Fahrenheit 451. Plus 1


În curând, patru decenii de la înăbuşirea Primăverii de la Praga

Încă nu împlinisem treizeci de ani când am trăit evenimentul invadării de către URSS a Cehoslovaciei, care a pus capăt Primăverii de la Praga. 21 august 1968.

Aflat în vacanţă la părinţi, fire impulsivă, de îndată ce vestea a ajuns la mine, într‑o izbucnire de furie am înhăţat de pe rafturile etajerei braţe întregi de cărţi sovietice, cele pe care le adunasem într‑o copilărie întreagă, şi, în câteva asemenea curse furibunde, am înălţat din ele o moviliţă afară în curte. O moviliţă de coperte şi file răvăşite. După care, sub privirile îndurerate ale maică-mi, care era rusoaică, într‑un gest emfatic de protest, le‑am dat foc. Eram atât de pornit încât mama, biata de ea, nici n‑a îndrăznit să mă împiedice. Sau, poate — nu‑mi amintesc exact — să fi încercat să mă prevină că o să‑mi pară rău într‑o bună zi. N‑am făcut decât o singură selecţie: cărţile de autori clasici ruşi le‑am păstrat, iar pe toate celelalte le‑am aruncat în flăcări.

Peste mai puţin de trei luni se vor comemora patruzeci de ani de la acel nefericit eveniment. Ce se va scrie în presă este uşor de anticipat şi în cea mai mare măsură îndreptăţit. Mai puţin tonul vindicativ–triumfalist — dar cu surdina de rigoare — al unor personaje dâmboviţene, care, parcă le şi aud, vor savura mai mult sau mai puţin discret (exultările nu se mai poartă; ele sunt rezervate în exclusivitate bardului de la România Mare; plus, probabil, celuilalt fost campion al pupincurismului, Adrian Păunescu) mândria patriotică de a fi fost cetăţeni ai unui stat care nu a participat la invazie alături de celelalte state–membre ale Tratatului de la Varşovia. Extrăgând — convenindu-le s‑o facă — esenţă de „naţionalism patriotic” dintr‑un borhot compus din grandomania paranoică a dictatorului şi calculul politic al aceluiaşi, care, printr‑un tam-tam de prost-gust dar cu priză la mulţime, spera să evite atacul sovieticilor — şi asupra sa — mizând pe protecţia, altminteri iluzorie, a Occidentului.

Pe mine însă, deocamdată, mă preocupă gestul meu de revoltă de acum patru decenii.

A fost oare un gest teatral? Sunt înclinat să recunosc că da. Iar dacă a fost un gest teatral, cine au fost spectatorii? Ei bine, principalul spectator am fost eu însumi. L‑a aplaudat cineva? Îmi amintesc de tata cum a stat de o parte, pasiv de‑a lungul întregului spectacol pe care l‑am dat, cu o figură inexpresivă. Inexpresivă? Nu, de fapt tata n‑a avut niciodată o figură inexpresivă. Pe faţa lui, chiar şi atunci când nu zâmbea, nu râdea, nu dezaproba, nu se indigna, pe scurt, când figura sa nu era marcată de vreun sentiment pregnant, stăruia totuşi ceva inefabil — o umbră de melancolie, o umbră de resemnare, o anume împăcare, o abia perceptibilă îndoială, un zâmbet interior vag şi sfielnic. Pe care poate că numai eu îl vedeam… Ei bine, de‑a lungul întregii mele izbucniri furibunde, când, vorba unei mari actriţe, o luminiţă de veghe îl ajută pe actor să‑şi controleze actul teatral proiectându‑i în conştiinţă privirea critică, exterioară, a spectatorului — în tot acest timp am citit pe faţa tatei expresia îngăduinţei faţă de imaturitatea mea de moment. Cu speranţa, poate, că ziua maturizării va veni cât mai curând. În treacăt fie zis, n‑a fost să fie. Prea curând. De va fi venit şi astăzi.

Mama, cum spuneam, a fost rusoaică. Sufletul ei n‑a încetat nicio clipă să fie sfâşiat între respingerea bolşevicilor care i‑au pângărit patria, mândria că soţul ei, adică tata, a luptat în Gărzile Albe împotriva Roşilor (cu toate că, fie vorba între noi, a făcut‑o nu din convingere ci fiindcă la vremea respectivă nu reuşise să‑şi găsească un alt rost în viaţă, şi a şi fost plătit pentru a lupta, cu alte cuvinte a fost un mercenar), şi nostalgii cehoviene amestecate cu vocaţia grandorii imperiale ruseşti, ratate. Plus multe alte orgolii şi sensibilităţi slave şi cucernice, mărunte… Fire impulsivă şi ea — pe care am moştenit‑o — n‑a îndrăznit totuşi să se opună spectacolului regizat şi pus în scenă de mine: „Arderea cărţilor nemernice”.

Dar au fost oare cu adevărat nemernice acele cărţi?

În cea mai mare parte erau cărţi pentru copii. Câteva, îmi amintesc bine, erau dintr‑o colecţie de ştiinţă popularizată. Dar nu orice fel de ştiinţă, ci ştiinţă sovietică. Deşi pe cele mai multe dintre ele le‑am citit cu pasiune, mi‑a rămas totuşi gustul amar al lipsei de măsură a autorilor, care au încercat să refacă topul — i‑am zice astăzi — descoperirilor şi al invenţiilor ştiinţifice şi tehnice în favoarea ruşilor. Pe scurt, geniul uman tindea să se reducă la geniul sovietic. Şi rusesc, deopotrivă. Dacă ar fi să persiflez, m‑aş duce cu gândul la o anecdotă din acea vreme, în care era vorba de descoperirea radioului de către Popov… Se zice că Popov ar fi fost amantul soţiei lui Marconi şi că, o dată, pe când se afla în pat cu amanta sa, inventatorul Marconi s‑ar întors inopinat acasă. Auzind uşa, doamna Marconi l‑ar fi împins pe amantul ei, în mare grabă, sub pat. Unde Popov a descoperit radioul…

Îmi amintesc şi de numele autorului câtorva dintre cărticelele cu „savanţi sovietici”. Se chema B. Şur; de iniţială nu sunt tocmai sigur… Mai aveam, apoi, o carte de povestiri vânătoreşti, foarte bine scrisă după gustul meu de‑atunci; dar, foarte probabil, şi după gustul de astăzi. Din păcate nu‑mi aduc aminte nici titlul cărţii, nici autorul. În schimb îmi amintesc de una din povestiri. Era vorba de un profesor universitar, care se dusese să‑şi petreacă o zi de vacanţă undeva pe o insuliţă — poate pe Volga —, în timp ce alte două personaje se aflau prin preajmă, într‑o barcă. La un moment dat răsună pe insuliţă o împuşcătură. Cele două personaje, cuprinse de îngrijorare, se precipită să ajungă la „locul faptei”. Unde profesorul este găsit mort, cu craniul străpuns de vergeaua de curăţat ţeava a armei sale de vânătoare. După o investigaţie întreprinsă de un Sherlock Holmes în variantă sovietică, se dovedeşte că n‑a fost vorba de nicio crimă şi că profesorul a fost ucis accidental, din propria sa imprudenţă: se pare că arma se blocase, profesorul încercase s‑o deblocheze ciocănind cu vergeaua în ţeavă; şi atunci arma se descărcase, iar reculul proiectase vergeaua, ca pe o săgeată ucigaşă, drept în capul nefericitului profesor…

O altă carte, care îmi încântase copilăria şi care a pierit mistuită de flăcările rugului meu justiţiar, a fost Corabia feniciană, scrisă de un oarecare V. Ian… Zilele trecute am regăsit‑o pe Internet, în limba rusă…

De dimineaţă, Am–Laili [Am, în feniciană înseamnă «mamă», iar Laili este un nume feminin], m‑a sculat ca întotdeauna în zori. — Trezeşte-te, Eli, mi‑a şoptit ea la ureche, ai dormit destul. Stăpânul tău o să te dojenească dacă n‑ajungi înaintea lui. Ţi‑am făcut o fiertură de linte. Auzi ce plăcut clocoteşte?”

A avut aşadar izbucnirea mea teatrală vreun efect? Fără doar şi poate nu a fost un gest de protest autentic. Întâi şi‑ntâi fiindcă nu s‑a consumat în public. În faţa cui protestam? În faţa familiei mele?… Şi chiar dacă aş fi făcut‑o în public, probabil că gestul meu ar fi fost tolerat de autorităţi fiindcă era pe‑atunci de bonton să te manifeşti anti-sovietic. Dădea bine. După cum şi astăzi dau bine manifestările anti-ruseşti!… Regimul comunist n‑avea decât de câştigat. Pe de‑o parte, un eventual ochi străin putea să aprecieze că poziţia antisovietică a statului român are la bază un „suport de masă”. Pe de altă parte, „dezlegarea” la atitudine anti-sovietică oferea canalul de defulare a tensiunilor sociale. Destule, slavă Domnului. Şi, nu în ultimul rând, autorităţile puteau conta pe faptul că iluzia de libertate, fie şi într‑o singură direcţie, strict controlată, era de natură să încropească în mentalul individual şi, prin aglutinare, în mentalul colectiv, un pospai de ataşament la regim.

Atunci, poate că izbucnirea mea teatrală a fost de natură să mă elibereze interior? Pe moment, am avut această senzaţie. Acum, retrospectiv, gestul meu de a arunca pe foc cărţile copilăriei, fie ele şi sovietice, aproape că mă dezgustă. Şi asta, nu numai pentru că amintirea câtorva dintre ele îmi încălzeşte sufletul. Şi, vorba maică‑mi, a venit şi a şi trecut de mult clipa când am regretat. Ci mai ales pentru că întrezăresc în acel gest motivaţii care nu mă onorează defel… Da, cotropirea Cehoslovaciei m‑a indignat cu adevărat. Pe lângă asta însă, manifestarea mea teatrală a avut — consider astăzi — şi rolul subliminal de a mă reintegra într‑o colectivitate care, etnic şi ideologic, mă respinsese şi pe care, la rândul meu — nu etnic ci doar ideologic — o respinsesem în mare parte. Rugul meu de cărţi sovietice a avut, iarăşi în subconştient, menirea de a mă împăca, fie şi parţial, cu regimul totalitar, cu ideologia sa naţionalist-comunistă. Trist, dar adevărat.

Uneori trebuie să treacă decenii pentru a conştientiza motivaţia reală a gesturilor noastre. Asta, doar dacă nu dorim să murim amăgiţi de iluzii. Ceea ce, s‑o recunoaştem, este alternativa viabilă şi comodă la chinuitoarea — şi sterila, în perspectiva societăţii tehnologice moderne — obstinată introspecţie.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: