Pornind de la un basm: „Fata babei şi fata moşneagului”


Nu-mi amintesc impresia pe care mi-a făcut-o basmul „Fata babei şi fata moşneagului” la prima lectură. Probabil, la fel ca toţi ceilalţi copii, am fost impresionat de generozitatea fetei moşneagului, de cuminţenia ei şi am jubilat la triumful ei asupra fetei rele şi urâte a babei. La următoarele lecturi însă, o stranie suspiciune s-a născut în mine.

Ce se întâmplă de fapt în basm?… Alungată de acasă de însuşi tatăl ei (oribil gest, pe care l-am condamnat încă de copil, neputându-mă obişnui cu gândul că un bărbat îşi poate neglija, ba chiar ostraciza copilul de hatârul unei femei străine), la îndemnul babei, nevasta lui de-a doua, care nu suporta în preajma ei concurenţă — la însuşiri la care ea era deficitară —, fata moşneagului, deşi „frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”, este nevoită să ia drumul pribegiei. În peregrinările ei fără nicio ţintă, întâlneşte „o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele”, care îi cere ajutorul promiţându-i în schimb o recompensă. Cândva. Fata moşneagului o spală şi o îngrijeşte. În cale îi iese apoi un superb păr înflorit, dar plin de omizi, pe care, la rugămintea acestuia, fata moşneagului îl curăţă de omizi şi de uscături. După care întâlneşte o fântână mâlită şi părăsită. Fata „râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine”, urmând să primească de asemenea, cândva în viitor, o recompensă. Paşii o poartă apoi în preajma „unui cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească”, pe care îl repune în stare de funcţionare. În final ajunge la Sfânta Duminică, o bătrână tare cumsecade, care acceptă să-i dea „sălăşluire”, cerându-i doar să vadă de gospodărie şi să-i „laie copilaşii”. Copilaşi care se dovedesc a fi „o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari”, de care însă fata nu se sperie ci, „tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine”. Iar Sfânta Duminică, recunoscătoare, o trimite în pod să-şi aleagă, drept simbrie, una din lăzile ce se află acolo. Lăzile sunt foarte diferite între ele, unele mari şi arătoase, altele mici şi prăpădite. Fata, nefiind lacomă, „ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate”. (Alegere la care, în treacăt fie zis, Sfânta Duminică se uită cam chiorâş; de unde se poate deduce că 1) conta pe alegerea unei lăzi mai arătoase; 2) nu făcea darul chiar din tot sufletul — v. mai jos.)

După care, părăsind-o pe Sfânta Duminică, o porneşte pe calea întoarcerii la casa părintească. Bineînţeles, pe drum nu întârzie să se arate şi recompensele: cuptorul dres de fată îi oferă „plăcinte crescute şi rumenite” (cu toate că nu reiese de nicăieri că plăcintele erau pentru ea); fântâna îi oferă „apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa”, plus un bonus de „două pahare de argint”, pe care le ia cu sine (deşi nu reiese foarte clar că îi erau destinate); părul îi iese în cale cu „pere galbene ca ceara de coapte ce erau, şi dulci ca mierea”; şi, în final, căţeluşa o întâmpină purtând la gât „o salbă de galbeni pe care i-o fetei [un fel de a spune; de fapt, fata este cea care consideră că i se cuvine şi o ia], ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală”… Ajunsă acasă, fata moşneagului îi oferă tatălui ei (ca recompensă că a alungat-o de casă!) cele două pahare de argint şi salba de galbeni; după care deschid împreună lada primită de la Sfânta Duminică şi au surpriza uriaşă să vadă ieşind din ea „nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi”. Ceea ce, cum era şi firesc, stârneşte invidia mamei vitrege, care se grăbeşte s-o trimită la rându-i pe fata ei cea slută şi leneşă să refacă traseul fetei harnice şi frumoase, doar-doar s-o pricopsi şi ea. Inutil să mai spunem că fata babei, îngâmfată şi plină de dispreţ, procedează exact invers decât fata moşneagului şi are parte de deznodământul cel mai rău cu putinţă.

Cu deosebire sub regimul comunism, ori de câte ori am recitit basmul, m-a urmărit senzaţia dezagreabilă că, departe de a fi dezinteresată în toate faptele ei bune, fata moşneagului are un ţel precis (şi deloc onorant), acela de a obţine recompense. Dar mai ales am privit cu mult scepticism atenţia pe care fata o acordă lighioanelor din ograda Sfintei Duminici. Acest devotament al fetei faţă de nişte făpturi dezgustătoare mi s-a părut suspect şi l-am asemuit involuntar serviciilor pe care colaboraţioniştii le ofereau regimului comunist, ca mărturie a ataşamentului lor, în schimbul unor favoruri aşteptate (şi în cele mai multe cazuri şi primite). Deşi, în treacăt fie zis, n-am fost niciodată foarte convins că faptele lor reprobabile de colaboraţionism le tulbură până într-atât conştiinţa încât să le perceapă drept sacrificii.

Astăzi problema colaboraţionismului nu se mai pune; sau, în orice caz, nu se mai pune în acei termeni din trecut. Mă nedumereşte însă în continuare cultivarea, fie şi involuntară, a binelui făcut în vederea unei recompense. Nu îmi este greu să admit că personajul „Fata Moşneagului” poate fi inocent în tot ceea ce întreprinde. Dar structura basmului în ansamblu mi se pare de natură să încurajeze un comportament meschin: fac bine dar (mă) aştept să fiu recompensat. Nu vreau să fac nicio paralelă cu creştinismul, căci şi acolo practica este aceeaşi: după faptă, şi răsplată; dacă nu în timpul vieţii, atunci cu siguranţă în viaţa de dincolo de moarte.

Natura umană nu-i altruistă, fără doar şi poate. Dar cred că omul nu se va abate din calea autodistrugerii, pe care pare să şi-o fi ales, decât în momentul când va începe să cultive gestul generos ca o valoare în sine. Începând încă de la basmele care îi călăuzesc primii paşi în viaţă.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • mic  On 27 Martie 2009 at 14:22

    O interpretare ciudata. De unde reiese ca fata mosului astepta o recompensa? Daca unele personaje i-au promis o recompensa „candva”, nu reiese de niciun fel ca la asta s-a gandit fata mosneagului cand a facut fapta buna! Nu-mi amintesc de vre-o negociere de genul „te ajut daca ma ajuti!”. Ceea ce vreti sa combateti de fapt este ideea ca crestinii „fac bine” numai in speranta vietii de apoi, spre deosebire de atei care sunt altruisti de felul lor prin definitie, nu-i asa? Daca fata mosului ar fi fost atee, probabil ca ar fi refuzat recompensele oferite de beneficiarii faptelor bune pe care le facuse, asta inteleg eu ca ar fi trebuit sa fie sfarsitul basmului, pentru viitoarea generatie de atei. Credeti ca asta ar fi facut ca lumea sa fie mai buna? E problema fiecaruia daca primeste sau refuza o recompensa, dar eu cred ca orice fapta buna sau rea isi are o „rasplata”, fie ca o acceptam fie ca nu, universul se conduce totusi dupa niste legi, chiar daca nu ne place, legea gravitatiei, ea tot actioneaza (aici si acum) s.a m.d.

    • Paul Tumanian  On 27 Martie 2009 at 15:42

      Mulţumesc pentru comentariu, Mihai. (Dacă „vorbim” pe Net, am trecut la „Dvs.”?) Scriind eseul, nu am avut în vedere niciun fel de conotaţii religioase. Cum spuneam (sau poate n-am spus foarte clar), în timpul regimului comunist, mi se părea că Fata Moşneagului, îngrijind de „copiii” Sfintei Duminici, care sunt de fapt nişte lighioane respingătoare, îl întruchipează cum nu se poate mai bine pe cel ce, ahtiat să se afirme, acceptă în răspăr servituţile regimului.
      Dar şi într-un alt regim, normal, oamenii sunt puşi deseori în faţa opţiunii de a accepta, sau respinge, servituţi înjositoare; de exemplu când înghiţi fără crâcnire mârlăniile unui şef numai pentru a nu-ţi periclita şansa avansării… Asta, despre servituţi.
      Dar basmul — şi asta cred că am afirmat-o foarte clar — cultivă aşteptarea recompensei pentru o faptă bună, nicidecum altruismul. Ca să n-o lungesc: de unde ştia Fata Moşneagului, întorcându-se de la Sfânta Duminică, că salba de galbeni de la gâtul căţelei îngrijite de ea anterior i se cuvine? De unde? Pentru nu putea concepe gratuitatea unei fapte bune… Şi atunci, care e urmarea? Cineva face o faptă bună şi dacă nu urmează nicio recompensă va spune: Ei, dacă-i pe-aşa, să mai aştepte ei de la mine fapte bune!
      Dar tu, Mihai, ştiindu-mă nereligios, vezi peste tot atacuri la religie. Fii liniştit, mai am şi alte preocupări.

  • Cristina  On 27 Martie 2009 at 19:01

    Si mie mi se pare putin fortata interpretarea.

    Da, te poti intreba daca faptele fetei sunt complet altruiste, dar nu cred ca povestea indica in vreun fel ca nu sunt.
    Pana la urma, o persoana interesata exclusiv de recompense ar fi insistat sa stie ce vor fi acestea, si ar fi cerut un time line mai precis pt primirea lor.
    In plus, nu cred ca are sens in cazul unui basm sa ne intrebam daca o catelusa care da o salba o face intr-adevar cu informed consent. 🙂
    De asemenea, nu cred ca o persoana altruista refuza obligatoriu orice forma de munca platita. Ar fi trebuit sa-i spuna Sfintei Duminici „nu, voi avea grija de <> din principiu”?!? Si atunci ingrijirea balaurilor nu e vazuta neaparat ca un exemplu de servicii in slujba raului in scopul obtinerii unor „foloase”, ci ca o victorie asupra prejudiciilor impotriva lighioanelor. Pana la urma, nu sunt si balaurii… copilasi?! 🙂

    Sunt de acord desigur ca ar fi bine sa nu-i invatam pe copii ca trebuie sa ingrijeasca catelusi doar pt ca vor fi recompensati. Gesturile generoase nu trebuie facute pentru recompense materiale; dar intotdeauna sunt facute pt recompense – pentru sentimentul de… multumire interioara pe care gestul respectiv il da. Si poate secole de experienta ne-au invatat ca un copil de 5 ani nu intelege notiunea de „multumire interioara” si pt inceput e OK sa folosim pe post de proxy placinte calde.

    Cat despre „naturaletea” altruismului, de fapt multe animale sociale au comportamente altruiste, aceste comportamente fiind selectate pozitiv in natura (mai complicat cu tradusul din engleza pt unii…) atata timp cat beneficiarii gestului altruist sunt in mod preferential „rude” ale altruistului.

    • Paul Tumanian  On 27 Martie 2009 at 19:43

      E doar o interpretare (moderna, sa zicem) a basmului, nu unica posibila. Un basm nu-i totusi o lectie explicita de morala. Un basm reflecta cu siguranta un mental colectiv. Iar mentalul colectiv mie mi se pare ca asta e: imi dai, iti dau. Sunt gata sa admit chiar ca altruismul nu-i o cale normala de existenta. Cel putin nu in momentul de fata. Nu se spune ca egoismul este motorul a tot si a toate?… Dar uite ca umanitatea e pe punctul de a intrezari fundatura existentei; de pilda, epuizarea resurselor. La care s-a ajuns avand drept cuvant cheie profitul. La care a dus, ce? Egoismul. (Zise lupul moralist!)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: