Monthly Archives: ianuarie 2009

Discursul de învestitură al Preşedintelui Barack Obama, 20 ianuarie 2009

wide-obama-cp-61187815

Textul integral în limba română

Dragi compatrioţi,

Mă aflu aici, astăzi, împovărat de îndatoririle pe care le avem de îndeplinit, recunoscător pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o, cu conştiinţa sacrificiilor acceptate de străbunii noştri. Îi mulţumesc Preşedintelui Bush pentru serviciile aduse naţiunii noastre, ca şi pentru generozitatea şi spiritul de colaborare pe care le-a arătat în toată această perioadă de transfer al puterii.

Patruzeci şi patru de americani au depus până acum jurământul de preşedinte. L-au rostit când valul prosperităţii era în creştere şi apele calme ale păcii se aşterneau la picioare. Când şi când însă jurământul este rostit când norii stau ameninţători deasupra capului şi furtunile se dezlănţuie. În aceste momente America a mers mai departe nu numai datorită priceperii sau viziunii celor cu poziţii înalte ci şi pentru că noi oamenii din popor am rămas credincioşi idealurilor înaintaşilor noştri şi am trăit în respectul legii noastre fundamentale.

Aşa a fost întotdeauna. Aşa trebuie să fie şi cu actuala generaţie de americani.

Toată lumea ştie că ne aflăm în plină criză. Naţiunea noastră se află în război cu o reţea întinsă de violenţă şi de ură. Economia noastră este serios afectată de lăcomia şi de iresponsabilitatea unora, dar şi ca urmare a eşecului nostru colectiv în a face opţiuni decisive şi a pregăti naţiunea pentru o nouă eră. Oamenii au pierdut locuinţe, locuri de muncă; s-au închis întreprinderi. Sistemul nostru de sănătate este prea costisitor; prea mulţi abandonează şcoala; şi cu fiecare zi se strâng tot mai multe dovezi că modul nostru de a utiliza energia îi întăreşte pe adversarii noştri şi ameninţă planeta.

Toate acestea sunt indicatori de criză, atestaţi de date şi de statistici. Mai puţin măsurabilă dar nu mai puţin profundă este pierderea încrederii pe tot cuprinsul ţării noastre — teama persistentă că declinul Americii este inevitabil şi că viitoarea generaţie va trebui să-şi coboare aspiraţiile.

Astăzi vă spun că provocările cu care ne confruntăm sunt reale. Ele sunt grave şi numeroase. Nu le vom putea înfrunta uşor sau într-un interval de timp scurt. Dar să ştii, America — le vom face faţă.

În această zi suntem împreună pentru că am preferat speranţa, şi nu frica; unitatea în ţel, şi nu conflictul şi dezbinarea.

În această zi punem capăt plângerilor meschine şi falselor promisiuni, incriminărilor şi dogmelor prăfuite, care de mult prea mult timp au sufocat viaţa noastră politică.

Rămânem o naţiune tânără, dar, ca să folosim cuvântul Sfintei Scripturi, a sosit timpul să lăsăm la o parte copilăriile. A sosit timpul să reafirmăm tăria spiritului nostru; să alegem calea cea bună a istoriei noastre; să ducem înainte acel dar nepreţuit, acea nobilă idee, transmise din generaţie în generaţie: făgăduinţa venită de la Dumnezeu că suntem cu toţii egali, că suntem cu toţii liberi şi că merităm cu toţii să ne bucurăm de şansa de a dobândi întreaga măsură a fericirii noastre.

Reafirmând măreţia naţiunii noastre, noi înţelegem că această măreţie nu este niciodată dăruită. Ea trebuie cucerită. Parcursul pe care l-am urmat n-a fost niciodată acela al scurtăturilor sau al mulţumirii cu puţin. Nu a fost calea celor fricoşi, a celor care preferă să trândăvească în loc să muncească, sau aleargă numai după plăceri, bogăţie sau faimă. Dimpotrivă, cei ce şi-au asumat riscuri, au acţionat, cei ce au înfăptuit, unii dintre aceştia recunoscuţi, dar cel mai adesea bărbaţi şi femei anonime în truda lor, au fost cei care ne-au purtat înainte pe lungul şi asprul drum către prosperitate şi libertate.

Pentru noi, ei şi-au adunat puţinele bunuri pământeşti şi au străbătut oceanele în căutarea unei vieţi noi.

Pentru noi, ei s-au spetit în ateliere, cu lefuri de mizerie, şi s-au stabilit în Vest; au îndurat arsura biciului şi au arat pământul tare.

Pentru noi, au luptat şi au murit în locuri precum Concord şi Gettysburg, Normandia şi Khe Sahn.

Nu o dată, acei bărbaţi şi acele femei s-au bătut şi s-au sacrificat şi au muncit rănindu-şi mâinile până la sânge pentru ca noi să putem duce o viaţă mai bună. Ei au văzut America mai mare decât toate ambiţiile noastre individuale puse la un loc; mai mare decât toate deosebirile de obârşie, bogăţie sau apartenenţă la o grupare sau alta.

Aceasta este calea pe care noi, astăzi, continuăm să mergem. Rămânem naţiunea cea mai prosperă şi mai puternică de pe Pământ. Muncitorii noştri nu sunt mai puţin productivi decât atunci când a început această criză. Minţile noastre nu sunt mai puţin inventive, bunurile şi serviciile noastre nu sunt mai puţin necesare decât au fost săptămâna trecută sau luna trecută sau anul trecut. Capacităţile noastre rămân nealterate. Dar vremurile când stăteam inflexibili, când ne protejam interesele noastre înguste şi tot amânam deciziile neplăcute — acele vremuri cu siguranţă au trecut. Începând chiar de astăzi trebuie să ne adunăm, să ne scuturăm de praf şi să ne reapucăm de munca de refacere a Americii.

Căci oriîncotro ne-am îndrepta privirea, este câte ceva de făcut. Starea economiei necesită acţiuni îndrăzneţe şi rapide, şi noi vom acţiona — nu numai pentru a crea noi locuri de muncă ci şi pentru a pune noi baze pentru dezvoltare. Vom construi drumuri şi poduri, reţele electrice şi linii digitale care vor susţine comerţul şi ne vor conecta unii cu ceilalţi. Îi vom reda ştiinţei locul cuvenit şi ne vom folosi de minunile tehnologiei pentru a creşte calitatea asistenţei medicale şi pentru a-i micşora costurile. Ne vom folosi de soare şi de vânt şi de sol pentru a ne alimenta automobilele şi a ne pune fabricile în mişcare. Şi vom transforma şcolile şi colegiile şi universităţile noastre pentru a răspunde cerinţelor unei noi ere. Toate acestea pot fi făcute. Şi le vom face.

Sunt unii care se întreabă cât de mari pot fi ambiţiile noastre, care sugerează că sistemul nostru nu poate permite prea multe proiecte de anvergură. Memoria acestora e scurtă. Căci ei au uitat ce a înfăptuit deja această ţară; ce pot realiza nişte bărbaţi şi nişte femei libere atunci când imaginaţia se împleteşte cu ţelul comun, şi nevoia cu curajul.

Ceea ce cinicii nu reuşesc să înţeleagă este că pământul de sub ei nu mai este acelaşi, că argumentele politice alterate care ne-au măcinat atâta vreme nu se mai potrivesc. Întrebarea pe care ne-o punem astăzi este nu dacă guvernul este prea mare sau prea mic, ci dacă funcţionează, dacă ajută familiile să-şi găsească slujbe cu salarii decente, asistenţă pe care să şi-o permită, o pensionare în demnitate. Dacă răspunsul va fi da, vom putea merge mai departe. Dacă răspunsul va fi nu, programele noastre se vor opri aici. Cei dintre noi care gospodăresc banul public vor fi obligaţi să cheltuiască cu chibzuială, să-şi schimbe vechile năravuri şi să administreze la lumina zilei, deoarece numai astfel vom putea restabili vitala încredere  reciprocă între un popor şi guvernul său.

Problema care se pune nu este nici de a stabili dacă piaţa este o forţă a binelui sau a răului. Capacitatea ei de a genera bunăstare şi de a extinde libertatea este fără egal, dar această criză ne-a reamintit că fără un ochi de veghe, piaţa poate ieşi de sub control — şi că o naţiune nu poate prospera multă vreme atunci când îi favorizează doar pe cei înstăriţi. Succesul economiei noastre a depins întotdeauna nu numai de volumul produsului nostru intern brut ci şi de gradul de răspândire a bunăstării noastre, de capacitatea noastră de a oferi oportunitate oricărui doritor — nu din spirit de caritate ci pentru că este calea cea mai sigură către binele comun.

Cât priveşte capacitatea noastră de apărare, noi respingem ca fiind falsă opţiunea între securitatea noastră şi idealurile noastre. Părinţii noştri întemeietori, confruntaţi cu primejdii pe care abia dacă ni le putem imagina, au conceput o cartă pentru asigurarea statului de drept şi a drepturilor omului, o cartă care a fost purtată mai departe prin sângele vărsat de generaţii întregi. Acele idealuri luminează şi acum calea omenirii, şi nu vom renunţa la ele doar de dragul foloaselor. Şi acest lucru îl vom spune tuturor celorlalte popoare şi guverne care ne urmăresc astăzi, de la cele mai mari capitale până la micul sat unde s-a născut tatăl meu: fiţi siguri că America este prietenul tuturor naţiunilor şi al tuturor bărbaţilor şi femeilor şi copiilor care aspiră să aibă parte de un viitor în pace şi în demnitate, şi că noi suntem gata să-i îndrumăm din nou pe această cale.

Amintiţi-vă că generaţiile anterioare au înfruntat fascismul şi comunismul nu doar cu rachete şi tancuri ci şi cu alianţe trainice şi cu convingeri solide. Ele au înţeles că forţa noastră, doar ea, nu ne poate proteja, şi nici nu ne îndreptăţeşte să acţionăm după voia noastră. În schimb, ele au ştiut că forţa noastră creşte atunci când o folosim cu prudenţă. Securitatea noastră vine din justeţea cauzei noastre, din puterea exemplului nostru, din virtuţile moderatoare ale modestiei şi ale reţinerii.

Noi suntem deţinătorii acestei moşteniri. Călăuziţi încă o dată de aceste principii, noi putem răspunde acestor noi ameninţări care necesită un efort încă şi mai mare, mai multă cooperare şi înţelegere între naţiuni. Vom începe prin a lăsa Irakul, în mod responsabil, în grija oamenilor de acolo, şi vom făuri o pace dobândită cu greu în Afganistan. Împreună cu vechii noştri prieteni şi cu foştii noştri neprieteni, vom lucra neobosit pentru a diminua ameninţarea nucleară şi pentru a îndepărta spectrul încălzirii Planetei. Nu ne vom cere scuze pentru stilul nostru de viaţă, nici nu vom ezita să-l apărăm, iar vouă, celor care încercaţi să vă atingeţi scopurile semănând teroare şi masacrându-i pe cei nevinovaţi, vă spunem acum că cugetul nostru este mai puternic şi nu poate fi înfrânt. Nu veţi trăi mai mult decât noi şi vă vom învinge.

Căci ştim că zestrea noastră constând în diversitate este o forţă, nu o slăbiciune. Suntem o naţiune de creştini şi musulmani, evrei şi hinduşi — şi necredincioşi. Ne-am plămădit cu fiecare limbă şi cu fiecare cultură, venite din toate colţurile Pământului; şi fiindcă am gustat din plin din amărăciunea războiului civil şi a segregaţiei, şi am ieşit din acele vremuri mai puternici şi mai uniţi, nu putem să nu fim convinşi că vechea ură va dispărea într-o bună zi; că frontierele tribale se vor şterge; că pe măsură ce lumea devine tot mai mică, umanitatea noastră comună iese la iveală; şi că America trebuie să-şi joace rolul ei în inaugurarea unei noi ere a păcii.

Lumii musulmane îi spunem: căutăm să găsim o nouă abordare, bazată pe interesul reciproc şi pe respectul reciproc. Acelor lideri de pe tot globul care cau să stârnească vrajba sau să dea vina pe Occident pentru relele din societatea lor: e bine să ştiţi că cetăţenii voştri vă vor judeca după ce aţi clădit, nu după ce aţi distrus. Celor ce se agaţă de putere prin corupţie şi înşelăciune şi prin reducerea la tăcere a oponenţilor: e bine să ştiţi că sunteţi pe panta greşită a istoriei; dar că vă vom întinde mâna dacă sunteţi dispuşi să vă descleştaţi pumnul.

Oamenilor din naţiunile sărace: vă promitem să muncim alături de voi pentru a face să înflorească fermele voastre şi pentru ca apele să curgă limpezi; pentru îndestularea stomacului şi pentru hrana minţii. Iar naţiunilor care se bucură de o relativă bunăstare, cum este a noastră, le spunem că nu ne mai putem permite să fim indiferenţi la suferinţa de dincolo de graniţele noastre; nici să consumăm resursele lumii fără să ne pese de consecinţe. Căci lumea s-a schimbat, iar noi trebuie să ne schimbăm odată cu ea.

Reflectând la calea pe care o avem de străbătut, ne amintim cu smerită recunoştinţă de acei bravi americani care, chiar la această oră patrulează în mijlocul unor deşerturi de la capăt de lume şi în munţi îndepărtaţi. Ei au ceva să ne spună, aşa precum eroii căzuţi, ce zac la Arlington, îşi fac auzite murmurele de dincolo de ere. Îi onorăm nu numai pentru că sunt apărătorii libertăţii noastre, ci şi pentru că ei întruchipează ideea de a servi; puterea de a găsi un sens în ceva mai presus de ei. Iar în acest moment — un moment ce va defini o generaţie — acesta este spiritul care va trebui să ne însufleţească pe toţi.

Măsura a cât de mult poate şi trebuie să facă un guvern este dată în final de credinţa şi de hotărârea americanilor, pe care se bizuie această naţiune. Este dată de generozitatea de a oferi adăpost unui necunoscut atunci când au cedat digurile. Este dată de altruismul unor muncitori care acceptă să li se taie din ore decât să vadă că un prieten îşi pierde slujba, ceea ce ne ajută să trecem peste momentele cele mai grele. Este dată de curajul pompierului care se avântă în sus pe scara plină de fum, dar şi de voinţa părintelui de a-şi creşte copilul, ceea ce decide în final soarta noastră.

Provocările ce ne aşteaptă poate că sunt noi. Mecanismele cu care le înfruntăm poate că sunt noi. Dar valorile pe care se întemeiază succesul nostru — munca şi onestitatea, curajul şi corectitudinea, toleranţa şi curiozitatea, loialitatea şi patriotismul — toate acestea sunt vechi. Toate acestea sunt adevărate. Ele au fost forţa noastră calmă de progres de-a lungul istoriei. Ceea ce se impune deci este întoarcerea la aceste adevăruri. Ceea ce ni se cere acum este o nouă eră a responsabilităţii, o recunoaştere din partea fiecărui american că avem îndatoriri faţă de noi înşine, faţă de naţiunea noastră şi faţă de lumea întreagă, îndatoriri pe care le acceptăm nu de nevoie ci ni le însuşim bucuroşi, cunoscând prea bine că nu există nimic mai mulţumitor pentru cuget, mai definitoriu pentru conştiinţa noastră, decât să ne dedicăm trup şi suflet unei îndatoriri dificile.

Acesta este preţul, şi promisiunea, apartenenţei la naţiune.

Aceasta este sursa încrederii noastre — convingerea că Dumnezeu ne cere să dăm formă unui destin incert.

Acesta este sensul libertăţii noastre şi al crezului nostru — motivul pentru care bărbaţi şi femei şi copii de toate rasele şi de toate credinţele au putut să se reunească în sărbătoare pe tot cuprinsul acestei magnifice esplanade, şi pentru care un bărbat al cărui tată, acum mai puţin de şaizeci de ani, ar fi fost refuzat să fie servit într-un restaurant de prin zonă, să vină acum în faţa dumneavoastră pentru a depune jurământul cel mai sacru.

Să facem deci din această zi, o zi a cinstirii, a ceea ce suntem şi a drumului pe care l-am străbătut. În anul naşterii Americii, în cea mai rece dintre lunile anului, o mică ceată de patrioţi s-a adunat în preajma tăciunilor unor focuri de tabără, pe malul unui fluviu îngheţat. Capitala era părăsită. Inamicul înainta. Zăpada era pătată de sânge. Într-un moment când soarta revoluţiei noastre era mai mult decât incertă, părintele naţiunii noastre a dat ordin ca aceste cuvinte să fie citite în faţa oamenilor:

„Să fie spus către cei din viitorime … că în toiul iernii, când doar speranţa şi virtutea încă mai dăinuiau … că oraşul şi ţara, alarmate în faţa unei primejdii comune, au venit să (o) înfrunte.”

Americă, în faţa pericolelor noastre comune, în această iarnă a greutăţilor noastre, să ne reamintim de aceste cuvinte eterne. Cu speranţă şi prin virtute, să înfruntăm încă o dată suflul îngheţat, şi să îndurăm furtunile ce pot să se abată peste noi. Fie ca copiii copiilor noştri să spună că atunci când am fost puşi la grea încercare, am refuzat să ne oprim din drum, că n-am făcut cale întoarsă şi nici n-am şovăit; şi cu privirea îndreptată spre zare şi prin harul Domnului, am dus mai departe acel minunat dar al libertăţii şi l-am înmânat în deplină siguranţă generaţiilor viitoare.

Vă mulţumesc. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să binecuvânteze Statele Unite ale Americii.


(Traducere: Paul Tumanian)

Reclame

Profesorul Gheorghe Stanciu (1915–2008)

gh-stanciu1Aflu din Oglinda câmpineană că pe 18 ianuarie se împlineşte un an de la dispariţia profesorului Gheorghe Stanciu de la Liceul — astăzi Colegiul Naţional — „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Mai avea exact o săptămână până să împlinească 93 de ani.

Îi datorez profesorului Stanciu cariera mea de fizician. De ce? Pentru că înainte de a‑mi fi profesor, adică până în clasa a VIII‑a, „relaţiile” mele cu matematica fuseseră reci, ca să nu spun marcate de un complex de inferioritate. După clasele a VIII‑a şi a IX‑a, când Domnia sa mi‑a fost profesor de matematică, s‑a petrecut miracolul: matematica (şi apoi, în „prelungire”, fizica) a devenit preferata mea dintre toate materiile… A fost un om al paradoxurilor profesorul Stanciu. În pofida temperamentului său vulcanic, în pofida tonului ridicat cu care obişnuia să‑i apostrofeze, în ignoranţa lor, pe mulţi dintre cei pe care îi scotea la tablă, în pofida loviturilor cu pumnul în tablă atunci când i se părea că expunerea sa, deşi clară ca bună-ziua, nu era totuşi înţeleasă, în pofida gesturilor sale energice (ca să nu spun nervoase uneori), în pofida fulgerelor sale îndreptate împotriva „lecturilor interzise” — doxuri, fantastic club‑uri (care încă mai circulau pe vremea aceea, la începutul anilor ’50: „Asta nu‑i literatură! — striga nea Stanciu — asta‑i otravă!”) — în pofida tuturor acestor trăsături excesive, repudiate de mulţi dintre colegii mei, nu m‑a îndepărtat de matematică ci, dimpotrivă, a trezit în mine o adevărată pasiune pentru această materie. Şi, nu mai puţin, o reală afecţiune pentru omul Stanciu. Nu sunt sigur că a fost îndrăgit de foarte mulţi dintre colegii mei. Poate că a fost o „potrivire de caracter” între Domnia sa şi mine. De asemenea, după mai bine de o jumătate de secol de când mi‑a fost profesor de matematică, nu cred că pot să spun care au fost punctele tari ale „metodei” sale. Poate exigenţa şi rigoarea. Dar cu certitudine pasiunea. Care, probabil fără voia sa, se transmitea, era contagioasă.

Nu doar profesor de matematică, nea Stanciu ne‑a fost şi diriginte. Şi probabil, având şi studii filozofice şi juridice, îi plăcea ca la unele ore de dirigenţie să ne ţină mici speech‑uri pe teme diverse. Îmi amintesc de un astfel de speech despre colectiv. „Nu orice grup de oameni se cheamă colectiv” — profesorul Stanciu ni se adresa cu o voluptate vizibilă a rostirii. „De exemplu, călătorii dintr‑un tramvai — sunt ei un colectiv? întreba el, retoric. Nu, evident că nu sunt. Tot ce‑i leagă este faptul că întâmplător au de făcut o bucată de drum împreună. Pentru a deveni un colectiv asta nu‑i de‑ajuns. Călătorii dintr‑un tramvai nu au un scop comun. Scopul comun este una din trăsăturile care definesc colectivul… Dar voi sunteţi un colectiv? De bună seamă că da. De ce? Pentru că voi aveţi un scop comun. Care? Acela de a vă însuşi materiile predate. Petreceţi mult timp împreună, vă cunoaşteţi unul pe altul, vă animă pe toţi dorinţa de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare. Iată, acum aveţi mai multe trăsături care definesc colectivul.”

L‑am sunat pe la sfârşitul anilor ’70, când era deja pensionar. După mai bine de douăzeci de ani îşi mai amintea de mine. Telefonul meu însă l‑a surprins. M‑a întrebat, sau mai degrabă a presupus: „Probabil doreşti ceva.” I‑am spus: „Nu, nimic. Nu doresc altceva decât să stăm puţin de vorbă dacă sunteţi de acord.” Aşa că m‑a primit acasă la el, într‑o căsuţă modestă de pe (actuala) stradă Carol I, colţ cu strada Judecătoriei, unde locuia în aceeaşi curte cu sora sa, doamna Georgescu, învăţătoare, şi cu soţul acesteia, profesorul de geografie Georgescu, desigur pensionari şi ei… Şi vizitele s‑au repetat vreo trei ani la rând. De fiecare dată când veneam în concediu acasă la maică-mea îl sunam, stabileam o oră de întâlnire şi mă înfiinţam la el acasă, cu un buchet de flori şi o sticlă cu vin. Mă servea, în singurătatea lui, cu câteva felii de salam, caşcaval, beam vinul adus de mine, uneori mai adăuga şi Domnia sa un păhărel de ţuică de prin regiune, şi stăteam de vorbă, fumând amândoi (ce necuviinţă din partea mea!), iar la sfârşit făcea pentru amândoi câte o cafea…

Apoi, în ’82 maică-mea a murit, aşa că au încetat şi concediile mele petrecute la Câmpina. Tot cam pe‑atunci casa profesorului Stanciu a fost demolată şi el a fost obligat să se mute la bloc. Şi odată cu asta i‑am pierdut urma… Am mai avut totuşi o ultimă întrevedere cu el, în ’86. Tocmai întâlnisem întâmplător pe stradă o altă figură luminoasă din anii mei de liceu, profesorul de latină (şi antrenor de box!) Traian Marinescu. „Ce mai faceţi?” l‑am întrebat. Îmbătrânit şi blazat, cu o soţie grav bolnavă, mi‑a răspuns: „Aşteptăm actul final.” „Actul final? Ce prostie!” a exclamat profesorul Stanciu când a auzit de la mine de aşteptările sumbre ale fostului său coleg de cancelarie. Avea pe atunci 71 de ani. Şi pot spune astăzi: ştia el ce ştia!

A fost un om al paradoxurilor, cum spuneam. Deşi temperament coleric, deşi singur (nu cunosc amănunte biografice din viaţa sa privată, dar ştiu sigur că ultimele decenii din viaţă şi le‑a petrecut în singurătate), deşi fumător, deşi nu refuza nici câte un pahar de vin sau un păhărel de tărie, cu toate acestea a „spart” toate estimările statistice în materie de speranţă de viaţă şi a trăit, iată, nu mai puţin de 93 de ani.

Aţi fost un om pasionat de toate cele dar în acelaşi timp sobru. Aşa că sper să nu vă sune anapoda când am să vă spun: Vă duc dorul, domnule profesor.

Solidaritate cu Shelton

Pe un stadion din Bucureşti s‑a scandat, în anii ’50, numele unui american

Shelton. Un nume care mi‑a rămas în amintire de câteva decenii, din vremea studenţiei. A fost un săritor cu prăjina american, pe care l‑am văzut concurând pe Stadionul Republicii, fostul ANEF (azi dispărut), la Campionatele Internaţionale de Atletism ale României (sau, mă rog, ale Republicii Populare Romîne) din anul… Ce an să fi fost oare? 1955? 1956?…

Nu i‑am reţinut prenumele. Shelton şi atât. Mi‑a fost imposibil să‑l găsesc pe internet, nici pe vreo listă a performerilor săritori cu prăjina, nici pe diverse liste cu atleţi americani deţinători de recorduri, nici pe site‑urile, altminteri sărace, dedicate atletismului românesc. Şi cu toate acestea la campionatele internaţionale de care vorbesc, Shelton a câştigat proba de săritură cu prăjina. Probabil că n‑a fost totuşi un atlet de talia celor care rămân în istoria recordurilor. Era în schimb un tânăr foarte simpatic. Blond, zvelt — cum altfel? —, modest şi foarte popular. Îmi amintesc că s‑a nimerit să se aşeze în tribuna a doua, foarte aproape de locul unde stăteam, pe rândul cel mai de sus, având drept fundal cerul albastru… N‑am idee cu de ajuns tocmai în acel loc. Era însă deja cunoscut de public, câştigase proba sa şi a stârnit în jurul său un val de simpatie. Zâmbitor, a împărţit în dreapta şi‑n stânga nenumărate autografe; am reuşit şi eu să‑i smulg o semnătură pe legitimaţia de student fiindcă n‑am găsit la îndemână niciun alt petic de hârtie. Din păcate, legitimaţia am pierdut‑o la puţin timp după aceea, lucru pe care, într‑un fel, îl regret şi astăzi…

Dar valul de simpatie pe care l‑a stârnit americanul Shelton nu s‑a limitat la colţul de tribună unde a poposit din întâmplare pentru câteva minute…

La sfârşitul Campionatului, pe lângă obişnuitele premieri pe probe, juriul a decis să acorde un număr de distincţii câtorva atleţi, printre care şi compatriotului lui Shelton, sprinterul de culoare Willie  Williams (de la care publicul a aşteptat atingerea pragului magic de 10 secunde, recordul fiind la vremea aceea 10,1; dar n‑a fost să fie). Ei bine, Shelton nu s‑a aflat printre cei distinşi de juriu pentru performanţe deosebite…

Pare astăzi ne necrezut, dar publicul n‑a acceptat asta. Întregul stadion s‑a pornit să scandeze SHELTON! SHELTON!… Scandările s‑au prelungit minute în şir. Mi‑aduc aminte cu emoţie cât de mândru m‑am simţit fiindcă eram parte din acea mulţime de oameni care dorea să i se respecte vrerea, dorea să i se respecte preferinţa pentru atletul american… Îmi simţeam, strigând într‑un glas cu întregul stadion, pieptul plin de aerul tare al solidarităţii… Solidaritate cu cine? Cu Shelton? Cu americanii? Sau pur şi simplu cu ceilalţi români în sufletul cărora se născuse pe neaşteptate conştiinţa forţei unei mari mulţimi de oameni?…

La un moment dat, la megafoanele stadionului s‑a făcut auzit un mesaj care suna cam aşa: Onorat public, atletul Shelton, deşi câştigător al unei probe de atletism, nu a întrunit punctajul necesar să i se acorde premiul special al juriului. Vă rugăm să fiţi înţelegători

Dar niciunul din acei oameni care se aflau pe stadion şi care între timp se ridicaseră în picioare continuând să scandeze n‑a fost dispus să se arate înţelegător. S‑a scandat tot mai energic SHELTON! SHELTON!…

Între timp s‑a lăsat întunericul şi scandările cu mai conteneau. Apoi s‑au aprins torţele. Torţe improvizate: mulţimea a aprins ziarele făcute sul şi tribunele au devenit o mare de lumini şi un vuiet de glasuri. SHELTON! SHELTON!…

Într‑un târziu, organizatorii Capionatelor au cedat. Un nou mesaj s‑a revărsat peste tribune de la megafoanele stadionului: Deşi atletul Shelton nu a întrunit punctajul necesar, la cererea publicului i se acordă premiul special al juriului… A fost un triumf al mulţimii. O solidarizare spontană absolut sublimă.

Nici astăzi nu‑mi explic cum a fost posibil. Solidaritate la români? Şi încă de o asemenea anvergură!…

Ce păcat că totul s‑a consumat pe un stadion, într‑o seară de pe la mijlocul anilor ’50, şi că voinţa mulţimii a triumfat (doar) într‑o revendicare sportivă!… Pentru mine a rămas (sau a devenit după ce, recent, mi‑am amintit acel episod) un subiect de meditaţie. Poate că totuşi solidaritatea românilor există, manifestându-se fie şi sporadic, în ciuda repetatelor etichetări de individualism… Şi încă: autorităţile comuniste au ştiut foarte exact, încă de la bun început, cum trebuie procedat atunci când au distrus, cu mână de fier, toate formele de asociere altele decât cele controlate de stat. Fiindcă din asociere, iată, se pot naşte surprizele.

%d blogeri au apreciat asta: