Monthly Archives: Noiembrie 2009

Telefoane electorale otrăvite

O cunoştinţă din Bucureşti primeşte un telefon acasă. Este ajunul primului tur de scrutin al prezidenţialelor. O voce tânără şi plăcută, de bărbat (care, în plus, dă şi un nume), întreabă politicos dacă interlocutorul este dispus să-i acorde câteva minute din timpul său pentru un sondaj de opinie în legătură cu alegerile prezidenţiale. Primind acceptul, vocea tânără şi politicoasă pune câteva întrebări de ordin general, după care, în final vin întrebările cheie: Ştiaţi că fratele preşedintelui Traian Băsescu s-a ocupat de trafic de arme, vândute inclusiv teroriştilor? Interlocutorul răspunde: Da, am auzit. Ştiaţi că preşedintelui Traian Băsescu îi cam place să bea? Interlocutorul răspunde: Da, ştiu. Vocea de la telefon continuă: În aceste condiţii îi veţi mai acorda votul dumneavoastră preşedintelui Traian Băsescu?
(În treacăt fie spus, interlocutorul răspunde: Da.)

Reclame

O anecdotă re-actualizată cu un Şoricel (Crin), un Urs (Liberal) şi alte Jivine (controloare, inclusiv rozătoare roze)

Şoricelul (Crin) a câştigat vreo 20 la sută din voturi în primul tur al alegerilor prezidenţiale din 22 noiembrie 2009, se simte superman, se bate cu pumnul în piept şi strigă: Aut Klaus, aut nihil! Şi mai strigă: Băsescu, nu! Ursul (Liberal) tace. Deocamdată. Rezultatul: nihil! Alte Jivine (liberale — dar nu numai!), încă neidentificate (dar urmează să iasă la lumină) ar dori să participe la Caşcavalul guvernării.

Şi acum anecdota.
Cică un Şoricel panicat dă buzna într-un compartiment de tren unde un Urs moţăie pe banchetă, şi zice:
— Aoleu, ce mă fac că vine controlul şi eu n-am bilet!
— Nu-i nimica, mormăie Ursul, protector, trezindu-se din moţăială. Vino încoa’ la taica! Te-ascunde el! Uite, te iau în palmă, scot laba pe fereastră şi nu te mai găseşte nici dracu’. Să n-ai nicio grijă, bine?
Zis şi făcut.
Vine Vulpea–controlor şi zice:
— Biletele la control.
— Ce bilete! se burzuluieşte Ursul. Hai şterge-o!
Şi Vulpea–controlor pleacă cu coada (ei stufoasă şi roşcată) între picioare.
Vine apoi supra-controlul: Lupul–controlor. Zice:
— Biletele la control.
— Lasă-mă! zice Ursul. Mă plictiseşti.
Şi pleacă şi Lupul cu coada (lui sură) între picioare.
Vine apoi supra-supra-controlul: Leul–controlor (Băsesc). Şi zice:
— Biletele la control!
Ursul îi arată biletul. Şi Leul zice:
— Da’ în mâna aia de-o ţii afară pe fereastră ce ai?
— Nimica, zice Ursul.
Şi îi arată palmele goale.

***

Prima precizare. S-a întâmplat cu Tăriceanu, aşa cum am prezis.
A doua precizare (silogistică). „În politică numai boul e consecvent.” Crin e consecvent. Prin urmare Crin…
A treia precizare. După horoscopul chinezesc, ne aflăm în Anul Boului.

Electoratul român

Privim în jur şi ce vedem? O mare de nesimţire şi de mizerie, revărsată pe străzi, în pieţe, pe şosele, în locurile de picnic, în instituţiile publice, în spitale şi la dispensare — nu e loc să nu fie atins de indolenţă, de mizerie şi de mârlănie. Nu-i de mirare că mulţi au simţit îndemnul să părăsească pentru totdeauna această ţară care, după cum spune o snoavă, e foarte frumoasă, păcat doar că-i locuită.
Iar despre electoratul român se spune că-i needucat, imatur, impulsiv şi dominat de un sentimentalism de proastă calitate.

Şi totuşi…

La alegerile prezidenţiale din anul 2000 s-a ajuns în situaţia aberantă ca electoratul român să aibă de ales, în turul al doilea, între Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Tusea şi junghiul. Am auzit oameni care au spus (şi mă număr printre aceştia) că înainte cu o săptămână li s-ar fi uscat mâna dacă ar fi fost în situaţia să voteze cu Iliescu. Şi totuşi în turul al doilea au făcut-o: s-au dus cu mic cu mare la urne, şi-au învins greaţa şi au votat pentru comunistul Ion Iliescu. Numai pentru a împiedica o nulitate agresivă şi primitivă să se instaleze în fruntea ţării. Drept e că acelaşi electorat trimisese, luând totul à la légère, în bună tradiţie balcanică, aceeaşi nulitate în turul al doilea. În România s-a întâmplat: spiritul de responsabilitate a învins în ceasul al unsprezecelea. În Austria lui Jörg Haider, nu.

În ajunul Referendumului din acest an, privind reducerea numărului parlamentarilor şi înlocuirea parlamentului bicameral cu unul unicameral, câteva organizaţii neguvernamentale au atras atenţia opiniei publice asupra pericolului ca simultaneitatea referendumului cu primul tur de scrutin al prezidenţialelor să-l avantajeze pe organizatorul referendumului, preşedintele în exerciţiu. Mai mult decât atât, respectivele organizaţii s-au adresat Curţii de Apel Bucureşti. Unde, în treacăt fie spus, nu au obţinut câştig de cauză.
Dar iată că electoratul român se prezintă la urne, ba chiar — ceea ce puţini se aşteptau să se întâmple — într-un număr suficient pentru ca referendumul să fie validat, şi optează în proporţie covârşitoare pentru parlament unicameral şi un număr mai mic de parlamentari, fără a-i da preşedintelui în exerciţiu mai multe voturi decât ar fi făcut-o în absenţa referendumului. Dovedind astfel, ce? Că organizaţiile neguvernamentale — Pro Democraţia şi Agenţia de Monitorizare a Presei — s-au înşelat. Nu spun mai mult. Poate cu altă ocazie.
Acelaşi electorat dovedeşte un remarcabil discernământ atunci când se pronunţă într-o proporţie covârşitoare, de circa 89%, în favoarea reducerii numărului parlamentarilor, dar manifestă unele rezerve faţă de trecerea la un parlament unicameral, în proporţie de doar 77%, dovedind astfel că meditează asupra posibilităţii ca parlamentul bicameral să aibă un ce în plus fată de cel unicameral.

Cât despre alegerile prezidenţiale, acum după primul tur de scrutin, se poate vedea cu uşurinţă cum electoratul român i-a plesnit peste bot — sper că decisiv — pe Becali, Oprescu şi chiar pe tribunul de la Butimanu. Deşi acelaşi electorat i-a acordat lui Oprescu, cu ceva timp în urmă, învestitura de primar al Capitalei şi i-a trimit în Parlamentul european, spre ruşinea României, pe Tudor şi pe Becali.

Dar… ăsta este electoratul român. Cu bune şi cu rele.
Şi poate că nu-i totuşi chiar aşa o mare pacoste că ţara numită România e locuită. Om trăi şi om vedea.

La ce foloseşte Poliţia Comunitară? (IX)

Câte maşini are totuşi Poliţia Comunitară a Sectorului 4?

Am avut curiozitatea să număr maşinile parcate în curtea Secţiei 3, de pe strada Izvorul Mureşului, a Poliţiei Comunitare a sectorului 4. N-o să vă vină să credeţi: 30! Şi asta în ziua alegerilor prezidenţiale, când se poate presupune că mai multe echipaje decât de obicei se află în misiune de patrulare pentru a asigura — nu-i aşa? — ordinea şi liniştea publică. Având în vedere că există nu mai puţin de patru secţii ale Poliţiei Comunitare a sectorului 4, putem deduce de câte maşini (neutilizate) dispune această instituţie.
Bineînţeles, primarul Piedone n-a mai catadicsit să-i dea dispoziţie subalternului său, directorul Poliţiei Comunitare a sectorului 4, să-mi răspundă la întrebarea referitoare la numărul da maşini din dotare.
Lex et honor este deviza Poliţiei Comunitare, preluată (fraudulos, zic eu) de la poliţia adevărată, cea aparţinătoare Ministerului Administraţiei şi Internelor, după cum ne dă de veste musiu Piedone pe site-ul său. Honor? Să mori de râs, nu alta!
Apropo, site-ul Poliţiei Comunitare a sectorului 4 poate că nu mai este „în construcţie”, dar e inaccesibil.

Scrisoare deschisă (dar şi expediată) dnei Adina Geană, preşedinte–director general al Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti

La cele scrise anterior despre sistemul de sănătate publică din România — incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism — trebuie să adaug „birocraţie” şi „haos”.

„Doamnă Preşedinte–Director general

Vă rog să‑mi permiteţi să vă adresez următoarele întrebări:

1. Dat fiind că există unele suspiciuni cu privire la dosarele asiguraţilor pensionari (a celor pe caz de boală, nu ştiu dacă şi a celor pentru limită de vârstă), CASMB a dispus, după cum ştiţi (sau la dispoziţia dv.), eliberarea (obligatorie) a unor adeverinţe tuturor asiguraţilor pensionari din Bucureşti, pentru obţinerea cărora cele câteva sute de mii de asiguraţi pensionari din municipiu trebuie să se perinde pe la ghişeele CASMB şi să depună o serie de documente.

Întrebarea este: dat fiind că „timpul nostru este preţios”, aşa cum se afirmă pe pagina de web a CASMB, de ce nu se înlătură suspiciunile existente prin revizuirea din oficiu a dosarelor asiguraţilor pensionari?

Întrebarea o consider cu atât mai îndreptăţită cu cât respectivele dosare vor fi, oricum, revăzute după ce documentele primite din partea asiguraţilor vor fi înregistrate şi trimise spre prelucrare.

2. Dat fiind că printre drepturile mele figurează şi acela de „a beneficia de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate”, de ce la cabinetul de cardiologie al Policlinicii Vitan se acordă consultaţie gratuită numai primilor 22 de pacienţi, în ordinea prezentării la uşa cabinetului, iar restul, fiind la rândul lor asiguraţi, trebuie să plătească?

2.a. Policlinica Vitan nu se află în relaţii contractuale cu CASMB?

2.b. De ce pacienţii/bolnavii beneficiază de asistenţă medicală de specialitate în ordinea prezentării la cabinet şi nu după o programare telefonică sau printr‑o altă modalitate stabilită de conducerea policlinicii, aşa cum ar fi civilizat — de exemplu cum se procedează la Policlinica 10?

Aici nu mai funcţionează oare deviza „timpul dv. este preţios”?

3. Policlinica 10 se află în prezent, conform unei hotărâri de guvern, în subordinea Academiei Române. Totuşi, nu există o casă de asigurări de sănătate a Academiei Române, salariaţii acesteia fiind asiguraţi la aceeaşi CASMB. De ce, atunci, prezentându-mă la ghişeul de programări al Policlinicii 10 cu „bilet de trimitere pentru servicii medicale clinice/bilet de internare utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate”, mi s‑a cerut plata serviciului?

12 nov. 2009

Paul Tumanian”

Aştept cu nerăbdare răspunsul.

Decembrie 1989. „Revoluţia”, într-o direcţie neplanificată

Ca unul care n-a luat parte în mod direct la evenimentele din decembrie ’89, fie-mi îngăduit să relatez câteva fapte simple ca argumente în sprijinul ipotezei, deja larg acceptate, că acele evenimente, în Bucureşti, au luat un curs diferit de perestroika gorbaciovistă, pe care o hărăzea românilor centrul de putere emergent grupat în jurul lui Ion Iliescu, sub oblăduirea (foarte probabilă) a Ambasadei URSS la Bucureşti şi a „turiştilor” sovietici trimişi în număr mare în România, cu o misiune precisă.

Mai întâi, îmi amintesc de o secvenţă transmisă la televiziune avându-i protagonişti pe Cazimir Ionescu şi doi tineri revoluţionari anonimi, care, în mod evident, nu erau „în cărţi”. Cei doi tineri au intrat în emisie, în Studioul 4, unde accesul, în primele ore (poate chiar în prima zi) după căderea puterii comuniste, părea să fi fost aproape liber, şi s-au adresat publicului începând să citească programul unei organizaţii pe care doreau să o înfiinţeze. Probabil că s-au mişcat rapid, prea rapid, astfel că noii lideri din gruparea acaparatoare a lui Ion Iliescu s-au dezmeticit cu o oarecare întârziere observând că se pregăteşte ceva ce era pe cale — sau li se părea lor — că era pe cale să le scape de sub control. Drept care, Cazimir Ionescu, ivit ca din pământ, s-a repezit glonţ la cei doi tineri, în plină emisiune, când aceştia încă nici nu apucaseră să-şi citească tot programul, şi i-a somat să reia punctele programului cu scopul evident de a le contracara rând pe rând. Cei doi n-au apucat să repete prea multe din puncte, căci înainte să rostească până la capăt fiecare propoziţie, Cazimir Ionescu a intervenit întrerupându-i energic: Păi asta e şi la noi!… Păi asta ne-am propus şi noi!… Păi asta e şi în programul nostru!… Adică al Frontului Salvării Naţionale, care îşi propusese să instaureze în România „un socialism cu faţă umană”. Nici trei minute n-a durat totul, că cei doi tineri s-au şi trezit expediaţi afară din studio. Şi din viaţa publică. Probabil pentru totdeauna.
Frontul Salvării Naţionale îşi făcea cunoscută încă de la prima apariţie publică hotărârea de a deveni deţinătorul unic al puterii.
Secvenţa a fost difuzată la TVR în direct. Nu îmi amintesc să o fi evocat altcineva până acum.

Mă aflam în zona Bucur–Obor într-una din primele zile de după 22 decembrie ’89. Pe stradă trecea o dubă cu megafoane deasupra capotei, de la care o voce răsunătoare anunţa ritos: Nu daţi curs chemării de a participa la o manifestaţie în piaţa… [din păcate, nu-mi amintesc despre ce piaţă era vorba]! Aşa-zisa manifestaţie este o diversiune a teroriştilor! Vi se întinde o capcană ca să fiţi apoi omorâţi!
În realitate era vorba de o manifestaţie împotriva mandatarului Ion Iliescu şi a grupului său. Încă o dată, FSN-ul acţiona energic, cu metode verificate încă din primii ani de după război, cu scopul să înlăture din faşă orice alternativă la noua putere socialistă „cu faţă umană”.

La TVR (liberă!) niciunul din noii lideri n-a scos, în primele zile de după 22 decembrie ’89, un cuvânt de condamnare a comunismului. De aceea am fost şocat când o tânără, care s-a prezentat ca venind — dacă am reţinut bine — de la Piteşti, a apărut pe ecran şi a spus: Noi nu mai vrem comunism cu faţă umană! Ne-am săturat de comunism!
Era, cu siguranţă, o poziţie care venea în răspăr cu consemnul comanditarilor de la Moscova. Turnura anticomunistă venea, iată, „de jos”, şi avea să se impună cu repeziciune.
Ceea ce, în treacăt fie zis, nu înseamnă că eu unul nu-i rămân pe veci recunoscător lui Gorby.

Sfinte Klaus. Salvatorule şi independentule

Eşti pentru toată suflarea majoritară Salvatorul Neamului cel parlamentar şi de dincolo de hotarele învolburate ale Parlamentului..
Cel fără de prihană şi de însoţire părtinitoare şi atoateputincios.
Independentul. Unicul.
Alesul aleşilor din Majoritatea cea de şaizeci şi cinci la sută.
Alesul Liberalilor, alesul lui Crin.
Alesul Pesediştilor, alesul lui Mircea.
Chiar şi alesul lui Marko şi al lui György şi al Udemeriştilor. Ei, care au preacurvit neîncetat de la Facere încoace trecând prin toate crivaturile Stăpânirii, dintr-unul într-altul fără de cumpătare şi fără de simţire, iată că acum s-au întors pe calea cea dreaptă şi au dat uitării păcătuirile trecutului şi s-au unit cu Majoritatea cea încă fără de stăpânire dar mare cât şaizeci şi cinci la sută, şi tu eşti şi alesul lor. Bunule şi independentule.
Chiar şi minoritarii lui Pambuccian te-au ales. Ei, care au fost mereu de partea Stăpânirii, acum nu mai sunt. Acum sunt de partea Majorităţii şi s-au curăţit şi ei de păcate şi pe tine te-au ales. Unicule şi independentule.
Tu eşti cel chemat a se jertfi pentru ţară şi a gospodări ţara, precum ai ştiut a gospodări cu mare pricepere Cetatea cea de Şapte Târguri, la vremuri de restrişte şi de criză şi a înzdrăveni finanţele ţării. A alunga vrajba dintre aleşi şi dintre partide. A lecui rănile pricinuite celor bărbaţi destoinici ce au stat în fruntea agenţiilor şi ale celor pricepuţi, şi cu salarii pe măsura priceperii ce au avut, şi cu pensii binecuvântate pentru binemeritări trecute, şi toate aceste sunt pe cale a fi nimicite precum şi altele asemenea prin lucrătura vicleană a Bocului cel fără de scrupule. Şi fără de inimă.
Tu eşti cel chemat să alunge Fiara de pe scaunul prezidenţial şi să înscăuneze acolo, prin bunul tău renume numele Crinului sau numele Geoanei, cum o vrea Dumnezeu, întru izbăvirea neamului românesc şi a Majorităţii celei binecuvântate prin mijlocirea priceperii bine ştiute şi a tuturor celor nemţeşti plăcute Majorităţii celei de şaizeci şi cinci la sută.
Tu eşti cel chemat să se jertfească dând pofta sa de mărire (căci omeneşti sunt toate simţirile şi gândirile, şi ale sfinţilor şi ale oamenilor deopotrivă) pe interesurile Patriciului şi ale Voiculescului şi ale Hrebenciucului şi ale Vântului celui stăpân pe departe-vederi şi departe-auziri şi măscări caţavenceşti, şi ale tuturor celor mari ce asigură locuri de trudă pentru muritorii acestor plaiuri mioriticeşti şi câştigă şi ei, dacă tot s-au apucat de-o treabă, o brumă de milioane. Dreptule şi priceputule şi independentule.

Mai fă tu încă, sfinte nemţescule Klaus, şi jertfa cea de pe urmă şi vesteşte Crinul şi Geoana şi Vereştoiul şi Pambuccianul, de nu îţi este pofta de mărire prea mare, că dai înapoi şi nu mai ai trebuinţă de postul cel de întâi-ministru. Şi să vezi cum toată zburătăceala cea politicească are să se domolească pe dată. Dumnezeu să-ţi dea puterea de a te înfrâna de la pofta ta de mărire. Independentule. Şi salvatorule.

Ţiriac, Patriciu et Co.

Zice Ion Ţiriac într-o emisiune tv (citat aproximativ): „Se puteau face afaceri şi înainte de ’89. Nu cine ştie ce, dar se putea. Eu de pildă, cumpăram o sticlă de coniac, mă duceam cu ea la Moscova, o vindeam, iar cu banii căpătaţi cumpăram ceasuri pobeda, pe care le aduceam în ţară şi le vindeam cu un preţ bun. Asta făceam. Şi nu mi-e ruşine s-o spun.”… (În timp ce Patriciu râde cu poftă. O fi ştiind el de ce.)

Mă gândeam ascultându-l: şi eu am făcut „afaceri” înainte de ’89. Aveam nişte rude la Chişinău, deci tot în URSS. Părinţii mei i-au vizitat la începutul anilor ’60. La plecare au luat cu ei vreo două pulovere de lână şi câteva perechi de şosete bărbăteşti, cumpărate de mine. Acolo rudele mele le-au vândut, iar cu banii încasaţi au cumpărat pentru mine un aparat foto, un trepied şi un exponometru. Asta, pentru că îmi doream foarte mult să fotografiez. Nici prin cap nu mi-a trecut să vând acele obiecte în ţară (să le vând bine, nu-i aşa?) şi cu banii căpătaţi să cumpăr altceva pentru vânzare în URSS. Şi tot aşa… Iar dacă aş fi făcut-o, mi-ar fi fost după aceea foarte ruşine. De altfel nici cu amintirea acelei „tranzacţii” nu mă simt astăzi foarte confortabil…

Zice, la rândul său, Dinu Patriciu, răspunzând întrebării Ce înseamnă un om de afaceri? (Citat de asemenea aproximativ.) „Este un om care la un moment dat crede că poate să facă bine pentru ceilalţi.”

Hai să fim serioşi! Un om de afaceri (distinct, după părerea ambilor granguri, de afacerist; nu, de fapt nu-i nicio deosebire) se caracterizează prin mai multe însuşiri. Dar însuşirea primordială, după părerea mea, este să fie ahtiat de bani. Celelalte însuşiri mă abţin să le trec în revistă.

Dacă Ion Ţiriac, întorcându-se în ţară cu maşina, şi fiind oprit de un agent de circulaţie pentru contravenţia de a fi depăşit viteza maximă legală, comentează în mass-media faptul la modul „Cum îşi permite? După tot ce am făcut eu pentru ţară!”, în care dintre ipostaze se plasează? În aceea de om de afaceri, sau în cea de afacerist?… Iar când, cu ceva ani în urmă, apare „pe sticlă”, negru de furie în legătură cu scandalul feciorului său acuzat de consum şi trafic de droguri, şi tună şi fulgeră împotriva „ministresei” Macovei înainte de orice verdict al vreunei curţi de justiţie, în ce ipostază o face? Om de afaceri? Afacerist?.. Om bogat? Om cu bani? (Altă distincţie plăcută celor doi granguri.) Sau mai degrabă în ipostaza care i se potriveşte cel mai bine, aceea de ţopârlan plin de bani?