Monthly Archives: octombrie 2009

Recuperatorii de la UPC România

UPC România recurge la recuperări „extrajudiciare” de aşa-zise credite de la foşti abonaţi ai Astral

Potrivit unei ştiri HotNews din 5 august 2009, „UPC România avea un număr total de peste 1,24 milioane de abonaţi în al doilea trimestru din 2009, în scădere cu 66.000 clienţi faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut şi cu 15.300 clienţi mai puţin decât trimestrul anterior din acest an, ca urmare a scăderii pe segmentul serviciilor de televiziune analogică, arată datele Liberty Global. Oficialii UPC susţin că rezultatele de pe analogic nu au impact asupra situaţiei operaţionale, în condiţiile în care migrarea clienţilor spre digital a adus suficiente venituri”.

Aş zice totuşi că n-a adus suficiente venituri, că situaţia UPC România nu-i tocmai roză dacă managerii companiei recurg la recuperatori de credite şi la expedierea de somaţii (dar ce fel de somaţii!) unor foşti abonaţi ai Astral România, fostă companie monopolistă preluată ulterior, după cum se ştie, de UPC. Iată cum arată o asemenea somaţie (v. imaginea). Scrie acolo, negru pe alb (pe lângă somaţia propriu-zisă): „(…) vă informăm că UPC România va iniţia toate demersurile necesare, judiciare şi extrajudiciare (subl. mea), în vederea recuperării debitului restant (…).”Somatie UPC

Ei da, chestia asta cu „extrajudiciare” e tare! Dacă recuperarea pe cale judiciară nu se prea întrevede, printre altele deoarece scrisoarea, după cum se poate observa, nu poartă nicio semnătură deci e nulă ca document în sensul juridic al cuvântului, în schimb recuperarea prin demersuri extrajudiciare… Ghici! Ce să însemne oare „demersuri extrajudiciare”? Parcă îţi şi imaginezi doi zdrahoni de la „Departamentul Recuperare Debite UPC România”, în haine de piele, abordându-te în manieră mafiotă la intrarea în bloc, întrebându-te prin ochelarii negri: Ai copii, domnule… cutare? Fii atent că p-aicea pe stradă se-ntâmplă multe! Nici nu ştii când trece o maşină şi, dacă nu eşti atent… Aşa că fă-te cu banii la casieria UPC! Did I make myself clear? Noi te-am prevenit, să nu zici că nu te-am prevenit! OK?

Acum ceva timp, un meşter care s-a recomandat a fi de la UPC a sunat la uşă şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă conectez la UPC, tariful fiind foarte avantajos, cică. I-am răspuns că, ştiind că UPC a preluat vechiul Astral, nici nu vreau să mai aud de Astral fiindcă n-am uitat cum tarifele, stabilite (unilateral — dar ce nu stabilea Astral-ul unilateral?) în dolari, se măreau cu neruşinare de la lună la lună, indiferent de cursul dolarului, chiar dacă acesta se-ntâmpla să scadă. Şi i-am mai spus că nu uit umilinţele la care am fost supus vreme de câţiva ani, cu prilejul achitării facturii lunare, orele pierdute la cozi interminabile la ghişeul Astral. Fiindcă firma, ahtiată de câştig, se calicea până şi la casieriţe. Unde un bodyguard de mâna a doua îi ţinea pe clienţi afară, fie că era vreme frumoasă, fie că ploua sau sufla crivăţul (ca nu cumva să fie prea multă lume înăuntru, cică, şi casieriţa să poată lucra în linişte, sărăcuţa de ea), şi din când în când, după ce un număr de clienţi erau lăsaţi să intre în birou, întindea o mână muncitorească şi, amintind izbitor de vremurile bune ale „epocii de aur”, spunea răstit: Pân’ aicea!… N-am uitat nici mutra acră a casieriţei, felul cum se răţoia la clienţi de parcă le făcea o favoare catadicsind să le ia banii. N-am uitat toate astea, domnule — i-am spus meşterului de la UPC. Aţi profitat de monopol. Până şi schimbarea numelui abonatului o taxaţi cu o treime din valoarea abonamentului, pentru o simplă intervenţie de câteva secunde în baza de date computerizată. Iar acum, că monopolul s-a spart, aţi devenit brusc cooperanţi. Nu, mulţumesc, m-am conectat la Romtelecom–Dolce. Să nu mai aud de Astral!… Nu, domnule, a insistat meşterul de la UPC, acuma nu mai suntem Astral. Suntem UPC. Acuma au venit americanii!

Te pomeneşti c-or fi venit! Dar care americani? stau şi mă-ntreb acum. Au deprins foarte repede năravurile dâmboviţene? Sau au venit gata-şcoliţi din Texasul anilor ’30?… Căci despre ce recuperare poate fi vorba? La 1 ianuarie 2007, deci acum aproape trei ani, am încheiat un contract cu Romtelecom şi din clipa aceea n-am mai beneficiat de serviciile otrăvite ale Astral-ului. Contractul cu Astral prevedea deconectarea abonatului la neplata facturii după 15 zile de la termenul limită, atât şi nimic mai mult. Niciun fel de daune către furnizorul de servicii tv prin cablu nu erau prevăzute în contract… Mă-ntreb ce fel de management este cel pe care-l face UPC România. Cum de preferă să dea posibila simpatie a clienţilor pe aversiunea provocată de politica agresivă a somaţiilor şi a recuperatorilor?

Ca să-şi facă cititorul o idee de ce înseamnă UPC, fostă Astral, iată ce spune un blogger, Gusti Roman, pe blogul său, sub titlul „UPC—Astral, ce probleme… Ce ruşine!” în 2007, actualizat în 2009, cu menţiunea că toate problemele de atunci sunt şi astăzi valabile.

„Noiembrie: Mă pun să le plătesc internetul + telefonul deşi n-am beneficiat o secundă de serviciile lor. Cred că voi apela la OPC, că nu se mai poate.”

„Azi am pierdut 1h şi 30 minute la coadă la casierie, cu contractele în braţe.”

„Dintr-o coadă de 30 de persoane, jumătate plăteau facturi, jumătate reclamau ceva… Asta spune multe despre UPC… O afacere construită doar pe înţelegerea cu RDS de a nu-şi suprapune teritoriile de supremaţie, ca să nu-ţi dea opţiunea de a alege altceva.”

Iată şi un comentariu la blogul din care am citat (unul din câteva zeci, toate critice la adresa UPC):

„Gusti, nu eşti singurul care a devenit scârbit de serviciile UPC–Astral. Angajate total nepregătite, încurcături de contracte, facturi plătite care figurau ca neplătite… Toate astea mi s-au întâmplat în numai 3 luni. Sunt curios până când ţine haosul ăsta.”

Ce altceva aş mai putea adăuga?

Unicameral–300

Traian Băsescu a semnat decretul de organizare a referendumului pentru parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari la maximum trei sute. Imediat „opoziţia” s-a mobilizat şi, prin voci „avizate” (Andon, Ponta, Pavelescu & co., plus — cine alţii? — „liberalii” lui Patriciu), a adus pe tapet toată gama de contraargumente posibile şi imposibile: că decizia preşedintelui este pur electorală, că numai regimurile autoritare au parlament unicameral (cu exemple din Afganistan, Irak, Iran ş.a.m.d.), că nicio ţară fostă comunistă de mărimea României nu a trecut la parlament unicameral, că un parlament unicameral va stârni ample (şi periculoase) mişcări de stradă (măi, să fie!), că după referendum România va avea tot parlament bicameral, că pentru instituirea unui parlament unicameral va fi nevoie de dezbateri parlamentare, de modificarea Constituţiei care, la rândul ei, trebuie aprobată prin referendum, i.e. referendumul preşedintelui este inutil.
Argumentele de mai sus, plus altele — de ce nu? —, în sprijinul parlamentului bicameral pot fi valabile în cadrul unor dezbateri civilizate (de nu cumva această sintagmă nu-i, în România, o contradicţie în termeni). Vreau doar să atrag atenţia asupra stupidităţii argumentului conform căruia validarea de către popor a parlamentului unicameral de maximum 300 de parlamentari ar fi inutilă atâta vreme cât oricum Constituţia care ar conţine noua prevedere ar urma să fie supusă validării de către popor.
Să ne amintim în ce mod este, conform legii, proiectul de Constituţie supus referendumului. Sunteţi de acord cu actualul proiect de constituţie? sună întrebarea. Da sau Nu? Nicio altă întrebare nu vizează — şi nici n-ar fi posibil — motivele pentru care o persoană sau alta ar fi, eventual, pentru respingerea proiectului de constituţie. În timp ce, iată, o eventuală opţiune a poporului pentru un parlament unicameral limitat de 300 de membri ar fi clară şi explicită. Că această opţiune n-ar putea fi pusă imediat în practică este o altă chestiune. Sper că nu se va găsi nimeni care să spună că preferinţa poporului ar putea fi dată uitării după un an, doi sau trei. Sau patru.

Dialog cu zâmbet schimonosit

Dialogul ajunge să se inflameze. Dialogul? Mă rog… Talk show-ul tv. Te uiţi la el: ochii îi scapără, dacă i-ar sta în putinţă şi-ar ucide interlocutorul doar cu privirea. Pe gură îi ies flăcări, iar pe nas abur fierbinte, respiraţia i s-a înteţit. Ia uite la el! Şi deodată… zâmbeşte.
Adică ce să-nsemne zâmbetul ăla? Solie de pace cu interlocutorul? Dimpotrivă, triumful asupra sa, îngenuncherea? Semnal că este imun la atacurile interlocutorului?… Un lucru e sigur: zâmbetul e schimonosit. Greţos.
Cunosc doi oameni c-un asemenea zâmbet: Sergiu Nicolaescu şi Aurelian Pavelescu.
Nu neg, or mai fi şi alţii.

S-au întâlnit la Grivco

Miercuri 21 octombrie, la emisiunea „Deschide lumea” (parcă aşa-i zice, nu?), de la Realitatea TV (de ce m-oi mai fi uitând, nu pricep! Trebuie că-i acelaşi spirit malefic care îmi atrage irezistibil privirile spre hidoşenia numită Casa Poporului) invitaţii celor doi zarzavagii sunt Crin(a) Antonescu şi Emil Hurezeanu. În privinţa Antoneascăi, nicio surpriză şi nicio pretenţie — nici n-a fost vreodată în ce mă priveşte. Hurezeanu în schimb furnizează surpriză după surpriză, căci vorba lui Mihail Neamţu (mă rog, nu vorba propriu-zis ci spiritul spuselor sale), banul (lu’ Vântu) sminteşte. Aş zice, parafrazând, où sont les Europes Libres d’antan?… Nu credeam să ajung să-l aud vreodată de Hurezeanu practicând atacul la persoană. A făcut-o exprimându-şi neîncrederea în ministrul Videanu ca specialist în economie… marmoreană. Sau cam aşa ceva: apropo de afacerile lui Adriean Videanu în domeniul marmurei. (Da’ SOV în ce-o fi specialist?) Pe scurt, dl Hurezeanu e îngrijorat că datorită lui Băsescu România ar putea să derapeze spre dictatură. Să fim serioşi! Şi la pungă groşi.

Zice Antoneasca: S-au întâlnit la Grivco? [E vorba de propunerea lui Klaus Johannis pentru funcţia de premier.] Ei, şi ce-i cu asta! Acolo s-a nimerit să se întâlnească!… Asta îmi aduce aminte de un banc foarte vechi. Un băieţel stă de vorbă cu părinţii: — Mămico, tu te-ai născut la Constanţa, nu-i aşa? — Da, dragul mamei. — Tăticule, tu te-ai născut la Iaşi, nu-i aşa? — Da, dragul tatii. — Iar eu m-am născut la Bucureşti, aşa e? — Aşa e, puiule. — Şi atunci cum se face că ne-am întâlnit toţi trei aicea la Craiova?

Constituţia nu-i de nasu’ lu’ György–Baci

Constituţia nu-i făcută s-o citească oricine (adică nu-i de nasu’ lu’ nea Gheorghe) ci e făcută s-o citească elitele — cam asta era ideea lansată de avocatul UDMR-ist György Frunda la o emisiune a postului Vântu–Realitatea TV. După care György–Baci s-a lansat, cu patos/avânt/arţag avocăţesc, să explice cum stă cu articolul 103 din Constituţia României: dacă un partid deţine majoritatea absolută în Parlament, atunci preşedintele e obligat să accepte propunerea acelui partid pentru postul de prim-ministru. Păi dacă-i aşa, a continuat cu acelaşi avânt György–Baci, atunci este evident că acelaşi lucru trebuie să-l facă preşedintele şi atunci când există o coaliţie în Parlament…

Păi, dom’ avocat, cu umilinţă de ne-jurist îmi permit să v-atrag atenţia că în articolul 103 nu există nici cuvântul „obligat” nici cuvântul „coaliţie”. Hai să vedem ce scrie, mai exact (că văd că chiar şi politicieni cu ştaif din opoziţie–vorba–vine încearcă să pledeze în temeiul respectivului articol ca şi cum ar pleda într-un proces de partaj, unde nu strică să-i smulgă pârâtului cât mai multe).

„(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”

Deci, dom’ avocat, preşedintele consultă. Ceea ce nu înseamnă „este obligat”. Vorba lui Videanu, cine are dificultăţi cu limba română să pună mâna pe DEX, nu-i nicio ruşine — se mai întâmplă. Mai departe. În ce constă consultarea partidului cu majoritate absolută, sau a partidelor reprezentate în Parlament? Înseamnă oare să accepte un nume? Nu neapărat. Preşedintele poate dori, spre exemplu, să-şi facă o idee de cum văd partidele un viitor executiv. Poate dori să afle care sunt, în viziunea acestora, priorităţile ţării în viitorul imediat sau pe termen mai lung. Poate dori să se edifice asupra strategiei lor în abordarea respectivelor priorităţi. Ş.a.m.d. Şi abia după aceea, astfel informat, poate decide care este persoana pe care el o consideră cea mai indicată să pună în practică proiectul de dezvoltare a ţării în perioada următoare, fie aceasta un mandat complet, fie doar o fracţiune de mandat.

Sigur, la prima vedere ar fi mai comod ca preşedintele să desemneze pentru funcţia de prim-ministru persoana pe care partidele i-o propun şi pe care, în măsura în care ele constituie majoritatea în Parlament, acestea ar accepta-o la votul de învestitură. Dar spune Constituţia că Parlamentul îl validează pe primul-ministru? Spune asta Constituţia, György–Baci? Nu, dom’ avocat. iată ce spune Constituţia în acelaşi articol 103, alineatul următor:

„(2)Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului (subl. mea).”

Păi asta-i cu totul altceva, György–Baci. După cum vezi şi matale, nu persoana desemnată primeşte votul de încredere ci programul viitorului guvern. Plus întreaga echipă guvernamentală. Şi aşa e şi firesc. Fiindcă nu (numai) o persoană reprezintă garanţia unui viitor cabinet eficient, competent şi de devotat ţării. Ci (mai ales) programul de guvernare. Plus calitatea persoanelor care urmează să alcătuiască guvernul. De aceea şi spune art. 103, în ultimul alineat:

„(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. (…)”

Se dezbat, György–Baci. Adică se analizează. Ceea ce, trebuie să recunosc, e destul de complicat pentru I.Q.-ul mediu al parlamentarilor din toamna anului 2009. (Poate în viitor să fie altfel — cine ştie, se mai întâmplă şi minuni.)

Iar „majoritatea” parlamentară ce clamează gălăgios în aceste zile? Că s-a constituit rapid. Mai există şi vreun alt argument? Aud?… Ba chiar şi pentru neamţul Klaus tot asta a fost hotărâtor pentru acceptarea candidaturii (care candidatură, de altfel, nici nu există în termeni constituţionali): că majoritatea s-a constituit rapid, în nici 24 de ore. Păi este ăsta un merit? Aş zice că dimpotrivă, e un semn de… superficialitate? Nicidecum! E un semn de conjuraţie. Băsescu a zgândărit viesparul politic în anii săi de mandat de până acum şi deci trebuie eliminat. Conjuraţia asta este: conjuraţie anti-Băsescu. De aceea s-a constituit atât de rapid „majoritatea” parlamentară. Ca să-l dea jos pe Băsescu. S-a discutat ceva despre programul unui viitor executiv? Aud?…

„Coaliţia” PNL–PSD–UDMR (care, aceasta din urmă, între noi fie vorba, aşa cum s-a mai spus, trece cu uşurinţă dintr-un pat într-altul — tot e ea de genul feminin), plus Felix-Motanul (care îşi pune, iată, la dispoziţie sediul Grivco pentru conjuraţi) pe asta mizează: alegem un neamţ drept prim-ministru, toată lumea în România cade pe spate când aude de nemţi, străinătăţii îi este şi ei plăcut numele de Klaus, deturnăm prin asta simpatia întregii Transilvanii, până acum îndreptată către Băsescu, îl dăm jos… Şi gata. Am dat lovitura. De-ajuns să ne amintim cum se gudurau prezidenţiabilul Antonescu şi contravenientul auto Orban pe lângă neamţul Klaus în timp ce, conducându-l pe scara de marmură a Casei Poporului în drum spre „negocieri”, se încărcau vizibil de aura neamţului — mâine-poimâine să fie canonizaţi de patriarh, nu alta. Jubilau cei doi domni. Şi pe lângă ei, ceva mai încolo, nu mi-e deloc clar de ce, şi Prostănacu’.

Nu întâmplător, Emil Hurezeanu, devenit între timp, contra cost (probabil) omu’ lu’ Vântu, sugera într-o altă emisiune că o bună mişcare a opoziţiei în vederea alegerilor prezidenţiale ar fi de a desemna un contracandidat unic al lui Băsescu în persoana lui neamţului Klaus. Bună idee! s-a luminat instantaneu la faţă trimisul lui Patriciu în Parlament. Voalà de vezi!

În concluzie, György–Baci. Majoritatea cu care matale te baţi piept — şi alţii ca matale aşijderea — trebuie văzută, de către un preşedinte responsabil, ca o majoritate întru ceva. Nu contra ceva. Că altfel, mâine-poimâine s-alege praful de acea majoritate. Aşa cum nu o dată s-a mai întâmplat. Şi din nou Băsescu — tot el — o să fie de vină.

Noi vrem respect! „Noi” vrem rating!

Realitatea TV vrea respect! Cică. Şi drept urmare pune în scenă o „indignare” a boborului privitor, pricinuită de gâlceava de ultimă oră a guvernanţilor. Un grup de oameni sunt aduşi într-o încăpere pusă la dispoziţie de Realitatea lui Vântu şi strigă către obiectivul camerei de luat vederi: Eu vreau respect! Şi eu vreau respect! Şi eu! Şi eu vreau respect!… Din păcate, actorul Victor Rebengiuc, un om de a cărui bună-credinţă n-am niciun motiv să mă îndoiesc, se lasă şi el manipulat. Domnule Rebengiuc, treziţi-vă!

Până şi cuplul (TV, nu fac nicio insinuare cu privire la viaţa privată) Liana Alexandrru–Constantin Drăgan, pe care îi credeam oneşti, oarecum rătăciţi printre cumetri mahalagii în genul lui Cosmin Prelipceanu şi al Laurei Chiriac (căreia stagiul la Radio France Internationale şi Agence France nu pare să-i fi fost de prea mare folos), face „bilanţul” guvernării Boc până la momentul ruperii coaliţiei şi ajunge la concluzia: „9 luni şi 10 zile. Atât a stat la Palatul Victoria Guvernul Boc I şi a condus lupta cu criza economică. 9 luni şi 10 zile în care a produs 800 de şomeri zilnic. 9 luni şi 10 zile în care la fiecare 24 de ore, 280 de oameni au ajuns atât de săraci încât nu şi-au mai putut plăti ratele la bănci. Însă bilanţul guvernului de 9 luni şi 10 zile nu se opreşte aici.” De parcă n-ar şti foarte bine că nu guvernul Boc a provocat dezastrul din ultimele luni ci criza economică mondială…

Deci asta e Realitatea TV. Iar acum vine şi ne aruncă praf în ochi: Noi vrem respect? Care „noi”? Adică Realitatea? Să fim serioşi! Noi, Realitatea, vrem rating! Cu orice preţ. Chiar şi cu preţul dezamăgirii populaţiei. Pe noi, Realitatea TV, ne doare în cot de respect! Noi vrem rating!

%d blogeri au apreciat asta: