Pluralul românesc în faţa camerelor Televiziunii


Iată o reporteriţă de la Televiziunea X într‑o piaţă bucureşteană (dar ar putea fi la fel de bine o piaţă ieşeană sau craioveană sau piteşteană etc.). „Cum vă descurcaţi cu banii?” vine întrebarea adresată unei pensionare. „Foarte greu ne descurcăm! răspunde pensionara. Nu ne ajunge pentru un trai decent! Trebuie să mai cumpărăm şi medicamente! În fiecare lună cheltuim mai mult de jumătate din pensie pentru medicamente! Nu, nu ne ajunge! Foarte greu! Foarte greu!”

Sau: o reporteriţă de la Televiziunea Y la un pelerinaj religios (ar putea fi, de pildă, la Iaşi sau în oricare alt oraş; dar mai ales la Iaşi); o coadă de sute de metri, vegheată de jandarmi: credincioşii aşteaptă cuminţi să le vină rândul să sărute moaştele sfântului S. „De când sunteţi aici?” vine întrebarea adresată unei babe credincioase (nevoie–mare). „De aseară suntem aicea, maică. Am stat toată noaptea!” „Şi cum v‑aţi odihnit?” „Păi nu ne‑am prea odihnit, ce să zic.” „Ce aşteptaţi de la moaştele sfântului S?” „Aşteptăm să ne ajute; să ne ierte Dumnezeu păcatele; să ne ajute să ne facem bine, că suntem bolnavi!”

M‑a amuzat dintotdeauna această tendinţă a românului standard de a răspunde nu numai în numele său ci şi, sau mai ales, al altora atunci când reporterul TV îi adresează o întrebare, indiferent din ce domeniu ar fi ancheta în curs. M‑a amuzat, sau m‑a întristat?… Noi suntem/nu suntem; noi facem; noi dregem… Practic, nimeni nu răspunde în numele său, personal, atunci când microfonul i se apropie la o palmă de gură, iar, la doi paşi distanţă, camera îl aţinteşte cu obiectivu‑i rece şi nemilos.

M‑am întrebat deseori care ar putea fi explicaţia acestui invariabil plural. Să‑i zic de solidaritate? Să‑i zic de sfioşenie? De smerenie? Sau, dimpotrivă, de infatuare, în sensul că, în faţa camerei TV, tot românul devine brusc purtătorul de cuvânt — îndrituit — al unei întregi categorii sociale din care crede, sau simte, că face parte (cu brio!).

Explicaţia este însă, cred, alta. Şi anume teama ancestrală de asumare a unei identităţi personale. Şi, prin ricoşeu, a unei acţiuni personale… Cum, când Televiziunea (nu o televiziune!) stă cu camera aţintită asupra lui, şi îl vede, nu‑i aşa? o Ţară întreagă, el să răspundă ce crede sau ce simte sau ce i se întâmplă lui (sau ei) personal?! Başca că românul (sau românca) standard nu are voie să spună ce simte sau crede sau i se întâmplă, ci ceea ce ştie că se aşteaptă de la el/ea; ceea ce o Ţară întreagă aşteptă să audă. Vai, răspunderea e mare! Cine‑i el/ea, să şi‑o asume!

Liberalii ar avea motive serioase să fie îngrijoraţi. Pentru că chiar şi atunci când primesc voturi de la populaţie, niciodată, dar absolut niciodată nu doctrina lor este cea care atrage voturi. Ci ceea ce liberalii promit că vor da. Asta, în ipoteza că le‑ar păsa câtă priză are în popor doctrina lor liberală. Ceea ce, să fim bine înţeleşi, nu este cazul.

Reclame
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: