si sute de mii de ostaşi români de pomană.

Sesisez domnule Tumanian că în continuare sunteţi iritat şi luaţi personal aceasta dezbatere.

Cu ce v-a afectat personal? Chiar nu puteţi fi mai detaşat?

Paul Tumanian:
Domnule Clej,
Nu cred că voi mai intra vreodată în vreo polemică cu dv. Se pare că, indiferent ce spune interlocutorul, dv. o ţineţi tot pe-aceeaşi, cu obstinaţie.

1. Nu îmi amintesc să fi spus vreodată că „(ne)rezolvarea situaţiei proprietăţilor tâlhărite nu mi se pare o crimă?” (Dv. ziceţi: Nu vi se pare că este?)

2. Am susţinut eu o „teorie a conspiraţiei mondiale ca adevărul să nu iasă la iveală”? Am spus doar că incriminarea penală a negaţionismului mi se pare contrară normelor moderne de drept; şi am explicat şi de ce cred asta. De aici nu decurge în niciun fel că eu nu recunosc realitatea Holocaustului. Dar cred că este dreptul oricui să aibă păreri diferite de cele „oficiale”, inclusiv să nege realitatea Holocaustului, fără ca pentru asta să fie întemniţat. E cazul oare să repet esenţa regulilor unei lumi democratice?

3. Dv. repetaţi încă o dată întrebarea „Cine a împiedicat această inventariere sau chiar tragere la răspundere a celor vinovaţi imediat după 1990?” Iar eu vă spun încă o dată că în această privinţă mi-am permis să dau un răspuns la acea întrebare. Răspuns pe care dv. puteţi să nu-l acceptaţi. Dar nu să repetaţi întrebarea, ca şi cum aţi fi vorbit — vorba aia — cu pereţii.

În plus, ca să fiu sincer, mă interesează mai puţin motivele pentru care comunismul nu a fost condamnat realmente în România, cât mai ales cele pentru care nu este condamnat de către comunitatea internaţională. Şi, repet, încerc să-mi explic de ce este considerat mai puţin nociv decât nazismul sau fascismul. Argumentul lui Ioan Hollender explică lucrurile, dar, după părerea mea, numai parţial.

4. Faceţi o a doua referire la „conspiraţia mondială” şi asta, în legătură cu textul meu, nu cu vreun altul. Altfel spus, eu aş fi adeptul teoriei „conspiraţiei mondiale”. Iar pe de altă parte afirmaţi, cu reproş la adresa mea, că o iau cu titlu personal. Să vă mai spun ceva: sintagma „conspiraţia mondială” (că o fi a iudeo-sionismului sau a iudeo-masoneriei sau oricare vreţi dv.) mi se pare dezgustătoare şi de doi bani. I-am persiflat ori de câte ori am avut ocazia pe susţinătorii ei. Ca acum — culmea! — să mă trezesc eu însumi adept al „conspiraţiei mondiale”.

5. Pe de altă parte, existenţa delictului penal pentru negaţionism în legislaţia unui număr semnificativ de state, cum spuneam, este o realitate. După orice logică, asta înseamnă existenţa unei/unor structuri, a unor centre de influenţă care, nu să impună — să agreeze, să influenţeze, să zicem (aşa vi se pare mai acceptabil?) o asemenea incriminare.

Vă reamintesc că există în istorie, după cum bine ştiţi, evenimente care au survenit aproape simultan într-un număr de state. Unul dintre ele este crearea partidelor comuniste în Europa anului 1921. Ce ciudăţenie, aproape simultan! Un altul, mult mai recent şi mai spectaculos, este căderea comunismului în toată Europa Centrală şi de Est. Altă ciudăţenie, tot aproape simultan, în 1989! Dacă dv. consideraţi că asemenea evenimente n-au fost „asistate”, atunci înseamnă că aveţi un fetiş al hazardului. În acest caz, probabil că şi incriminarea penală a negaţionismului, simultan în atâtea ţări, este tot rodul hazardului.

Cu sau fără „asistare” însă, incriminarea penală a celor care contestă realitatea Holocaustului, cu argumente sau fără, mi se pare un nonsens, ca să nu spun mai mult.

Nu am afirmat nici că Holocaustul este o piedică în calea condamnării ororilor comunismului, nici că este sau că ar trebui să fie vreo ierarhizare între cele două.

Cât despre „bătaia la uşi deschise”, nu mă îndoiesc de cultura dv., dle Clej, dar, ştiţi, schimbul nostru de replici este totuşi public. Aşa că poate că există cititori care să nu fi auzit, poate, de Golodomor, de pildă. Cu alte cuvinte, dv. nu sunteţi chiar „alfa şi omega”.

Ce mă irită în dialogul cu dv.? Dv. sunteţi — probabil consecinţă a stagiului la o corporaţie atât de mare ca BBC — foarte „politically correct”. Nu aveţi decât certitudini. Şi răspuns la toate precum Sfânta Scriptură… Unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre spiritul britanic atunci când am căpătat primele noţiuni de engleză, este că britanicul (care se respectă) preferă formula „I’m affraid that…” formulei „I’m sure that…”. Se pare că nu-i cazul dv. Drept urmare asta este ultima replică pe care v-o trimit.

Petru Clej:
Domnule Tumanian,

Dumneavoastră ori vă simţiţi cu musca pe căciulă, ori nu citiţi cu atenţie ce scriu eu.

Nu v-am acuzat de negarea Holocaustului, am scris încă din editorial că nu sunt de acord cu incriminarea negării Holocaustului, iar dumneavoastră continuaţi să scrieţi de parcă eu aş susţine contrariul.

Cât priveşte teoria conspiraţiei, deşi negaţi cu vehemenţă că aţi fi adeptul ei, peste numai câteva fraze o reluaţi sub forma „centrelor de influenţă”.

Aici suferiţi de meteahna multor români care recurg la această explicaţie comodă, chiar dacă nu există dovezi solide, pentru că, nu-i aşa, ne absolvă de orice responsabilitate, care incumbă altora „răi”.

Nu am pretins în niciun fel că aş fi Alfa şi Omega în privinţa crimelor comunismului, vroiam doar să vă atrag atenţia că nu e nevoie să mă convingeţi, cu atât mai mult cu cât am realizat emisiuni pe aceasta temă.

Eu nu scriu aici în calitate de fost jurnalist BBC, mai ales că exprim şi opinii pe care nu aş fi avut dreptul să le exprim acolo, deoarece aş încălcat obligaţia de imparţialitate.

Iar acuzaţia de „political correctness” este exact ca recursul la teoria conspiraţiei. Cum nu ne convine ceva, o invocăm.

Vreţi să scriu un editorial despre crimele comunismului? Uitaţi-vă în arhivă şi vedeţi câte sunt pe această temă, scrise de oameni mai competenţi decât mine.

Putem să întrebăm dacă comunismul a fost un regim criminal. Pun pariu că imensa majoritate vor spune că da.

Haideţi apoi să întrebăm dacă regimul Antonescu a fost implicat în Holocaust. Ia ghiciţi dacă răspunsul va fi la fel de covârşitor da?

Citiţi aceste două paragrafe şi poate în sfârşit înţelegeţi ce am vrut să spun. Şi nu mai fiţi iritat, domnule Tumanian, se vede că sunteţi un om extrem de orgolios, care nu e obişnuit să fie contrazis şi ia totul în chip personal.

Petru Clej (obsedat de ideea că încă nu m-a pus definitiv la punct):
Am uitat să demontez cele trei exemple de teorie a conspiraţiei, pardon, a „centrelor de influenţă” date de domnul Tumanian.

1921 şi înfiinţarea partidelor comuniste în toata Europa. Nu numai în 1921, ba chiar şi în 1920 şi nu numai în Europa ci în întreaga lume. A fost o urmare a formarii Kominternului în 1919 şi a fost un ordin explicit de la Lenin care n-a făcut niciodată niciun fel de secret din ţelul său de subminare a capitalismului prin intermediul secţiunilor naţionale ale Kominternului. N-a fost conspiraţia nimănui, a fost sfârşitul unei agonii.

Mai degrabă conspiraţie (masonică) a fost revoluţia de la 1848.

1989 şi prăbuşirea comunismului. Aici iar nu e niciun secret, a zis-o şi Gorbaciov de atâtea ori. Regimurile impuse cu forţa de URSS n-au mai fost ţinute artificial în viaţă şi şi-au dat obştescul sfârşit.

„Atâtea ţări care au incriminat negarea Holocaustului” sunt 9 (noua) nici măcar o majoritate a statelor membre UE. Nu au făcut-o simultan şi motivele sunt diferite. În orice caz sunt ţări în care Holocaustul a făcut cele mai multe victime. Iar iniţiativa Germaniei de a impune o lege la nivelul UE care să incrimineze negarea Holocaustului a fost respinsă.

Observaţie. Culmea ironiei! Eu nu m-am referit decât la două centre de influenţă, cele care au orchestrat înfiinţarea partidelor comuniste în Europa în anul 1921 şi căderea regimului comunist, tot în Europa, în 1989. Dl Clej, care altminteri ia în derâdere existenţa centrelor de influenţă, le confirmă pe amândouă. Şi le şi identifică: Moscova pentru ambele secvenţe de evenimente simultane. Mai mult decât atât, îmi atribuie mie un al treilea centru de influenţă legat de revoluţia din 1848 (a cărei izbucnire simultan în numeroase ţări europene este la fel de stranie ca şi evenimentele evocate de mine), când de fapt este propria sa contribuţie în materie de centre de influenţă. Iar de astă dată, neprovocat, identifică masoneria ca fiind implicată în „stimularea” revoluţiei!

„Şcoala” BBC nu pare să-i fi fost de mare folos dlui Clej.

Reclame

Cărţi cu poze

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!… Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic alta. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi bineînţeles că mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva… Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost… Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, 1969: aplauze pentru profesorul Stoica Teodorescu

Acum aproape 40 de ani, în 1969, am avut plăcerea să particip la semicentenarul Liceului — în prezent Colegiul Naţional — „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Festivitatea a avut loc în eleganta sală a Casei de Cultură care astăzi poartă numele lui Geo Bogza şi căreia intelectualii Câmpinei îi spuneau pe atunci — şi poate îi mai spun şi astăzi — cu vădit patriotism local, Teatru. Şi asta, pe bună dreptate având în vedere arhitectura specifică unui teatru „clasic” a clădirii, atât în exterior cât şi în interior.

Trec peste prezenţa reconfortant de numeroasă a invitaţilor (şi a „neinvitaţilor”, printre care m-am numărat) la acea festivitate, care au umplut în final sala, până la ultimul scaun, şi peste atmosfera absolut destinsă şi cordială din foaiere, din momentele premergătoare spectacolului. Căci spectacol a fost, în sensul deplin (şi romantic) al cuvântului, lipsit de orice politizare, proprie regimului, care trecea atunci printr-o perioadă de relaxare — un spectacol cu elevi din clasele mari, poate numai din clasa a XII-a, nu mai ţin minte, pus în scenă de Traian Marinescu, acel intelectual rafinat, profesor de latină dedicat şi — probabil caz unic în istoria breslei dascălilor —, în orele libere, antrenor de box de incontestabilă performanţă, la fel de dedicat ca şi profesiunii de bază.

Dar tot spectacol a fost — fără voie — şi partea formală a festivităţii: discursurile fostelor şi actualelor cadre didactice şi/sau persoane „oficiale”. Am avut bucuria ca la masa prezidiului să ne fie prezentat şi profesorul Stoica Teodorescu. Auzisem de el, întâmplător, când, în timp ce eram elev al „Şcolii Elementare de Băieţi nr. 1”, prin clasa a şasea sau a şaptea, îmi căzuse în mână o monografie a oraşului Câmpina, scrisă de Stoica Teodorescu. Până atunci autorul fusese pentru mine un simplu nume, pe care îl reţinusem doar fiindcă fusesem entuziasmat de acea monografie. O citisem cu sufletul la gură. Mai mult, o conspectasem. Păstrez şi astăzi un carneţel, între timp ferfeniţit, cu pagini îngălbenite aşternute cu un scris pe care abia îl mai recunosc ca fiind al meu, conţinând extrase (comentate!) din acea minunată carte. Şi deodată, iată-l, în carne şi oase, aşezat la masa prezidiului — un bătrânel mărunţel şi uscăţiv, oarecum detaşat de însufleţirea festivităţii dar cu o privire vie şi severă străbătând lentilele ochelarilor. Aflam că rămăsese la ora aceea singurul în viaţă dintre profesorii ce predaseră în primul an de existenţă a Colegiului, 1919, pe atunci, la începuturi, doar gimnaziu.

Nu mai ţin minte cine a fost primul la cuvânt — presupun că una din notabilităţile locale ale regimului. Am reţinut în schimb lamentabila cuvântare a directoarei liceului (al cărei nume nu contează), instalată în post după ce absolvisem liceul şi pe care deci n-o cunoşteam. Cuvântul ei — o laudă stupidă şi mai ales inutilă (având în vedere relaxarea temporară de care aminteam) la adresa regimului — este consemnat, în linii mari, în pliantul festivităţii, distribuit participanţilor cu ocazia acelei aniversări. Ceea ce nu se regăseşte în pliant este relatarea de către directoare a episodului instalării Gimnaziului, devenit ulterior liceu, în casa boierească a prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey de pe strada I.C. Brătianu. Versiunea directoarei a sunat cam aşa: „O delegaţie de locuitori ai oraşului Câmpina, printre care şi profesorul Stoica Teodorescu aici de faţă, s-a deplasat la castelul prinţului Ştirbey de pe Voila şi l-a obligat să cedeze în folosul noului gimnaziu reşedinţa sa din oraş.” Ultimul care a luat cuvântul a fost însuşi profesorul Stoica Teodorescu, care a spus, în rezumat, cam aşa: „Prinţul Barbu Ştirbey ne-a primit în castelul său de pe Voila şi, cu multă amabilitate, ne-a cedat dreptul de folosinţă a casei sale de pe strada I.C. Brătianu.”

Nu voi uita niciodată cum o furtună de aplauze a acoperit ultimele cuvinte ale bătrânului profesor: o palmă usturătoare peste obrazul regimului totalitar şi al slujitorilor săi conjuncturali, animaţi de un penibil şi inutil exces de zel.

N-a fost propriu-zis un gest de protest, nici pe departe. Dar mie unul mi-a umplut sufletul de bucurie că, iată, politica de îndoctrinare a regimului se dovedea a fi neputincioasă în faţa rezervei de vitalitate a românilor. O rezervă, aş zice, de normalitate.

John Polkinghorne şi „matematizarea” microstructurii lumii reale

Unul dintre „semnele” care l-au determinat pe John Polkinghorne să îmbrăţişeze credinţa în Dumnezeu este potrivirea perfectă — consideră el — dintre raţiunea interioară a conceptelor matematice şi raţiunea exterioară a lumii fizice, pe care el, ca fizician teoretician de mare calibru, devenit ulterior (şi) teolog, afirmă că a găsit-o de nenumărate ori în cercetările sale în domeniul particulelor elementare. Polkinghorne spune:

„Nu numai că înţelegem lumea, dar matematica este cheia înţelegerii universului fizic. În fizica fundamentală se caută teorii care în expresia lor matematică sunt eficiente şi elegante, care din punct de vedere matematic sunt frumoase. Frumuseţea matematicii este o caracteristică foarte uşor de recunoscut. Există o aşteptare — o aşteptare care a fost în mod repetat onorată în istoria fizicii — că exact acele teorii care au caracteristica eficienţei şi a eleganţei matematice s-au dovedit a fi cele ce explică ce se întâmplă în lumea fizică. (…) Matematica poate fi predată la şcoală ca un model de creaţie, ca un model de analiză. Şi totuşi unele dintre cele mai frumoase modele la care au visat matematicienii puri în studiile lor se constată că apar în mod real în structurile lumii fizice care ne înconjoară. Cu alte cuvinte, există o congruenţă adânc înrădăcinată între raţiunea pe care o constatăm în interior (în mintea noastră) şi raţiunea pe care o constatăm în exterior (în lumea fizică din jurul nostru).”

Îmi amintesc şi astăzi cu o anume amărăciune de eşecul meu, cu mulţi ani în urmă, ca student la fizică, atunci când am luat contact cu o matematizare, în fizica particulelor şi a câmpurilor, pe care am considerat-o excesivă şi mai ales abuzivă. Îmi era greu, dacă nu imposibil, să admit că există o cuplare naturală între lumea materială şi conceptele matematice (abstracte). Începând din acel moment am avut senzaţia că fizica teoretică a apucat-o pe un drum greşit şi interesul meu pentru ea s-a diminuat drastic. În treacăt fie spus, am trăit senzaţia (din fericire nu constantă) că însăşi orientarea mea către fizică a fost o eroare.

Pe vremea aceea, John Polkinghorne era doar fizician; încă nu se lansase în aventura reconcilierii între ştiinţă şi teologie. Oricum, teoriile sale şi, desigur, ale altora în acest domeniu n-ar fi reuşit să străpungă Cortina de Fier. Iar dacă, prin absurd, ar fi reuşit totuşi, cu siguranţă eu n-aş fi devenit credincios luând cunoştinţă de ele. În schimb, poate că aş fi admis că abordarea teologică a „imixtiunii” conceptelor matematice în structura lumii reale este o alternativă la absenţa (aparentă) a oricărei logici.

Cât despre dezacordul meu cu John Polkinghorne privind Principiul antropic şi Acordul fin al Universului, ca „semne” ale existenţei unei divinităţi, poate cu altă ocazie.

%d blogeri au apreciat asta: