Profesorul Gheorghe Stanciu (1915–2008)


gh-stanciu1Aflu din Oglinda câmpineană că pe 18 ianuarie se împlineşte un an de la dispariţia profesorului Gheorghe Stanciu de la Liceul — astăzi Colegiul Naţional — „Nicolae Grigorescu” din Câmpina. Mai avea exact o săptămână până să împlinească 93 de ani.

Îi datorez profesorului Stanciu cariera mea de fizician. De ce? Pentru că înainte de a‑mi fi profesor, adică până în clasa a VIII‑a, „relaţiile” mele cu matematica fuseseră reci, ca să nu spun marcate de un complex de inferioritate. După clasele a VIII‑a şi a IX‑a, când Domnia sa mi‑a fost profesor de matematică, s‑a petrecut miracolul: matematica (şi apoi, în „prelungire”, fizica) a devenit preferata mea dintre toate materiile… A fost un om al paradoxurilor profesorul Stanciu. În pofida temperamentului său vulcanic, în pofida tonului ridicat cu care obişnuia să‑i apostrofeze, în ignoranţa lor, pe mulţi dintre cei pe care îi scotea la tablă, în pofida loviturilor cu pumnul în tablă atunci când i se părea că expunerea sa, deşi clară ca bună-ziua, nu era totuşi înţeleasă, în pofida gesturilor sale energice (ca să nu spun nervoase uneori), în pofida fulgerelor sale îndreptate împotriva „lecturilor interzise” — doxuri, fantastic club‑uri (care încă mai circulau pe vremea aceea, la începutul anilor ’50: „Asta nu‑i literatură! — striga nea Stanciu — asta‑i otravă!”) — în pofida tuturor acestor trăsături excesive, repudiate de mulţi dintre colegii mei, nu m‑a îndepărtat de matematică ci, dimpotrivă, a trezit în mine o adevărată pasiune pentru această materie. Şi, nu mai puţin, o reală afecţiune pentru omul Stanciu. Nu sunt sigur că a fost îndrăgit de foarte mulţi dintre colegii mei. Poate că a fost o „potrivire de caracter” între Domnia sa şi mine. De asemenea, după mai bine de o jumătate de secol de când mi‑a fost profesor de matematică, nu cred că pot să spun care au fost punctele tari ale „metodei” sale. Poate exigenţa şi rigoarea. Dar cu certitudine pasiunea. Care, probabil fără voia sa, se transmitea, era contagioasă.

Nu doar profesor de matematică, nea Stanciu ne‑a fost şi diriginte. Şi probabil, având şi studii filozofice şi juridice, îi plăcea ca la unele ore de dirigenţie să ne ţină mici speech‑uri pe teme diverse. Îmi amintesc de un astfel de speech despre colectiv. „Nu orice grup de oameni se cheamă colectiv” — profesorul Stanciu ni se adresa cu o voluptate vizibilă a rostirii. „De exemplu, călătorii dintr‑un tramvai — sunt ei un colectiv? întreba el, retoric. Nu, evident că nu sunt. Tot ce‑i leagă este faptul că întâmplător au de făcut o bucată de drum împreună. Pentru a deveni un colectiv asta nu‑i de‑ajuns. Călătorii dintr‑un tramvai nu au un scop comun. Scopul comun este una din trăsăturile care definesc colectivul… Dar voi sunteţi un colectiv? De bună seamă că da. De ce? Pentru că voi aveţi un scop comun. Care? Acela de a vă însuşi materiile predate. Petreceţi mult timp împreună, vă cunoaşteţi unul pe altul, vă animă pe toţi dorinţa de a absolvi şcoala cu medie cât mai mare. Iată, acum aveţi mai multe trăsături care definesc colectivul.”

L‑am sunat pe la sfârşitul anilor ’70, când era deja pensionar. După mai bine de douăzeci de ani îşi mai amintea de mine. Telefonul meu însă l‑a surprins. M‑a întrebat, sau mai degrabă a presupus: „Probabil doreşti ceva.” I‑am spus: „Nu, nimic. Nu doresc altceva decât să stăm puţin de vorbă dacă sunteţi de acord.” Aşa că m‑a primit acasă la el, într‑o căsuţă modestă de pe (actuala) stradă Carol I, colţ cu strada Judecătoriei, unde locuia în aceeaşi curte cu sora sa, doamna Georgescu, învăţătoare, şi cu soţul acesteia, profesorul de geografie Georgescu, desigur pensionari şi ei… Şi vizitele s‑au repetat vreo trei ani la rând. De fiecare dată când veneam în concediu acasă la maică-mea îl sunam, stabileam o oră de întâlnire şi mă înfiinţam la el acasă, cu un buchet de flori şi o sticlă cu vin. Mă servea, în singurătatea lui, cu câteva felii de salam, caşcaval, beam vinul adus de mine, uneori mai adăuga şi Domnia sa un păhărel de ţuică de prin regiune, şi stăteam de vorbă, fumând amândoi (ce necuviinţă din partea mea!), iar la sfârşit făcea pentru amândoi câte o cafea…

Apoi, în ’82 maică-mea a murit, aşa că au încetat şi concediile mele petrecute la Câmpina. Tot cam pe‑atunci casa profesorului Stanciu a fost demolată şi el a fost obligat să se mute la bloc. Şi odată cu asta i‑am pierdut urma… Am mai avut totuşi o ultimă întrevedere cu el, în ’86. Tocmai întâlnisem întâmplător pe stradă o altă figură luminoasă din anii mei de liceu, profesorul de latină (şi antrenor de box!) Traian Marinescu. „Ce mai faceţi?” l‑am întrebat. Îmbătrânit şi blazat, cu o soţie grav bolnavă, mi‑a răspuns: „Aşteptăm actul final.” „Actul final? Ce prostie!” a exclamat profesorul Stanciu când a auzit de la mine de aşteptările sumbre ale fostului său coleg de cancelarie. Avea pe atunci 71 de ani. Şi pot spune astăzi: ştia el ce ştia!

A fost un om al paradoxurilor, cum spuneam. Deşi temperament coleric, deşi singur (nu cunosc amănunte biografice din viaţa sa privată, dar ştiu sigur că ultimele decenii din viaţă şi le‑a petrecut în singurătate), deşi fumător, deşi nu refuza nici câte un pahar de vin sau un păhărel de tărie, cu toate acestea a „spart” toate estimările statistice în materie de speranţă de viaţă şi a trăit, iată, nu mai puţin de 93 de ani.

Aţi fost un om pasionat de toate cele dar în acelaşi timp sobru. Aşa că sper să nu vă sune anapoda când am să vă spun: Vă duc dorul, domnule profesor.

Reclame
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • madalinfocsa  On 29 martie 2019 at 18:37

    I-am gasit mormantul ieri in cimitir, e ingropat alaturi de sora si cumnat, dar si de fratele erou in al doilea razboi si de parinti, dintre care tatal erou in primul razboi. Curios e ca nu au cruci ci doar niste placi (citeam undeva ca dealtfel a fost un comunist inversunat). Se pare ca autoritatile l-au rasplatit oferindu-i cripta unui exponent al mosierimii mult-urate: Otto Heinze, administratorul castelului Voila din vremea printului Dimitrie Stirbey ! Din fericire monumentul funerar al respectivului, foarte durabil, domina tot ansamblul cu crucea sa, si asa are cumva cruce si nea Georgica Stanciu…

    • Paul Tumanian  On 29 martie 2019 at 19:25

      Comunist înverşunat? În anii de după dispariţia lui Stalin, când l-am avut profesor de matematică, n-am surprins la el niciun accent comunist. E posibil ca înainte de ’53 să fi fost altfel. (La un moment dat, pentru o scurtă perioadă, a fost şi director al liceului Nicolae Grigorescu.) Mă fericesc că în anii stalinismului am fost copil şi deci scutit de tragedia şi de mizeria morală a acelor ani. Iar la sfârşitul anilor ’70, când eu aveam patruzeci de ani, era un om în totalitate raţional, plăcut şi deschis oricărui dialog. Şi în niciun caz un apologet al regimului comunist. Spre deosebire de atâţia alţii care, astăzi, ocupă, ei sau descendenţii lor fel de nemernici, scena politică a ţării.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: