Monthly Archives: iunie 2008

Securist şi academician: Emanuel Valeriu şi Răzvan Theodorescu

Cotidianul vine, iată, cu probe de necontestat că fostul jurnalist, fostul sportiv, fostul comentator sportiv, fostul director executiv al Televiziunii Române în timpul Mineriadei din 1990, fostul membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului Emanuel Valeriu a făcut timp de decenii un joc dublu — disident şi informator al Securităţii, „detaşat” la postul de radio Europa Liberă

Mi‑am propus de atâtea ori să nu mai citesc tâmpeniile pe care le inserează diverşi anonimi mai mult sau mai puţin iresponsabili drept „comentarii” la articole publicate, indiferent in care ziar sau la care „forum”. Şi totuşi, când şi când, spre regretul meu, nu mă pot abţine. Iată, în cazul de faţă, unui Sherlock Holmes autohton i se năzare că mâna lui E.V. petrecută, în poză, pe după umărul lui Neculai Constantin Munteanu e trucată! (Într‑adevăr: nu era mâna lui E.V., era mâna Securităţii.) N.C.Munteanu_E.ValeriuAlţii se gratulează reciproc cu obişnuitele epitete de dobitoci, securişti ş.c.l. Unul dintre comentatori în schimb, aminteşte de „tovărăşia”, la cataramă adaug eu, dintre E.V. şi academicianul Răzvan Theodorescu. (Din când în când mai apare în comentariile de care vorbeam şi câte o observaţie de bun-simţ: chestiunea e că raportul câştig vs. pierdere de timp în asemenea lecturi este infim.) Şi într‑adevăr, poate lumea a uitat, dar merită să rememorăm episodul, de altfel în mare parte cunoscut.

La ceva timp după încheierea Mineriadei, actualul academician, pe atunci doar preşedinte al Radioteleviziunii Române, apare pe post şi recunoaşte senin că a ordonat în ziua de 13 iunie 1990 întreruperea emisiei „pentru a contribui la restabilirea ordinei” (citat aproximativ). Asta, după ce anterior, susţinuse în mod repetat, că emisia fusese întreruptă în urma intervenţiei brutale a unor elemente turbulente, fasciste (v. Ion Iliescu, idolul academicianului). Pesemne însă că manevrele tehnice de întrerupere a emisiei postului naţional de televiziune implicaseră mai mulţi tehnicieni, a căror tăcere actualul academician nu o putea garanta. Şi atunci, într‑o străluminare academică, a găsit soluţia de a‑şi corecta susţinerea dinainte, şi a jucat cartea sincerităţii. Evident, doar jumătate de carte; doar o jumătate de adevăr. Căci, nu‑i aşa? adevărul e cea mai bună minciună!

Dar ceea ce am reţinut din acel episod este imaginea televizată a celor doi, securistul şi academicianul, cel din urmă cu braţul petrecut pe după umărul celui dintâi… Ce asemănare izbitoare între acea imagine şi fotografia publicată de Cotidianul! Cu mici deosebiri: spaţiu privat în poză — spaţiu public la TV; aşezaţi pe o canapea în poză — în picioare la TV; „sărutul lui Iuda” în poză (întrucât poza era menită să servească pentru identificarea lui N.C.M. de către Securitate) — sărut tovărăşesc la TV; cel ce „săruta” în poză era E.V. — cel ce „săruta” la TV era domnu’ academician. În plus, domnu’ academician a mai şi grăit în ipostaza sa ocrotitoare de preşedinte al TVR, cu puişorul E.V. luat sub aripă. Ce a grăit domnu’ academician? Domnia sa grăit‑a: „Tovarăşul meu! (adică E.V.). Nu mi‑e frică să folosesc acest cuvânt, indiferent de ce vor spune unii şi alţii. Fiindcă este un cuvânt neaoş românesc! Eu şi E.V. chiar suntem tovarăşi!” (citat aproximativ)

Cotidianul, dacă dispune de mijloace, ar putea să mai scotocească prin arhive. Cine ştie… Câţiva au tot zburdat, sub vechiul regim, timp de ani şi ani, prin străinătăţuri capitaliste odioase. Şi tare mi‑e teamă că nu puteai s‑o faci decât dacă acceptai cei treizeci de arginţi. Să încep eu lista?

Reclame

Cărţile

O femeie între două vârste şi un băiat — oameni necăjiţi — scotocesc prin ghena de gunoi. Alături aşteaptă deja încărcat un cărucior hodorogit pe două roţi. Azi cei doi se pare că au avut parte de o „captură” neobişnuită, mai ales tocuri şi cercevele de la ochiuri de geam de toate dimensiunile: de! pe la bloc tot mai mulţi îşi pun termopane… Lemn bun de pus pe foc, sau, cine ştie, poate că vreun ochi de geam să se potrivească pe la una din ferestrele de acasă. Dar au fost de găsit şi alte lucruri. Îmbrăcăminte, pantofi. Deasupra căruciorului stă un sac uriaş de rafie plin ochi şi legat la gură. Un evantai albastru de mătase artificială nu i a interesat. A rămas să zacă, la doi paşi, pe bordură. Mama scoate din tomberon un mănunchi de cărţi, aşa cum i s au nimerit în mână, pe nevăzute. Le frunzăreşte fără entuziasm. C o voce aspră, răguşită, spune: Ia uite, Ionele, cărţi. Băiatul are vreo doisprezece ani; ars de soare, blond, cu ochi albaştri. Ia cărţile pe care i le întinde maică-sa. Le răsfoieşte la rândul lui, indiferent.

 

Pluralul românesc în faţa camerelor Televiziunii

Iată o reporteriţă de la Televiziunea X într‑o piaţă bucureşteană (dar ar putea fi la fel de bine o piaţă ieşeană sau craioveană sau piteşteană etc.). „Cum vă descurcaţi cu banii?” vine întrebarea adresată unei pensionare. „Foarte greu ne descurcăm! răspunde pensionara. Nu ne ajunge pentru un trai decent! Trebuie să mai cumpărăm şi medicamente! În fiecare lună cheltuim mai mult de jumătate din pensie pentru medicamente! Nu, nu ne ajunge! Foarte greu! Foarte greu!”

Sau: o reporteriţă de la Televiziunea Y la un pelerinaj religios (ar putea fi, de pildă, la Iaşi sau în oricare alt oraş; dar mai ales la Iaşi); o coadă de sute de metri, vegheată de jandarmi: credincioşii aşteaptă cuminţi să le vină rândul să sărute moaştele sfântului S. „De când sunteţi aici?” vine întrebarea adresată unei babe credincioase (nevoie–mare). „De aseară suntem aicea, maică. Am stat toată noaptea!” „Şi cum v‑aţi odihnit?” „Păi nu ne‑am prea odihnit, ce să zic.” „Ce aşteptaţi de la moaştele sfântului S?” „Aşteptăm să ne ajute; să ne ierte Dumnezeu păcatele; să ne ajute să ne facem bine, că suntem bolnavi!”

M‑a amuzat dintotdeauna această tendinţă a românului standard de a răspunde nu numai în numele său ci şi, sau mai ales, al altora atunci când reporterul TV îi adresează o întrebare, indiferent din ce domeniu ar fi ancheta în curs. M‑a amuzat, sau m‑a întristat?… Noi suntem/nu suntem; noi facem; noi dregem… Practic, nimeni nu răspunde în numele său, personal, atunci când microfonul i se apropie la o palmă de gură, iar, la doi paşi distanţă, camera îl aţinteşte cu obiectivu‑i rece şi nemilos.

M‑am întrebat deseori care ar putea fi explicaţia acestui invariabil plural. Să‑i zic de solidaritate? Să‑i zic de sfioşenie? De smerenie? Sau, dimpotrivă, de infatuare, în sensul că, în faţa camerei TV, tot românul devine brusc purtătorul de cuvânt — îndrituit — al unei întregi categorii sociale din care crede, sau simte, că face parte (cu brio!).

Explicaţia este însă, cred, alta. Şi anume teama ancestrală de asumare a unei identităţi personale. Şi, prin ricoşeu, a unei acţiuni personale… Cum, când Televiziunea (nu o televiziune!) stă cu camera aţintită asupra lui, şi îl vede, nu‑i aşa? o Ţară întreagă, el să răspundă ce crede sau ce simte sau ce i se întâmplă lui (sau ei) personal?! Başca că românul (sau românca) standard nu are voie să spună ce simte sau crede sau i se întâmplă, ci ceea ce ştie că se aşteaptă de la el/ea; ceea ce o Ţară întreagă aşteptă să audă. Vai, răspunderea e mare! Cine‑i el/ea, să şi‑o asume!

Liberalii ar avea motive serioase să fie îngrijoraţi. Pentru că chiar şi atunci când primesc voturi de la populaţie, niciodată, dar absolut niciodată nu doctrina lor este cea care atrage voturi. Ci ceea ce liberalii promit că vor da. Asta, în ipoteza că le‑ar păsa câtă priză are în popor doctrina lor liberală. Ceea ce, să fim bine înţeleşi, nu este cazul.

„Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Iată ce prevede Codul de procedură penală la art. 85 cu privire la audierea martorilor în instanţă:

«(1) Înainte de a fi ascultat, martorul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
(2) În timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie.
(3) Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
(4) Martorului de altă religie decât cea creştină nu îi sunt aplicabile prevederile alin. 2. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: „Jur pe onoare şi conştiinţă că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
(5) Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei următoarea formulă: „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”.
(6) Situaţiile la care se referă alin. 3, 4 şi 5 se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de martor.»

Un text identic prevede şi Codul de procedură civilă la art. 193.

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa învestirii în funcţie a preşedintelui României, pentru care Constituţia (2003) prevede la art. 82, alin. 2, următoarele:

«Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.»

La fel, pentru membrii guvernului, inclusiv pentru primul-ministru, Constituţia României prevede, la art. 104, următoarea procedură de învestire:

Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.”

Cu alte cuvinte, preşedintele României, membrii Cabinetului, precum şi ceilalţi demnitari de rang mai mult sau mai puţin înalt este obligatoriu să fie credincioşi deoarece lor nu li se oferă prin lege alternativă la jurământul cu mâna pe Biblie. Sau pe cruce.

Să admitem însă că legea nu ar cere în mod imperativ candidatului să evoce divinitatea la depunerea jurământului de învestire. Îşi imaginează cineva că acel candidat, ateu fiind, să zicem, ar îndrăzni să refuze jurământul creştin propunând măcar varianta acceptată pentru depunerea de mărturii în instanţă?

Mi s‑a replicat, cu altă ocazie, când am mai încercat să atrag atenţia asupra acestei tiranii a religiei creştine şi a imixtiunii ei în viaţa publică, că fac o confuzie între religie şi manifestările mundane ale acesteia. Aşa să fie oare? Există oare o religie „pură”, de o esenţă neviciată? Pe care o „mundanizează” cine? Clerul? Politicienii? Dacă aşa ar sta lucrurile ar însemna că religia „pură” — şi mă refer aici îndeosebi la religia creştină — este prea fragilă, prea vulnerabilă, prea lipsită de vigoare pentru a fi capabilă să modeleze în sens pozitiv morala societăţii. Din nefericire, religia creştină, aşa cum arătam într‑un articol anterior, tolerează ipocrizia. Atunci când nu o cultivă de‑a dreptul. O ipocrizie „globalizată” care face ca un demnitar ateu să nu poată refuza jurământul „creştin” pentru că şi‑ar atrage oprobiul (ipocrit şi interesat) al celorlalţi politicieni şi mai ales al clerului. Care, la rândul lor, acceptând un jurământ neutru, să zicem, şi‑ar atrage oprobriul (nu neapărat interesat dar cu siguranţă ipocrit) al populaţiei îndoctrinate religios.

Zgomot în Bucureşti

Zgomotul şi gluma

I‑auzi ce „strategie” au găsit edilii Capitalei pentru micşorarea nivelului poluării fonice! (Vezi Cotidianul de miercuri 11 iunie 2008.) Cică vor să‑i educe pe şoferi să conducă silenţios. Adică să nu mai frâneze brusc la semafoare şi să demareze lent când se face verde. Pentru asta se vor organiza cursuri! Să te umfle râsul, nu alta!…

Apoi, cică vor să astupe gropile, care sunt producătoare de zgomot, şi — culmea tehnologiei — să acopere străzile cu un înveliş asfaltic fonoabsorbant! Măi, măi, măi!

Şi — nu în ultimul rând — vor să interzică zborurile pe timp de noapte!

Acum câteva luni am ieşit să fac o plimbare prin Parcul Tineretului. Afară în aer liber, undeva lângă Sala Polivalentă, se desfăşura, cu nu mai ştiu care ocazie, un „spectacol”, cică. Folcloric. Toată întinderea aceea imensă a parcului, plus alţi kilometri în jur, vibra nu de decibeli ci de megabeli. Nu era chip de plimbare pe‑acolo. Aşa că am lăsat în urmă parcul, am traversat Calea Şerban Vodă şi am intrat în parcul Carol. Muzica se auzea la fel de „bine” şi acolo… Şi edilii mai vorbesc de interzicerea zborurilor pe timp de noapte!

În drumul meu către staţia de autobuz trec prin dreptul câtorva apartamente de bloc, pe ale căror ferestre deschise se revarsă, într‑o hărmălaie asurzitoare, la orice oră din zi, ici manele, dincolo un rap din ăla îndrăcit, în care un român furios, ca tot românul, îi bagă pe toţi şi pe toate în mă-sa, concluzionând că ce pula mea, ce pula mea! Echipajul Poliţiei Comunitare trece la pas şi cei doi dinăuntru îşi ridică feţele relaxate spre ferestrele cu pricina şi îşi zâmbesc blând unul altuia.

Cursuri pentru şoferi să înveţe să conducă silenţios? De mult n‑am auzit o glumă mai bună! Şi, mă rog, cam cât ar urma să dureze acele cursuri? Vreo 200 de ani? Păi şoferii ar trebui să fie învăţaţi să înjure mai puţin cu capul scos pe fereastră. Nu zic să nu înjure deloc fiindcă pentru român asta ar echivala cu interzicerea exercitării unui drept fundamental. Dreptul la slobodă exprimare. Cât despre demarat lent, şoferii ar trebui să fie învăţaţi să demareze lent, nu în draci cum o fac acum, atunci când taie linia continuă intrând pe contrasens sau ocolind prin stânga refugiile pentru pietoni pentru a fenta coloanele de maşini conduse de tonţi ce aşteptă ca boii (disciplinaţi) la semafor.

Strategia nu aminteşte nimic de claxonat. Păi pentru renunţarea la claxonat nu‑i nevoie de niciun curs. Doar să se‑aplice legea. Dar cine s‑o aplice? Agenţii de circulaţie? Poate doar dacă urmează nişte cursuri de reciclare. Alte 200 de ani.

Asfalt fonoabsorbant? Păi să intre domnii edili cu maşina, de au uitat cumva, din Piaţa Victoriei pe bulevardul Aviatorilor şi apoi s‑o cotească pe Mareşal Prezan, până la Arcul de Triumf, atât cât e strada pavată cu piatră cubică. Trec maşini, roţile sar din piatră în piatră, trepidează pământul de‑ai zice că trec divizii de tancuri!… Dar ce, parcă e singurul loc unde avem caldarâm în Bucureşti! Şi municipalitatea vorbeşte de asfalt fonoabsorbant să‑l înlocuiască pe cel nefonoabsorbant!

Mare‑i grădina ta, Doamne.

La Praga, în decembrie ’68

Prietenul meu, regizorul Leonard Popovici, mi-a transmis aceste gânduri:

„Eram într-o excursie la Praga, în decembrie 1968, unde am fost martorul câtorva gesturi ce m-au urmărit toată viaţa. Intrat într-un magazin universal, la un raion de lenjerie, am întâlnit acolo doi tineri ofiţeri sovietici care voiau să cumpere câte ceva pentru nevestele lor. Vânzătoarea, o tânără drăguţă, se uita numai în ochi noştri, ai mei şi ai însoţitoarei mele, ne zâmbea în timp ce-i servea pe militari. Nici o clipă nu i-a privit pe cotropitori. Aceştia au simţit, cred, dispreţul vânzătoarei pentru că au lăsat jenaţi lucrurile pe tejghea şi s-au retras discret… Pentru mine, atunci şi acum, momentul a fost sublim.

Şi tot la Praga, în acele zile, am văzut locul unde, în semn de protest, şi-a dat foc studentul Jan Palach. Locul era plin de semne de recunoştinţă lăsate de trecători: lumânări, flori, bileţele, tot ce îţi puteai imagina. Dar ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost un pantofior de copil, lăsat acolo ca un omagiu, pe caldarâmul  unde un tânăr s-a jertfit. A fost ca o preluare de ştafetă.”

Fahrenheit 451. Plus 1

În curând, patru decenii de la înăbuşirea Primăverii de la Praga

Încă nu împlinisem treizeci de ani când am trăit evenimentul invadării de către URSS a Cehoslovaciei, care a pus capăt Primăverii de la Praga. 21 august 1968.

Aflat în vacanţă la părinţi, fire impulsivă, de îndată ce vestea a ajuns la mine, într‑o izbucnire de furie am înhăţat de pe rafturile etajerei braţe întregi de cărţi sovietice, cele pe care le adunasem într‑o copilărie întreagă, şi, în câteva asemenea curse furibunde, am înălţat din ele o moviliţă afară în curte. O moviliţă de coperte şi file răvăşite. După care, sub privirile îndurerate ale maică-mi, care era rusoaică, într‑un gest emfatic de protest, le‑am dat foc. Eram atât de pornit încât mama, biata de ea, nici n‑a îndrăznit să mă împiedice. Sau, poate — nu‑mi amintesc exact — să fi încercat să mă prevină că o să‑mi pară rău într‑o bună zi. N‑am făcut decât o singură selecţie: cărţile de autori clasici ruşi le‑am păstrat, iar pe toate celelalte le‑am aruncat în flăcări.

Peste mai puţin de trei luni se vor comemora patruzeci de ani de la acel nefericit eveniment. Ce se va scrie în presă este uşor de anticipat şi în cea mai mare măsură îndreptăţit. Mai puţin tonul vindicativ–triumfalist — dar cu surdina de rigoare — al unor personaje dâmboviţene, care, parcă le şi aud, vor savura mai mult sau mai puţin discret (exultările nu se mai poartă; ele sunt rezervate în exclusivitate bardului de la România Mare; plus, probabil, celuilalt fost campion al pupincurismului, Adrian Păunescu) mândria patriotică de a fi fost cetăţeni ai unui stat care nu a participat la invazie alături de celelalte state–membre ale Tratatului de la Varşovia. Extrăgând — convenindu-le s‑o facă — esenţă de „naţionalism patriotic” dintr‑un borhot compus din grandomania paranoică a dictatorului şi calculul politic al aceluiaşi, care, printr‑un tam-tam de prost-gust dar cu priză la mulţime, spera să evite atacul sovieticilor — şi asupra sa — mizând pe protecţia, altminteri iluzorie, a Occidentului.

Pe mine însă, deocamdată, mă preocupă gestul meu de revoltă de acum patru decenii.

A fost oare un gest teatral? Sunt înclinat să recunosc că da. Iar dacă a fost un gest teatral, cine au fost spectatorii? Ei bine, principalul spectator am fost eu însumi. L‑a aplaudat cineva? Îmi amintesc de tata cum a stat de o parte, pasiv de‑a lungul întregului spectacol pe care l‑am dat, cu o figură inexpresivă. Inexpresivă? Nu, de fapt tata n‑a avut niciodată o figură inexpresivă. Pe faţa lui, chiar şi atunci când nu zâmbea, nu râdea, nu dezaproba, nu se indigna, pe scurt, când figura sa nu era marcată de vreun sentiment pregnant, stăruia totuşi ceva inefabil — o umbră de melancolie, o umbră de resemnare, o anume împăcare, o abia perceptibilă îndoială, un zâmbet interior vag şi sfielnic. Pe care poate că numai eu îl vedeam… Ei bine, de‑a lungul întregii mele izbucniri furibunde, când, vorba unei mari actriţe, o luminiţă de veghe îl ajută pe actor să‑şi controleze actul teatral proiectându‑i în conştiinţă privirea critică, exterioară, a spectatorului — în tot acest timp am citit pe faţa tatei expresia îngăduinţei faţă de imaturitatea mea de moment. Cu speranţa, poate, că ziua maturizării va veni cât mai curând. În treacăt fie zis, n‑a fost să fie. Prea curând. De va fi venit şi astăzi.

Mama, cum spuneam, a fost rusoaică. Sufletul ei n‑a încetat nicio clipă să fie sfâşiat între respingerea bolşevicilor care i‑au pângărit patria, mândria că soţul ei, adică tata, a luptat în Gărzile Albe împotriva Roşilor (cu toate că, fie vorba între noi, a făcut‑o nu din convingere ci fiindcă la vremea respectivă nu reuşise să‑şi găsească un alt rost în viaţă, şi a şi fost plătit pentru a lupta, cu alte cuvinte a fost un mercenar), şi nostalgii cehoviene amestecate cu vocaţia grandorii imperiale ruseşti, ratate. Plus multe alte orgolii şi sensibilităţi slave şi cucernice, mărunte… Fire impulsivă şi ea — pe care am moştenit‑o — n‑a îndrăznit totuşi să se opună spectacolului regizat şi pus în scenă de mine: „Arderea cărţilor nemernice”.

Dar au fost oare cu adevărat nemernice acele cărţi?

În cea mai mare parte erau cărţi pentru copii. Câteva, îmi amintesc bine, erau dintr‑o colecţie de ştiinţă popularizată. Dar nu orice fel de ştiinţă, ci ştiinţă sovietică. Deşi pe cele mai multe dintre ele le‑am citit cu pasiune, mi‑a rămas totuşi gustul amar al lipsei de măsură a autorilor, care au încercat să refacă topul — i‑am zice astăzi — descoperirilor şi al invenţiilor ştiinţifice şi tehnice în favoarea ruşilor. Pe scurt, geniul uman tindea să se reducă la geniul sovietic. Şi rusesc, deopotrivă. Dacă ar fi să persiflez, m‑aş duce cu gândul la o anecdotă din acea vreme, în care era vorba de descoperirea radioului de către Popov… Se zice că Popov ar fi fost amantul soţiei lui Marconi şi că, o dată, pe când se afla în pat cu amanta sa, inventatorul Marconi s‑ar întors inopinat acasă. Auzind uşa, doamna Marconi l‑ar fi împins pe amantul ei, în mare grabă, sub pat. Unde Popov a descoperit radioul…

Îmi amintesc şi de numele autorului câtorva dintre cărticelele cu „savanţi sovietici”. Se chema B. Şur; de iniţială nu sunt tocmai sigur… Mai aveam, apoi, o carte de povestiri vânătoreşti, foarte bine scrisă după gustul meu de‑atunci; dar, foarte probabil, şi după gustul de astăzi. Din păcate nu‑mi aduc aminte nici titlul cărţii, nici autorul. În schimb îmi amintesc de una din povestiri. Era vorba de un profesor universitar, care se dusese să‑şi petreacă o zi de vacanţă undeva pe o insuliţă — poate pe Volga —, în timp ce alte două personaje se aflau prin preajmă, într‑o barcă. La un moment dat răsună pe insuliţă o împuşcătură. Cele două personaje, cuprinse de îngrijorare, se precipită să ajungă la „locul faptei”. Unde profesorul este găsit mort, cu craniul străpuns de vergeaua de curăţat ţeava a armei sale de vânătoare. După o investigaţie întreprinsă de un Sherlock Holmes în variantă sovietică, se dovedeşte că n‑a fost vorba de nicio crimă şi că profesorul a fost ucis accidental, din propria sa imprudenţă: se pare că arma se blocase, profesorul încercase s‑o deblocheze ciocănind cu vergeaua în ţeavă; şi atunci arma se descărcase, iar reculul proiectase vergeaua, ca pe o săgeată ucigaşă, drept în capul nefericitului profesor…

O altă carte, care îmi încântase copilăria şi care a pierit mistuită de flăcările rugului meu justiţiar, a fost Corabia feniciană, scrisă de un oarecare V. Ian… Zilele trecute am regăsit‑o pe Internet, în limba rusă…

De dimineaţă, Am–Laili [Am, în feniciană înseamnă «mamă», iar Laili este un nume feminin], m‑a sculat ca întotdeauna în zori. — Trezeşte-te, Eli, mi‑a şoptit ea la ureche, ai dormit destul. Stăpânul tău o să te dojenească dacă n‑ajungi înaintea lui. Ţi‑am făcut o fiertură de linte. Auzi ce plăcut clocoteşte?”

A avut aşadar izbucnirea mea teatrală vreun efect? Fără doar şi poate nu a fost un gest de protest autentic. Întâi şi‑ntâi fiindcă nu s‑a consumat în public. În faţa cui protestam? În faţa familiei mele?… Şi chiar dacă aş fi făcut‑o în public, probabil că gestul meu ar fi fost tolerat de autorităţi fiindcă era pe‑atunci de bonton să te manifeşti anti-sovietic. Dădea bine. După cum şi astăzi dau bine manifestările anti-ruseşti!… Regimul comunist n‑avea decât de câştigat. Pe de‑o parte, un eventual ochi străin putea să aprecieze că poziţia antisovietică a statului român are la bază un „suport de masă”. Pe de altă parte, „dezlegarea” la atitudine anti-sovietică oferea canalul de defulare a tensiunilor sociale. Destule, slavă Domnului. Şi, nu în ultimul rând, autorităţile puteau conta pe faptul că iluzia de libertate, fie şi într‑o singură direcţie, strict controlată, era de natură să încropească în mentalul individual şi, prin aglutinare, în mentalul colectiv, un pospai de ataşament la regim.

Atunci, poate că izbucnirea mea teatrală a fost de natură să mă elibereze interior? Pe moment, am avut această senzaţie. Acum, retrospectiv, gestul meu de a arunca pe foc cărţile copilăriei, fie ele şi sovietice, aproape că mă dezgustă. Şi asta, nu numai pentru că amintirea câtorva dintre ele îmi încălzeşte sufletul. Şi, vorba maică‑mi, a venit şi a şi trecut de mult clipa când am regretat. Ci mai ales pentru că întrezăresc în acel gest motivaţii care nu mă onorează defel… Da, cotropirea Cehoslovaciei m‑a indignat cu adevărat. Pe lângă asta însă, manifestarea mea teatrală a avut — consider astăzi — şi rolul subliminal de a mă reintegra într‑o colectivitate care, etnic şi ideologic, mă respinsese şi pe care, la rândul meu — nu etnic ci doar ideologic — o respinsesem în mare parte. Rugul meu de cărţi sovietice a avut, iarăşi în subconştient, menirea de a mă împăca, fie şi parţial, cu regimul totalitar, cu ideologia sa naţionalist-comunistă. Trist, dar adevărat.

Uneori trebuie să treacă decenii pentru a conştientiza motivaţia reală a gesturilor noastre. Asta, doar dacă nu dorim să murim amăgiţi de iluzii. Ceea ce, s‑o recunoaştem, este alternativa viabilă şi comodă la chinuitoarea — şi sterila, în perspectiva societăţii tehnologice moderne — obstinată introspecţie.

%d blogeri au apreciat asta: