Monthly Archives: mai 2008

Am întâlnit ţigani politicoşi

Nici nu m-am oprit bine în faţa şirului de scaune ocupate din metrou, dând să mă apuc de bară, că un tânăr s-a ridicat prompt, plin de deferenţă, să-mi cedeze locul său. Şezuse lângă prietena sa şi amândoi m-au privit cu simpatie. I-am mulţumit tânărului şi m-am aşezat. În următoarele minute, în timp ce metroul mă ducea către casă, mi-am concentrat atenţia asupra lui. Un tânăr înalt, zvelt, nu mai mult de 24 de ani, îmbrăcat simplu, curat şi discret: un tricou alb, pantaloni gri, pantofi sport, albi de asemenea şi perfect curaţi; o mapă, pe care i-a lăsat-o prieteni sale, rămasă aşezată lângă mine, în clipa când s-a ridicat să-mi cedeze locul. L-am văzut discutând cu aceasta cu o voce atât de coborâtă încât nici nu auzeam ce îşi spun. Trăsături inconfundabile ale feţelor, ten întunecat: erau ţigani amândoi.
Pe tricoul tânărului am observat, fără să desluşesc şi detaliile, o inscripţie de culoare verde deasupra buzunarului de la piept, poate ecologistă, la fel de discretă ca şi întreaga sa ţinută. Primul impuls a fost să-l întreb pe tânăr din ce organizaţie neguvernamentală face parte. Sau unde a fost şcolit. Sau cine i-au fost profesorii. Sau dirigintele. Căci gestul său mi se părea ireal într-o ţară cotropită de mitocănie. M-am abţinut însă, de teamă să nu par excesiv, să nu-l jignesc. Să nu-i jignesc.
Întâmplarea a făcut ca după o staţie sau două să coboare multă lume şi locurile din jurul meu să se elibereze. M-am mutat un scaun mai într-o parte şi l-am invitat c-un gest pe tânărul ţigan să-şi reia locul de lângă prietena sa. Ceea ce a şi făcut, nu înainte să schimbăm între noi zâmbete de simpatie.
De cealaltă parte a mea s-a aşezat un alt ţigan, vârstnic de astă dată, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe albe, vechi dar curat, cu cravată şi pălărie, care îşi tot ştergea cu batista fruntea năduşită. M-a întrebat unde trebuie să schimbe metroul ca să ajungă la staţia Eroii Revoluţiei. S-a bucurat să afle că nu era necesară nicio schimbare. Trenul aproape se golise. Ţiganul vârstnic a urmărit cu privirea cum se deschideau şi se închideau, ca unse, uşile glisante ale trenului, după care s-a întors spre mine şi a spus râzând: — Da’ uşile astea nu se strică niciodată? I-am răspuns că toate se strică pe lumea asta, inclusiv uşile metroului, dar că personalul de la întreţinere se îngrijeşte probabil de ele. Ţiganul vârstnic a râs şi n-a mai adăugat nimic.
Ajuns în acest punct cu lectura, un militant pentru drepturile minorităţilor, foarte politically correct, ar spune că prin însuşi faptul de a fi menţionat etnia acelor persoane din metrou am şi comis un act de discriminare etnică. Cu atât mai mult cu cât impoliteţea a cărei absenţă m-a impresionat la tânărul ţigan este proprie majorităţii tinerilor care trăiesc în România. Cu atât mai mult cu cât nu este neobişnuit să ai un schimb de cuvinte, în metrou, în deplină normalitate, cu un minoritar ţigan, vârstnic sau nu.
Perfect de acord. Dar atunci de ce întâlnirea fulgurantă cu cei trei din metrou simt că mi-a înfrumuseţat ziua? De ce persistă şi acum când scriu bucuria acelui infim contact cu cei trei ţigani din metrou? Cât timp oare?

 

Reclame

Alte informaţii despre „Cernobîl 1986”

Fără a fi un articol ştiinţific propriu-zis, textul care urmează are un anumit grad de „tehnicitate” care îl recomandă doar cititorilor doritori să se informeze în privinţa unor detalii legate de consecinţele catastrofei de la centrala nuclearoelectrică de la Cernobîl asupra teritoriului României.
În 1986 existau în România mai multe laboratoare care efectuau măsurători de radioactivitate a mediului ambiant. Cel mai înzestrat în privinţa aparaturii şi a personalului înalt calificat era probabil Laboratorul de cercetare a poluării şi radioactivităţii mediului ambiant din cadrul Institutului de Meteorologie şi Hidrologie, în prezent Administraţia Naţională de Meteorologie, mai puţin compartimentul de hidrologie.
În linii mari, laboratorul era dotat cu: monitoare de aerosoli, monitoare de gaze nobile şi monitoare de iod, spectrometre monocanal pentru radioactivitatea alfa şi beta, lanţ de măsurare cu fond redus a radioactivităţii beta globale, instalaţie de spectrometrie alfa cu detector SSB, lanţ de măsurători gama–spectrometrice dotat cu detector Ge(Li). De asemenea, laboratorul coordona, încă din 1963, o reţea alcătuită dintr-un număr din an în an mai mare de staţii, ajungând în final la 24 de staţii de măsurare sistematică a radioactivităţii beta globale a depunerilor umede şi uscate, a aerosolului din atmosferă şi, prin sondaj, a radioactivităţii vegetaţiei.
Cert este că acest laborator a constituit baza unui „stat–major” sui–generis de monitorizare a radioactivităţii factorilor de mediu de pe teritoriul României de îndată ce a devenit cunoscută deplasarea către vest a norului radioactiv de la Cernobîl. El a fost principala sursă de informare a autorităţilor române şi nu are nicio vină că datele furnizate de el nu au fost folosite pentru corecta informare a populaţiei.

Depuneri radioactive pe sol
Iată de pildă, în tabelul de mai jos, care au fost depunerile radioactive, pe principalii radionuclizi, în intervalul 1–8 mai 1986.


Se observă depăşiri ale nivelurilor de referinţă (valori anterioare catastrofei de la Cernobîl) de: aproape 39.000 de ori pentru iod–131, de peste 650.000 de ori pentru ruteniu–103 sau de circa 105.000 ori pentru zirconiu–95.
Să mai adăugăm că estimările Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (International Atomic Energy Agency Bulletin, Autumn 1986), realizate prin modele, şi anume MESOS (Imperial College, U.K.) şi GRID (Olanda)(deci prin calcul, ţinând cont de datele de emisie de la Cernobîl şi de caracteristicile de dispersie ale atmosferei), indicau depuneri de I–131 în Ucraina şi în Scandinavia mai mari de 100 kBq/m2 (2.700.000 pCi/m2), mergând până la 1.000 kBq/m2 (27.000.000 pCi/m2) în unele zone. Depunerile de Cs–137 indicau valori mai mari de 20 kBq/m2 (540.000 pCi/m2), cu maxime locale atingând 140 kBq/m2 (3.780.000 pCi/m2).

Radioactivitatea particulelor din aer
Câteva date privind radioactivitatea aerului pot fi văzute în tabelul care urmează.

Pentru a ne face o idee asupra semnificaţiei acestor valori măsurate, putem să le comparăm, de pildă, cu valorile limită admise, valabile în SUA (adaptate) începând din anul 1989, pentru expuneri profesionale, adică pentru persoane care, prin natura serviciului, manipulează sau vin în contact cu substanţe radioactive (Environmental Protection Agency Limiting Values of Radioactive Intake and Air Concentration). Am păstrat unitatea de măsură din documentul original, adică μCi; ceea ce înseamnă că valorile din tabelul american trebuie înmulţite cu 106 pentru a fi transformate în pCi. Astfel, concentraţia în aer maximă admisă în SUA (expuneri profesionale) pentru radionuclidul iod–131 va fi de 0,02μCi/m3x106 = 20.000 pCi/m3.

Tabelul prezintă limite anuale de retenţie (LAR) în inhalare, adică radioactivitatea materialului (aerosolului) care trece în decurs de 1 an prin plămâni, exprimată în μCi, împreună cu concentraţia admisă a radioactivităţii aerului, calculată din valoarea de mai sus ţinând seama de volumul de aer inspirat în decursul unui an (CCA), exprimată în μCi/m3. În sfârşit, ultima coloană reprezintă limita anuală a aerosolului ingerat, care străbate traiectul digestiv, respectiv intestinul subţire înainte de a fi transferată în sânge, în decurs de 1 an.
Se consideră că radionuclizii sunt ataşaţi de particule (aerosol) de dimensiune „respirabilă”, adică având un diametru „aerodinamic” (puţin diferit de cel „fizic”) de circa 1μm; particulele de dimensiuni mai mari sunt mai puţin, sau deloc, reţinute în plămâni. Durata de retenţie în plămâni a acestor particule diferă însă în funcţie de materialul particulei. De aceea se iau în considerare trei clase de retenţie: Z, de ordinul zilelor (respectiv, sub 10 zile), S, de ordinul săptămânilor (respectiv, între 10 şi 100 de zile), şi A, de ordinul anului (respectiv, mai mare de 100 de zile).

Radioactivitatea apei
Iată şi câteva valori ale radioactivităţii radionuclidului I–131 la prizele de apă Arcuda şi Roşu:

Cu titlu de exemplu, activitatea radionuclidului I–131, la robinet, în Bucureşti, pe data de 4 mai 1986, ora 06, a fost de 1.925 pCi/l. A se compara cu limita maximă admisă pentru SUA, National Research Council, 1976: 300 pCi/l.

Câteva date privind radioactivitatea unor legume au fost prezentate în prima parte a articolului, „La 22 de ani după «Cernobîl 1986»”

Doze
Concentraţiile radionuclizilor din mediu — aer, apă, sol, vegetaţie, alte alimente — au o anumită semnificaţie, mai ales atunci când există valori de referinţă cu care să fie comparate: valori măsurate în condiţii „normale”, „de fond”, adică în absenţa unor creşteri accidentale; sau valori limită, maxime admise prin reglementări legale. Cu toate acestea, efectele radiaţiilor asupra corpului uman pot fi cel mai bine apreciate prin dozele absorbite.
Doza de radiaţii este energia cedată de radiaţiile ionizante raportată la masa corpului iradiat; se măsoară în Gray (Gy). Unităţile de doză mai vechi, dar încă larg uzitate sunt:
sievert-ul (Sv): 1 sievert este cantitatea de radiaţie de indiferent ce tip care are acelaşi efect biologic asupra corpului uman pe care l-ar avea absorbirea unui gray (Gy) de radiaţie X. Se spune că sievert-ul măsoară „echivalentul dozei” deoarece indică, pentru o doză de oricare tip de radiaţie, ce doză de radiaţii X sau gama, ar avea acelaşi efect.
rem-ul: 1 Sv = 100 rem; şi mai ales submultiplul său de 1.000 de ori mai mic, milirem-ul (mrem).
Dozele sunt cumulative: doza absorbită (energia absorbită) de un corp, în speţă de corpul uman, este cu atât mai mare cu cât expunerea la radiaţii este mai lungă şi, bineînţeles, cu cât nivelul radiaţiei/radioactivităţii este mai mare. Efectele dozelor asupra ţesuturilor şi asupra organelor sunt la rândul lor cumulative. Altfel spus, efectul unei doze absorbite nu „trece” cu timpul ci se adaugă efectelor dozelor absorbite anterior; şi asta, de-a lungul întregii vieţi.
În sfârşit, trebuie să mai ştim că o aceeaşi doză are efecte diferite după cum este absorbită de o parte sau alta a corpului, de un organ sau altul. De pildă extremităţile membrelor sunt cel mai puţin sensibile, în timp ce trunchiul, gonadele, capul sunt mult mai vulnerabile.
Unele organe ale corpului au însuşirea de a asimila preferenţial anumite elemente, inclusiv radioactive. Astfel, stronţiul se acumulează cu predilecţie în oase, în timp ce iodul este asimilat mai ales de glanda tiroidă. Acesta este şi motivul pentru care, în caz de accident radioactiv, cum a fost cel de la Cernobîl, când se emit cantităţi importante de iod radioactiv, o metodă de prevenire a acumulării acestuia în glanda tiroidă este de a administra un compus care conţine izotopul neradioactiv al iodului înainte de a se face simţite efectele accidentului. În felul acesta, tiroida se saturează cu iod neradioactiv, după care iodul radioactiv nu se mai concentrează acolo. Pastilele de iodură de potasiu care au fost distribuite de autorităţile sanitare din România la începutul lunii mai 1986, în special copiilor (care sunt cel mai expuşi la cancerul tiroidei) au venit prea târziu.
În tabelul ce urmează se poate vedea care este activitatea unui nuclid radioactiv într-un factor de mediu (aer, apă etc.) sau într-un aliment (lapte, peşte etc.), care, dacă s-ar menţine de-a lungul întregului an la nivelul indicat în tabel (sau ar avea în medie acea valoare), ar avea drept consecinţă absorbirea unei doze de 1 mrem. De exemplu, dacă mâncăm peşte într-o cantitate de 200 g/zi (v. capul de tabel), iar concentraţia de Cs–137 în carnea acestuia este de 440 pCi/kg, vom absorbi într-un an o doză de 1 mrem. Sau: dacă vom bea lapte, la un consum mediu de 200 ml/zi, cu un conţinut în stronţiu–90 de 8,8 pCi/l, timp de un an, vom absorbi aceeaşi doză de 1 mrem.

Care erau dozele maxime admise în România la data accidentului de la Cernobîl? Acestea erau stabilite prin „Normele republicane de securitate nucleară — Norme republicane de radioprotecţie” (art. 32), publicate în Buletinul oficial, nr. 48/24.05.1976. Este vorba de expuneri neprofesionale.

La 22 de ani după „Cernobîl 1986”

Pe 26 aprilie s-au comemorat 22 de ani de la catastrofa nucleară de la Cernobîl. Probabil că multe mass–media din România au consacrat spaţii acestui eveniment. În ce mă priveşte, am urmărit doar o emisiune pe postul Realitatea TV, realizată de Răzvan Dumitrescu, şi un grupaj întins pe două pagini în Cotidianul, semnat de Andrei Udişteanu. Trebuie să spun că am fost total dezamăgit de aerul amatoricesc şi de superficialitatea cu care a fost tratat subiectul în ambele spaţii. Nu că redactorii ar fi trebuit să fie la curent cu toate detaliile tehnice. Dar ar fi trebuit să ştie doar două lucruri elementare (specifice meseriei lor): Ce să întrebe. Şi pe cine să întrebe. Şi, desigur, să încerce să se familiarizeze cât de cât cu terminologia şi cu noţiunile de bază din domeniile abordate ca să nu le iasă pe gură gogomănii precum picoloCurie (!) în loc de picoCurie — v. Răzvan Dumitrescu, „Realitatea zilei”, 1 mai 2008). Au ratat cu brio toate dezideratele. Iată o mostră din Cotidianul, 1 mai 2008 provenind de la generalul Mihai Chiţac: „La noi nu a fost o tragedie. În România se putea trăi şi aşa, fără mare pericol. Pentru că în România nu a fost nimeni omorât, nu a făcut nimeni cancer cum se face la doze mari de radiaţii în câteva zile. Aici s-au făcut nişte transmutaţii ale celulelor umane, de la care cancerul apare după 20 de ani.” Probabil că un trecător oarecare, oprit la întâmplare pe stradă, ar fi putut da un răspuns mai puţin cretin. Dar Mihai Chiţac nu este un trecător oarecare ci ditamai generalul! Şi, în plus, şeful Trupelor Chimice la data producerii catastrofei de la Cernobîl, după cum informează Cotidianul. Întâi şi întâi, Mihai Chiţac nu este specialist în efectele radiaţiilor asupra corpului uman. (Dar în ce este Chiţac specialist în afară de reprimarea revoluţiei de la Timişoara şi în mineriade la Bucureşti?) Altfel, n-ar fi vorbit de „transmutaţii (!) ale celulelor umane” şi nici de apariţia cancerul la „câteva zile” de la iradiere cu doze mari, când, este bine cunoscut, la doze mari de iradiere, ceea ce apare este nu cancerul ci „boala de radiaţii”. Apoi, în ciuda poziţiei sale în epocă, nu pare a fi la curent nici cu detaliile tehnice legate de afectarea teritoriului României ca urmare a exploziei reactorului nuclear de la Cernobîl. Iată ce spune Chiţac în continuare: „S-au luat măsuri… Dar să vă mai spun ceva: nici nu se puteau lua măsuri. Pentru că nu era vorba de ploaie, ca să te ascunzi de ea. Aici era aerul contaminat!” A se observa ce talmeş–balmeş desăvârşit iese din gura dlui general: nu era pericol în România; dar s-au luat măsuri; s-au luat măsuri dar… nu se puteau lua măsuri! Şi de ce nu se puteau lua măsuri? Chiţac se referă la contaminarea aerului, pe care nu o poţi evita. Ceea ce ar fi trebuit să ştie şeful Trupelor Chimice este că, spre exemplu, pe data de 8 mai 1986, spanacul cules în comuna Dobroieşti era radioactiv (gama), cu iod–131, la un nivel de 825.000 pCi pe kilogram, faţă de o valoare de referinţă, anterioară catastrofei, de 200 pCi pe kilogram. Deci o creştere de 4.125 de ori. A se compara cu limita maximă admisă în CEE (la acea dată) de 3.500 pCi/kg; limita maximă admisă în (R.S.)România la acea dată nu o cunosc, dar — dacă exista — nu putea diferi substanţial de cea din CEE. Putem deci deduce că limita maximă admisă la expunerea la iod radioactiv conţinut în spanac, după Cernobîl, era depăşită de circa 235 de ori! Iar dl „general” Chiţac ar fi trebuit să ştie că de spanac te puteai proteja. Nemâncându-l pur şi simplu. Dacă erai informat corect: nu să speli bine legumele ci să le eviţi. Nimic mai simplu.

Vreau să mai adaug că autorităţile au fost informate prompt şi complet de către laboratoarele de specialitate. Care existau şi erau bine dotate. Că datele n-au fost făcute publice este vina exclusivă a autorităţilor.

Iată, spre exemplificare, câteva date în tabelele de mai jos: activităţi gama ale câtorva radionuclizi din legume — ceapă, mărar şi spanac, în zilele de 6–8 mai 1986.

Regret că nu am făcut publice datele pe care le deţin de îndată ce a fost posibil. Pur şi simplu am uitat.

Promit să revin cu alte detalii în curând.

Pensia şi drepturile omului

În filozofia dreptului, pensia este dată uneori ca exemplu de drept legal, deosebit de drepturile naturale (cum ar fi dreptul la viaţă şi dreptul la libertate). Pensia este rezultatul unui contract social potrivit căruia persoanele aflate în capacitate de muncă acceptă să verse o parte din câştigul lor în favoarea celor care şi‑au pierdut — sau se convine că şi‑au pierdut — această capacitate. Pentru ca, la rândul lor, să beneficieze de aceeaşi susţinere la timpul potrivit. Care ar fi alternativa? Ei bine, alternativa ar fi ca fiecare să pună de o parte ban cu ban, astfel ca la bătrâneţe sau în alte condiţii de pierdere a capacităţii de muncă să aibă din ce trăi. Altfel spus, alternativa la pensie ar fi cumpătarea. Necazul este că celor mai mulţi le lipseşte această cumpătare. Drept care, se instituie respectivul contract de întrajutorare.

Întrebarea pe care mi‑o pun este următoarea: de vreme ce comunitatea/statul recunoaşte incapacitatea individului standard de a fi cumpătat, şi îi acordă, prin pensie, o compensaţie, de ce nu procedează la fel şi în cazul incapacităţii de a se abţine de la practicarea unor vicii precum fumatul şi alcoolismul? Care, este bine cunoscut, conduc, ambele, cu o mare probabilitate, la pierderea capacităţii de muncă (nu mai vorbesc de viaţă) şi reclamă asistenţă din partea societăţii.

Am cunoscut cândva un militant pentru drepturile omului, fumător pasionat, care apăra cu îndârjire libertatea sa de a fuma. Să fie oare şi acest drept, de a fuma, unul natural?

%d blogeri au apreciat asta: