Monthly Archives: decembrie 2008

La mulţi ani cu sănătate!

urare-20091

Reclame

O anecdotă actualizată cu un Şoricel (Tăricean), un Urs (Liberal) şi alte Jivine (Controloare)

Ursul (Liberal) a câştigat doar 18% din sufragii la alegerile parlamentare din 30 noiembrie. Cu toate acestea Şoricelul (Tăricean) clamează sus şi tare: Aut prim-ministru, aut nihil! Ursul îi ţine isonul. Deocamdată. Rezultatul: nihil! Alte Jivine (Liberale), precum Vulpea (Morega) şi, cu siguranţă, multe altele, ar dori Caşcavalul guvernării. Deocamdată păstrează tăcerea, încă n-au început să se agite…

Şi acum anecdota.
Cică un Şoricel panicat dă buzna într-un compartiment de tren unde un Urs moţăie pe banchetă, şi zice:
— Aoleu, ce mă fac că vine controlul şi eu n-am bilet!
— Nu-i nimica, mormăie Ursul, protector, trezindu-se din moţăială. Vino încoa’ la taica! Te-ascunde el! Uite, te iau în palmă, scot laba pe fereastră şi nu te mai găseşte nici dracu’. Să n-ai nicio grijă, bine?
Zis şi făcut.
Vine Vulpea–controlor şi zice:
— Biletele la control.
— Ce bilete! se burzuluieşte Ursul. Hai şterge-o!
Şi Vulpea–controlor pleacă cu coada (ei stufoasă şi roşcată) între picioare.
Vine apoi supra-controlul: Lupul–controlor. Zice:
— Biletele la control.
— Lasă-mă! zice Ursul. Mă plictiseşti.
Şi pleacă şi Lupul cu coada (lui sură) între picioare.
Vine apoi supra-supra-controlul: Leul–controlor (Băsesc). Şi zice:
— Biletele la control!
Ursul îi arată biletul. Şi Leul zice:
— Da’ în mâna aia de-o ţii afară pe fereastră ce ai?
— Nimica, zice Ursul.
Şi îi arată palmele goale.

* * *

Precizare. Încă nu s-a întâmplat. Dar urmează.

Mondo cane

În ultima secvenţă din celebrul film italian Mondo cane (l962), pe care l-am văzut la cinematograf cu decenii în urmă, un „artist” extravagant (să-i zicem), „interpreta”, pe scena unui teatru, o „bucată muzicală” la un „xilofon” sui generis. „Xilofonul” era alcătuit dintr-un şir de fiinţe umane aşezate în ordinea înălţimii, în timp ce „interpretul” (şi, probabil, şi „compozitorul”) se deplasa rapid pe dinaintea acelor oameni şi îi lovea peste obraji cu palmele. Deşi oamenii erau, cum spuneam, de înălţimi diferite, nu-mi amintesc ca palmele să fi sunat totuşi diferit una faţă de alta, după înălţimea fiecăruia. „Interpretul–compozitor” avea o mobilitate de invidiat de-a lungul şirului, iar palmele aplicate de el, temeinic, cu metodă (şi fără vreo reţinere), într-o ordine şi cu o cadenţă numai de el ştiute, cădeau ca grindina peste obrajii bieţilor oameni–xilofon, care îndurau cu stoicism. Niciunul dintre ei nu lăsa impresia, judecând după expresia feţei, că ar fi acceptat, în ultimă instanţă, un joc oarecare, fie el şi absurd. Nu-mi dau seama care era intenţia autorului, dar, cu sau fără voia acestuia, scena avea un tragism aparte. Grotesc, dar nu mai puţin tragism. Spre final, obrajii unora din cei bătuţi, care vreme de minute în şir se scuturaseră sub ploaia loviturilor, erau scăldaţi în lacrimi, iar unuia dintre cei mai scunzi, aproape un pitic, sângele îi şiroia din nas… Era o ilustrare a degradării fiinţei umane împinse până la limitele absurdului, poate nu atât prin faptul că acei oameni acceptaseră, din cine ştie ce motive — poate pentru bani —, acea incredibilă umilinţă, cât mai ales prin pretenţia că totul se încadra în limitele unei arte (extreme, oricum) sau măcar ale unui amuzament de doi bani… Şi cu toate acestea în sală s-a râs copios. Fiind ultima secvenţă a filmului, cum spuneam, încă se mai râdea când s-a aprins lumina. Şi atunci unul dintre spectatori, unul vârstnic din câte îmi amintesc, s-a ridicat şi s-a adresat indignat întregii mulţimi de spectatori: „Nu râdeţi, tovarăşi! a strigat el. Lucrurile astea se întâmplă cu adevărat în lumea lor capitalistă!”
M-au iritat totdeauna reacţiile neadecvate — ca să nu spun mai mult — ale spectatorilor la scene de un dramatism evident. Dar intervenţia spectatorului indignat de la Mondo cane m-a iritat nu în mai mică măsură. Deşi a fost, în bună parte, probabil, îndreptăţită. Dar prea eram pe atunci constrânşi, instituţional, să facem, să spunem şi să simţim numai ceea ce trebuia, ca să accept o constrângere în plus în acest sens. Neinstituţională de astă dată.

%d blogeri au apreciat asta: