Monthly Archives: iulie 2008

B.O.R., în sistemul medical românesc: Nu ne mai lipseşte nimic!

Unul din bancurile cu Bulă care au circulat în vechiul regim suna cam aşa.

La o oră de dirigenţie profa îi invită pe copii să povestească despre lipsurile de pe‑acasă… Trec peste primii doi elevi care s‑au ridicat să răspundă, să zicem Florica şi Gigel, în timp ce Bulă, nerăbdător ca de obicei, tot împungea aerul cu două degete ridicate. „Ei hai, Bulă, se îndură în cele din urmă diriga, spune şi tu. Vouă ce vă lipseşte din casă?” Bulă se ridică fericit şi spune: „Nouă, tovarăşa, nu ne lipseşte nimic din casă!” Răspuns care, pe bună dreptate, într‑o vreme marcată de atâtea lipsuri, stârneşte nedumerirea dirigăi: „Cum aşa, Bulă?” „Păi să vedeţi, zice Bulă, aseară vine soră-mea acasă şi zice: Am rămas borţoasă. La care tata îşi lasă fruntea în palmă şi zice: Numai asta ne mai lipsea!”

Acest banc mi‑a venit în minte când am aflat de Protocolul pentru asistenţă medicală şi spirituală între Patriarhie şi Ministerul Sănătăţii, anunţat ieri 24 iulie, cu îndreptăţit optimism, de cei doi întâi-stătători ai celor două entităţi statale (nu‑i aşa?), patriarhul Daniel şi ministrul sănătăţii Eugen Nicolăescu.

Iată un fragment din declaraţia patriarhului Daniel: „Acest protocol e urmarea firească a practicii şi tradiţiei bimilenare a Bisericii. Implicarea Bisericii în asistenţa socială şi spirituală este o necesitate practică.  Sperăm că astăzi colaborarea Bisericii cu statul înseamnă forţe unite pentru o eficienţă mai mare. Arată responsabilitatea noastră comună. Este o bază comună pentru programe social-medicale şi spiritual-pastorale.”

De unde se poate vedea, în subsidiar, că Biserica română este mai mult decât protocronă (pe linia — cum altfel? — încurajată de defunctul regim naţional-comunist şi, iată, persistentă) de vreme ce îşi atribuie o existenţă de două milenii, începând cu biserica… să‑i spunem daco-romană?

Cum-necum, putem deci spera că vor fi implementate „programe social-medicale şi spiritual-pastorale” comune.

 

Carduri de pelerinaj

În ce vor consta programele? Nu putem face decât presupuneri… Preoţii vor colinda, probabil, de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători, spitalele, vor stropi cu apă sfinţită în dreapta şi‑n stânga şi, cum observa un prieten de‑al meu, vor întinde, spre a fi sărutată, o aceeaşi cruce, pe care bolnavii vor depune rând pe rând sărutul lor creştinesc şi, împreună el, germenii patogeni specifici bolii fiecăruia.

S‑ar putea de asemenea — îmi imaginez — ca preoţii să se ofere să intermedieze relaţiile dintre pacient şi doctor în sensul de a‑l convinge pe acesta din urmă, în numele moralei creştin-ortodoxe, nu să renunţe la şpagă dar măcar să‑şi coboare pretenţiile… Asta, de nu cumva vor ajunge la concluzia că, puterile lor tămăduitoare dovedindu-se comparabile, ar fi mai echitabil să‑şi împartă „câştigul” între ei. Că tot au preoţii, în majoritatea lor zdrobitoare, o îndelungată practică în a oferi „servicii duhovniceşti” contra cost (şi fără să taie chitanţă)…

Dar principalul „program” va consta, n‑am nicio îndoială, în pelerinaje la moaştele vindecătoare ale sfintei Parascheva, precum şi la ale altor sfinţi cu virtuţi curative atestate. Ceea ce, cu perpetua criză de medicamente din România, s‑ar putea dovedi extraordinar de convenabil. Care ar putea fi, în acest caz, contribuţia Ministerului Sănătăţii? Păi M.S. ar putea emite carduri C.N.A.S. de pelerinaj, care să acopere, pentru  pacienţii (credincioşi), cheltuielile de transport, cazare şi o masă caldă pe durata aşteptării la coadă. Eventual, M.S. ar putea să asigure de asemenea primul ajutor pacienţilor leşinaţi înainte ca aceştia să beneficieze de lucrarea tămăduitoare a moaştelor.

Reclame

Favoruri sexuale la Primăria Capitalei

Vreo două sau trei doamne de la Primăria Capitalei se plâng, acum după instalarea noului primar Sorin Oprescu, că nişte directori, sub mandatul lui Adriean Videanu, le-ar fi cerut favoruri pentru diverse avantaje. Nu mai reţin dacă şi pentru avansare în funcţie, dar cu certitudine — asta am reţinut — pentru deplasări în străinătate. Este vorba şi de favoruri sexuale. Întrebările, pentru mine, sunt două: 1) Dacă respectivele doamne le-au şi acordat directorilor în cauză favorurile sexuale de care acum se plâng, beneficiind de avantajele râvnite. Şi: 2) De ce nu s-au plâns înainte de instalarea noului primar?… Ar mai fi şi o a treia întrebare: Dacă nu cumva anunţul făcut de Sorin Oprescu este o pură invenţie, o lovitură de imagine, dat fiind că până la ora actuală, din câte ştiu eu, respectivele doamne încă n-au ieşit la rampă. Vom trăi şi vom vedea.
Dacă favorurile sexuale n-au fost acordate, reclamantele (deocamdată „sub acoperire”) n-ar avea motive să se ruşineze. Se poate presupune — totuşi — că virtutea este încă apreciată în societatea românească, oricât ar fi ea de decăzută moral. Dar poate că doamnele sunt atât de nurlii încât se tem că n-ar fi crezute? Orice este posibil.
Dacă însă favorurile sexuale au fost acordate, indiferent de natura avantajelor obţinute, asta mă duce cu gândul la vechiul regim, când favorurile sexuale erau în mod cert cerute şi acordate, dar, am motive să presupun, nu reprezentau un fenomen. Cel puţin în comparaţie cu favorurile ideologice, care erau la ordinea zilei: cerute de regim şi acordate în proporţie de… cât să zic? 95%? Aşadar, un fenomen.
Să fim bine înţeleşi, după încheierea terorii staliniste, nimănui, în România, nu i-a mai fost periclitată viaţa sau libertatea (şi, în bună măsură, nici măcar slujba, cu excepţia, desigur, a slujbelor „speciale”) pentru a refuz de a face pact cu diavolul. Nu mă refer aici la angajamentele de colaborare cu Securitatea, smulse anumitor persoane vulnerabile: foşti deţinuţi politici, foşti legionari, foşti membri ai partidelor din interbelic, homosexuali… şi cam atât. În rest, tot ce riscau, sub vechiul regim, indivizii care refuzau să colaboreze cu regimul, adică să se înscrie în partid, să cânte osanale regimului/dictatorului, să se înjosească acceptând munci nedemne de statutul lor social, precum trierea cartofilor, măturatul străzilor etc. etc., era să fie promovaţi mai greu sau mai rar (nici nu spun deloc!), să li se mărească salariul mai puţin şi mai rar decât celorlalţi (nu spun nici aici deloc!), să plece în străinătate rar sau deloc.
Aşa că între (fostele) favoruri ideologice şi (actualele) favoruri sexuale eu unul nu văd nicio deosebire. În cazul când au fost acordate

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (I)

„Mă bucur să aud tot mai des în Franţa — spune Dinu Flămând — laude la adresa medicilor sosiţi din România. Noroc cu ei, spun unii, altfel nu se ştie cum vor mai fi asigurate pe viitor multe din serviciile excelentului sistem de sănătate francez.” („Europa noilor bariere”, România liberă, 3 iulie 2008)

În definitiv, de ce n‑aş împărtăşi entuziasmul lui Dinu Flămând?… Da, n‑am motive să contest că există în Franţa medici români apreciaţi. E un lucru bine cunoscut: românul e un animal adaptabil. De ce ar face medicul român excepţie?

Diferenţa, însă, dintre Dinu Flămând şi mine este că el priveşte sistemul din afară, în timp ce eu sunt condamnat să‑l privesc dinăuntru. Mă refer la sistemul de sănătate publică. Ba chiar şi privată, după cum voi exemplifica mai jos.

Acum câţiva ani televiziunile din România — un lucru iarăşi arhicunoscut — au prezentat cazul cutremurător al unui bătrân bolnav, adus de ambulanţă acasă şi lăsat să moară pe trotuar, rezemat de gardul casei sale, cu acul de perfuzie înfipt în braţ, pe ploaie, după ce ambulanţa îl plimbase de la un spital la altul, spitalele refuzând rând pe rând, din diferite motive (pretexte) să‑l interneze.

Caz cutremurător, am zis. De fapt în România opinia publică se cutremură rareori cu adevărat. Televiziunile au lansat pe acest subiect breaking news, au crescut rating‑urile, iar Cristi Puiu a făcut un documentar artistic, prin care a înfierat sistemul de sănătate publică din România (film despre care, în treacăt fie spus, mă întreb pentru care motiv a fost luat drept film artistic şi s‑a bucurat, în această calitate, de succes în ţară şi în străinătate). Iar în rest, nu s‑a cutremurat nimic. Sistemul de sănătate publică a rămas la fel de mizerabil ca şi înainte.

Fie‑mi permise câteva exemple personale.

Profesor doctor docent!

O durere intermitentă, veche (dar acutizată), în zona inghinală dreaptă, dar oarecum migratoare — cu aproximaţie între diafragmă, articulaţia femurului, şold şi profunzimea fesei —, cu iradieri pe piciorul drept, cu senzaţia de căldură, m‑a avertizat că trebuie să cer o consultaţie medicală. Şi astfel am ajuns, la începutul anului 2000, la cabinetul de boli interne al doctorului Traian Roşca, de la Dispensarul Policlinic cu Plată nr. 2 din Bucureşti. Toate titlurile îl recomandau: medic primar profesor doctor docent. Titlul de academician era singurul care încă îi lipsea. După ce mi‑a ascultat toate păsurile, pe un ton grav (şi totodată — pe bună dreptate! — mustrător pentru întârzierea cu care mă prezentam la medic), dl doctor docent a început prin a mă pune în gardă că „problema nu‑i simplă”. (De acord, sigur! putea oare să‑l contrazică profanul care eram/sunt?) După care m‑a trimis la o investigaţie ecografică abdominală, la o radiografiere a coloanei vertebrale (deoarece îi amintisem en passant şi de vechea mea discopatie lombară), la o investigaţie electrocardiografică (sufeream şi de unele aritmii — vorba lui Jerome K. Jerome, sufeream de atâtea boli încât un student în medicină era de‑ajuns să‑mi dea ocol pentru a‑şi putea scrie după aceea lucrarea de diplomă). O colonoscopie „era pe ţeavă”, cum s‑ar zice. Bineînţeles că dl doctor docent mi‑a ascultat şi plămânii. O investigaţie completă, s‑ar putea zice. O bună-intenţie care, să fim drepţi şi s‑o spunem p‑a dreaptă, îl onora (nu?). Asta a fost, ca să spun aşa, faza „creşterii Curţii”. „Descreşterea Curţii” a început odată cu stabilirea diagnosticului. Dl doctor docent a „centralizat” rezultatele şi a ajuns la concluzia că într‑adevăr chestiunea nu‑i simplă. Trecând peste suferinţa — nu foarte gravă — a inimii (de! vârsta, ce poţi să faci?), pe radiografie şi‑a aruncat o scurtă privire şi a decretat, sentenţios, cu privire la discopatia lombară: „Se confirmă!” Să‑mi fi pus anterior vreo întrebare cu privire la data când mi se făcuse ultima radiografie? Sau la numărul, mă rog, aproximativ, al radiografiilor — nicăieri consemnate — care îmi fuseseră făcute de‑a lungul vieţii, ştiut fiind (îndeobşte de către fizicieni, nu şi de medicii români, ferească Dumnezeu!) că efectul iradierilor este cumulativ şi că există doze limită care nu trebuie depăşite — nu, de aşa ceva nici vorbă! Că dislocarea vertebrelor din zona mea lombară se putea „confirma” printr‑o simplă palpare pentru a evita o iradiere inutilă şi nocivă, nu, nici asta dlui doctor docent nu i‑a trecut prin cap. Iar când, amintindu‑i de încheietura femurului ca fiind unul din locurile vizitate de durere, m‑a fixat întrebător, grăind: „Coxartroză?” La fel, în privinţa durerii din zona şoldului, răspunsul a fost: „Poate v‑aţi lovit în tinereţe!” În schimb, când mi‑am permis să‑i fac o sugestie în legătură cu propria mea suferinţă, m‑a apostrofat, superior: „Mai întâi să faceţi facultatea de medicină, şase ani, pe urmă aşteptaţi să aveţi, ca mine, treizeci de ani de experienţă, şi abia apoi să vă daţi cu părerea!”. Mă rog, alte vremuri, am putea admite. Ştiinţa comunicării cu pacientul nu se învăţa pe vremea aceea (după cum, din păcate, nu se învaţă nici astăzi!). Am plecat de la dl doctor docent cu o reţetă (simplă): colebil şi rowatinex. Şi cu indicaţia preţioasă: „Micul dv. dejun, de aci înainte, va consta în ceai de plante şi pâine prăjită cu margarină”… Şi diagnosticul, domnule doctor? Tot necunoscut?… Şi discuţia pe marginea lui cu pacientul? Altă dată? Când, domnule profesor doctor docent?

„Faceţi şi dv. ce puteţi, dar mare lucru nu se mai poate face”

La circa două săptămâni după o căzătură urâtă pe un gheţuş, a apărut în umărul meu drept o durere puternică şi persistentă. L‑am consultat, la începutul anului 2003, trimis de medicul de familie, pe doctorul Ciprian Barbu, medic rezident ortopedie–traumatologie de la Spitalul Colentina. Un tânăr simpatic, deschis şi aparent informat la zi. Diagnosticul a fost de periartroză scopulo–humerală. Tratamentul de bază recomandat a constat în şedinţe de fizioterapie. Cu un prognostic sumbru, exprimat pe un ton înalt umanist–compătimitor: „Faceţi şi dv. ce puteţi, duceţi-vă vara la mare, mai faceţi acasă unele exerciţii fizice, dar mare lucru nu vă aşteptaţi să realizaţi. E o boală degenerativă conducând în final la anchilozarea umărului.”

În realitate, durerea a dispărut aproape instantaneu în urma unei injecţii cu diprophos, iar braţul meu drept, după mai bine de patru ani are o mobilitate absolut normală. Aştept însă (cu îngrijorare) anchilozarea pronosticată.

Din ce trăieşte un medic de spital

La începutul anului 2004 am fost trimis de medicul de familie (trec peste împrejurări, simptome ş.a.m.d.) pentru o investigaţie la Spitalul Clinic Fundeni. Unde am ajuns în cabinetul doctorului Teohari Marinescu; citez din cartea sa de vizită, pe care mi‑a dat‑o la sfârşitul consultaţiei: „Internal Medicine — Gastro–Enterology. ECFMG Certificate (Training in U.S.A.)”. O personalitate debordantă, un amestec ciudat de infatuare, solicitudine, bădărănie şi aroganţă. Observându‑l în timpul consultaţiei, cum se agită, cum e căutat aproape fără nicio pauză, la cele două telefoane mobile ale sale, de diverşi, sau cum el însuşi îi solicită pe alţii, aproape la fel de des, ba în română, ba în engleză, am făcut observaţia: „Dar vă agitaţi, nu glumă!” „Păi da, a venit răspunsul, mă agit şi uite că salonul meu are toate paturile ocupate, pe când colegul meu X (şi mi‑a dat un nume pe care nu l‑am reţinut), care nu se agită, are doar doi pacienţi în salon.” „Şi salariul lui e mai mic din cauza asta?” l‑am întrebat. „Mata eşti naiv? m‑a apostrofat de sus (de foarte sus) medicul şcolit «in the United States». Adică mata ce‑ţi închipui, că în România salariul e ăla care contează?”

Umanism (conservator) la Fundaţia Pop de Popa pentru Ocrotirea Bolnavilor cu Afecţiuni Cardiovasculare — FOBAC

Am avut totuşi, cu aritmiile mele cardiace, câteva perioade mai proaste, motiv pentru care am ajuns, în ultimii ani, de vreo două-trei ori ca fundaţia cu numele de mai sus – FOBAC. Ultima dată, la începutul anului 2006, am întâlnit‑o acolo pe doamna Elena Segărceanu, medic primar boli interne, specialist cardiolog. Doamna doctor m‑a întrebat cum m‑am tratat până atunci. I‑am arătat reţeta scrisă de un coleg de‑al ei cu ceva timp înainte, unde mi se prescria un antiaritmic, la o frecvenţă de trei tablete pe zi. Doctoriţa şi‑a ridicat privirea speriată spre mine şi a exclamat: „Să nu‑mi spuneţi că aţi luat din asta trei tablete pe zi! Că până acuma eraţi la cimitir!” [Completare din decembrie 2009. Un reputat medic cardiolog — nu-i dau numele ca să nu bag zâzanie între medici — mi-a spus: „Am să vă spun acum ceva ce nu spun prea des: Asta-i o prostie! Durata de acţiune a tabletei respective este de 6 ore. Dacă luaţi 2 pe zi, aveţi o acoperire de doar jumătate din timp. Ştiţi care e numărul maxim de asemenea tablete care se prescriu pe zi? Şase!”] M‑a trimis apoi la un cabinet alăturat unde mi s‑a făcut o ecografie cardiacă (din care a reieşit că etapa finală a cimitirului nu‑i tocmai iminentă) şi a decretat: „Vom schimba medicaţia!” Şi încă: „Vă recomand să vă duceţi la prietena mea, dr. Y (nu i‑am reţinut numele), să vă facă un «fund de ochi». Nu costă decât 40 de RON, dar e bine să ştim cum stăm cu sistemul dv. vascular.” În final şi‑a exprimat speranţa că voi deveni pacientul ei şi mi‑a prescris exact acelaşi tratament ca şi cel dinainte. Nu înainte să‑mi prezinte instituţia lor drept una umanitară, de întrajutorare, pe măsura posibilităţilor pensionarilor români: 40 RON consultaţia, 75 RON ecografia cardiacă, 40 RON „fundul de ochi” (la prietenă) etc…. Nu, mulţumesc, doamna doctor Elena Segărceanu, nu m‑aţi convins să devin pacientul dv. Dar deloc!

Căpuşă (până şi) la Medicover

Trec iarăşi peste detaliile cazului meu medical. Bref, în toamna anului 2007, am cerut o consultaţie la Medicover, sistem privat de sănătate, care acoperă în România cinci judeţe plus, desigur, municipiul Bucureşti. După ce m‑a ascultat (la tariful de 65 RON), doctorul Radu–Gabriel Ionescu, neurolog, asistent universitar (cam tomnatic, totuşi, după părerea mea, pentru un asemenea grad academic; dar de! cine ştie, probabil că în mediul academic excelenţa este atât de ridicată încât mai greu avansezi acolo), mi‑a pus următoarea întrebare: „Aţi fi dispus să vă internaţi două-trei zile la clinica mea privată (subl. mea) pentru câteva investigaţii?” După care mi‑a făcut prompt un calcul rapid al costului investigaţiilor cu pricina în cazul că le‑aş fi făcut individual la diverse laboratoare (desigur, tot private), de unde a rezultat cu claritate că internarea la clinica sa privată ar fi pentru mine o mare afacere.

Să mai adaug că exista pentru cazul meu o mare probabilitate (ulterior confirmată) pentru un anume diagnostic. Dar care n‑ar fi fost prea profitabil pentru dl asistent universitar Radu–Gabriel Ionescu.

Ceea ce am vrut să subliniez în rândurile de mai sus este că din asemenea „cărămizi” este imposibil de „zidit” un sistem de sănătate modern şi eficace, oricâte măsuri administrative ar fi luate la nivel central sau local. Înainte de orice „cărămizile” trebuie reciclate. Sau sparte şi înlocuite cu altele noi. Fabricate după o reţetă fundamental nouă. Şi într‑un mediu general uman reîmprospătat. Chestiune de decenii. Poate!

Şi fiindcă am înfăţişat în termeni atât de negativi sistemul de sănătate din România, simt că aş comite o nedreptate dacă nu aş aminti de doctoriţa Corina Ianculescu, medic generalist la Câmpina, care, solicitată întâmplător, la recomandarea unui prieten, de familia mea, a refuzat orice plată pentru serviciile sale (eficace) oferite — nota bene — acasă. Să mai adaug că familia mea nu a fost o excepţie. Regula doamnei doctor, pe care nu o ascunde, este: atâta vreme cât am la mine acasă o situaţie materială foarte bună, n‑am niciun motiv să cer bani pentru prestaţiile mele. Dacă pot să fac bine, îl fac… Aşa că nu‑mi rămâne decât să mă înclin în faţa ei.

Cazuri reprobabile pot fi întâlnite în toate sistemele medicale, în toate ţările, şi nu numai în sistemele medicale ci şi în diverse alte sisteme, administrative, educaţionale ş.a.m.d. Deosebire este că respectivele cazuri sunt, în ţările civilizate, excepţii. În timp ce în România excepţii sunt tocmai situaţiile de normalitate. Din păcate.

Cluj–Napoca

A circulat în regimul trecut un banc legat de redenumirea în manieră naţionalist-comunistă a unor vechi oraşe din (Republica Socialistă) România. Cică un pacient s‑a dus la doctor să i se plângă că are unele probleme cu pula–penisul. „Nu‑i frumos să vorbeşti aşa, suntem oameni civilizaţi, ce dracu’! Zi şi mata penis.” „Da, dom’le doctor”, a spus pacientul. După care a continuat să‑i detalieze doctorului problema sa cu pula–penisul. Doctorul i‑a atras atenţia încă o dată şi încă o dată. În zadar însă: pacientul îi tot dădea zor cu pula–penisul. Exasperat, doctorul a izbucnit într‑un final: „Da’ în definitiv de unde eşti mata, dom’le?” „Din Cluj–Napoca”, a răspuns pacientul.

Nu mă miră că vopsitorul de bănci, garduri şi felinare în roş–galben–albastru sare în sus de‑un cot atunci când vreun interlocutor al său de pe „sticlă” (unde vopsitorul de la Cluj, apare, fie vorba între noi, suspect–bănuitoriu de frecvent–des, şi lansează–aruncă o mulţime de tirade–cuvântături de două parale) omite „neaoşul” Napoca agăţat de clasicul Cluj precum scaietele de coada câinelui.

Mă nedumereşte în schimb că la atâţia ani după consumarea ridicolului puseu naţionalist-comunist al dictatorului Ceauşescu, denumirea oficială a unor oraşe cu denumiri tradiţionale continuă să fie strâmbată în chip stupid. Pe vremuri totul a fost regizat spre gâdilarea pe burtă a dictatorului. Ca să ştie tot străinul că Clujul şi Turnu–Severinul (dar mai ales Clujul!) sunt ale noastre de două mii de ani şi nici cu gândul să nu gândească că le‑ar putea smulge vreodată din trupul ţării! Dar astăzi? Astăzi, în Europa (ca şi) unită, spre gâdilarea pe burtă a cui persistă acele ridicole struţo-cămile pe nume Cluj–Napoca sau Drobeta–Turnu–Severin? În afară de a vopsitorului de la Cluj (Napoca).

Securişti liberi

În primele zile de după schimbarea de regim, prietenul meu Nicolae Romanof, în prezent dus dintre cei vii, s‑a întâlnit în centrul Bucureştiului, cam prin dreptul agenţiei Air France, cu domnul Rapilat (scuze, nu îmi amintesc prenumele), fostul securist al institutului unde lucram pe‑atunci, cu grad, se pare, de colonel, care, stând pe bordură şi urmărind c‑un zâmbet senin o manifestaţie antifesenistă, i‑a spus:

— Ei, acum mă simt şi eu într‑adevăr liber!

Am făcut cu toţii un haz nebun când Nae Romanof ne‑a povestit întâmplarea. Nici prin minte nu ne trecea nouă la ora aceea, când ne ţineam cu mâna de burtă de atâta râs, cât adevăr ieşise din gura domnului securist Rapilat.

%d blogeri au apreciat asta: