Monthly Archives: iulie 2009

În taxi, lângă şofer

Un cuplu se urcă in taxi. El se aşează lângă şofer — ea, în spate. Cursa o vor face despărţiţi unul de celălalt. De ce consideră el (iar ea consimte) că aşa este cuviincios? Pentru că dacă ambii s-ar aşeza, unul lângă celălalt, în spate, şoferul ar avea, poate, sentimentul inferiorităţii. El este de condiţie modestă; ea, la fel; sau provin din familii de condiţie modestă, comparabilă cu a şoferului. La rigoare, ambele părţi provin de la ţară. El se va simţi obligat, pe durata cursei, şezând alături de şofer, să intre în vorbă cu acesta, să se arate interesat de maşini, de fotbal, de regulile de circulaţie, de starea străzilor — pe scurt, de lucruri care se presupune că nu depăşesc nivelul cultural al categoriei şoferilor de taxi. Ambii sunt călători, nu clienţi. Dacă ambii s-ar aşeza în spate, ar fi tentaţi să discute unul cu celălalt, neglijându-l pe şofer. Iar dacă de acolo din spate i s-ar adresa (ocazional) şoferului, ar fi — implicit — de pe o poziţie superioară, aceea de clienţi. Ceea ce nu numai că nu-i de dorit, dar nu-i nici măcar etic. În plus, client este un cuvânt burghez. Nimeni nu-i clientul nimănui, nu-i aşa?

Când s-a instaurat regimul comunist, cei de jos (de jos?) s-au repezit să înşface egalitarismul care li se oferea pe tavă. De cele mai multe ori de o manieră agresivă, vindicativă. A fost nevoie de — cât?… Ani? Luni? Săptămâni?… Părerea mea e că a fost nevoie doar de zile.

Să vedem cât ne va trebui să revenim la normalitate… Cuplul (de vârstă mijlocie) se aşează acum în taxi pe bancheta din spate. Rămâne doar ca cei doi să încerce să-şi şi alunge din minte ideea că săvârşesc o necuviinţă punându-l pe şofer într-o stare de servitute.

Putem înlocui în cele de mai sus cuvântul şofer cu oricare altul desemnând oricare prestator de serviciu tradiţional.

Reclame

Ion Cristea, o speranţă a matematicii româneşti, frântă la mijlocul anilor ’60

În 1954–55 mă pregăteam pentru admiterea la Facultatea de Matematică şi Fizică a Universităţii „C.I. Parhon” — aşa-i zicea pe-atunci — din Bucureşti mai ales rezolvând probleme din Gazeta matematică şi fizică, seria B. Un nume foarte prezent în acea revistă ne-a atras atenţia mie şi altor câţiva colegi care se pregăteau la rândul lor pentru facultăţi cu profil de ştiinţe exacte: Ion Cristea, elev, Constanţa — acestea erau datele cu care apărea constant, număr de număr.

Numele Ion Cristea figura în capul unor înşiruiri impresionante de probleme rezolvate. Ceea ce îl distingea însă de alţii era prezenţa lui, la fel de constantă, printre creatorii de probleme alături de profesori de matematică. Majoritatea acelor probleme surclasau net nivelul de pe-atunci al programei analitice a liceului.

Ion Cristea era încă înainte de a-şi începe studiile universitare o celebritate printre cititorii Gazetei matematice şi fizice. După admitere i-am spus unui prieten care intrase la Institutul de Construcţii: Ghici cu cine sunt coleg? Cu Ion Cristea!… Nu se poate! a exclamat prietenul meu.

Apoi am fost colegi de cămin studenţesc şi chiar, o bucată de timp, colegi de cameră, la căminul „Călăraşi” de pe strada Matei Basarab.

Ion Cristea nu era nici pe departe tipul studentului studios, cu ochelari, retras şi eventual încruntat sau tăcut. Provenea dintr-o familie simplă din Constanţa, cu mulţi copii, era foarte popular, foarte comunicativ, dar voluntar, foarte vesel din fire, chiar un pic gălăgios; nu-mi amintesc să-l fi surprins vreodată dându-şi ifose, aşa cum obişnuiau alţii, în discuţiile cu colegii săi în chestiuni de matematică, dar tot atât de adevărat este că părea să-şi domine colegii prin argumentaţie şi prin soliditatea cunoştinţelor. (Spun „colegii săi” pentru că deşi eram studenţi la aceeaşi facultate, urmam secţii diferite, care practic nu veneau deloc în contact una cu cealaltă de-a lungul celor cinci ani de studii: el, evident, la Secţia de matematică, iar eu la fizică.)

După absolvire, Ion Cristea a devenit asistent la facultate.

L-am mai întâlnit o singură dată, la începutul anilor ’60, când a trebuit să suportăm împreună, timp de 45 de zile, ultimul stagiu de serviciu militar la „termen redus”. De fapt pentru Ion Cristea cele 45 de zile cazone nu păreau să fie, nici pe departe, un supliciu (cum erau pentru mine de pildă). Până şi acolo ştia să se bucure de viaţă, era la fel de expansiv ca şi în timpul studenţiei, la fel de interesat de toţi şi de toate, la fel de gălăgios. Se însurase, ceea li „se mai întâmplase” şi altora, dar, ceea ce altora încă nu li se întâmplase, avea deja doi copii.

Apoi a venit tragedia. În toamna anului 1965, Ion Cristea a luat parte la întâlnirea de zece ani de la absolvirea liceului, care s-a ţinut la un restaurant din Mamaia. În zori, înainte de despărţire, câţiva dintre colegi s-au gândit să facă o baie în Siutghiol. Constituţie atletică, cu un surplus de muşchi, aş putea zice, Ion Cristea, sărind în apă şi arcuindu-si spinarea, printr-un zvâcnet necontrolat de brusc, pentru a ieşi la suprafaţă, şi-a fracturat coloana vertebrală. După două săptămâni a murit. Avea doar douăzeci şi şapte de ani — nici măcar nu ştiu dacă împliniţi fiindcă nu-i cunosc data naşterii.

I-am căutat numele pe Google şi n-am găsit decât o singură menţionare a numelui său, fără legătură cu opera pe care aud — şi nu mă îndoiesc — că a lăsat-o în cei nici cinci ani de carieră didactică universitară. M-aş bucura dacă foşti colegi de-ai săi, care au făcut cariere strălucite în matematică, precum Silviu Guiaşu sau Ion Văduva, şi-ar aminti de fostul lor coleg, dispărut de tânăr, şi l-ar evoca pentru ceea ce a fost şi pentru ceea ce, cu înzestrarea sa excepţională, ar fi putut să ajungă.

%d blogeri au apreciat asta: