Monthly Archives: martie 2010

Serviciile şi obrăznicia

L-am întrebat odată pe-un vecin de bloc, pensionar, mai tânăr decât mine, de meserie bun la toate, vag bricoleur, suspectat a fi şi instalator, dacă îmi poate înlocui chiuveta de la bucătărie. Săritor, a venit, s-a uitat, a sucit piesele componente şi pe-o parte şi pe alta, şi, onest, mi-a răspuns: „Mă depăşeşte.”
Pe scară sau în faţa blocului, ori de câte ori ne întâlneam, îmi zâmbea şi îmi spunea respectuos „Să trăiţi!”.
O dată însă am avut nevoie de un serviciu. Maşina era parcată în faţa blocului, lucrătorii de la drumuri tocmai refăceau asfaltul, maşina trebuia mutată urgent, soţia era plecată în oraş, iar eu n-am permis de conducere. L-am întrebat pe vecinul meu bun la toate dacă, în această situaţie disperată, mă poate ajuta. „Cum să nu!” a spus, binevoitor. Şi a făcut un semn către feciorul său, care tocmai se afla pe stradă, câţiva paşi mai încolo.
De atunci, de fiecare dată când ne intersectăm în faţa blocului, de obicei când ies să duc gunoiul la ghenă, vecinul ridică faţa spre mine (căci e mai scund) şi, cu pleoapele pe jumătate coborâte, mă fixează cu o privire inexpresivă şi aşteaptă să fie salutat. Alteori, văzând că salutul meu întârzie, mormăie un „Salut” plictisit. Dar asta numai după ce a trecut de mine c-un pas. Aşa, ca să mă-nvăţ minte.

Reclame

Șantajabil

Fostul preşedinte Emil Constantinescu spune într-o emisiune tv: numai cei ce au ceva de ascuns, cei şantajabili, se tem de serviciile secrete. Emil Constantinescu a recunoscut către sfârşitul mandatului său prezidenţial că l-a învins „sistemul”, i.e. „serviciile”. Prin urmare fostul preşedinte are ceva de ascuns, deci este şantajabil.

18 milioane de euro daune pentru Ion Diaconescu vs. imaginea P.N.Ţ.C.D.

Ion Diaconescu a dat în judecată statul român cerând daune în valoare 18 milioane de euro pentru traumele suferite în timpul detenţiei politice din închisorile comuniste.

El a precizat că ideea de a da în judecată statul român nu îi aparţine, ci a fost o iniţiativă a lui Victor Ciorbea. „Sunt bolnav şi bătrân de 93 de ani, sunt suferind şi nu mai sunt la curent cu legislaţia. Nu m-am gândit, iniţiativa nu îmi aparţine. Acum a apărut o legislaţie, aşa am înţeles, care îţi dă despăgubiri prin Uniunea Europeană şi ceri cât mai mult ca să îţi dea ceva”, a adăugat Diaconescu.

Presupun că Ion Diaconescu, chiar şi la venerabila vârstă de 92 de ani (I.D. cochetează un pic atribuindu-şi vârsta de 93 de ani) are responsabilitatea actelor sale. Aşa că invocarea lui Victor Ciorbea, avocat, fost premier în guvernarea CDR, poate stârni cel mult un zâmbet sceptic-compătimitor. Cât despre domn’ avocat, ieşirile sale, obstinat şi copios autoreferenţiale, acestea sunt, deja de multă vreme, psihanalizabile. Cu prognostic rezervat.
Principial însă, asumarea trecutului de către stat, cu reparaţiile de rigoare acordate celor ce au avut de suferit, în pofida unor schimbări esenţiale de regim, este o problemă extrem de incitantă, pe care îmi propun să o aprofundez. Fie-mi permis deocamdată să remarc doar două aspecte: a) asumarea trecutului ridică chestiunea continuităţii statului dincolo de forma de guvernământ; b) trecutul trebuie (dacă trebuie!) asumat nu numai la nivelul autorităţii centrale ci şi către majoritatea cetăţenilor statului; fără de care asumarea ar putea fi considerată un act pur formal; deşi nu lipsit de o oarecare importanţă.
Revenind la Ion Diaconescu, ceea ce mă intrigă la cauza în speţă este că fostul fruntaş ţărănist nu realizează că prin gestul său aprinde fitilul care va declanşa spulberarea ultimei rămăşiţe de simpatie rămase în rândul electoratului pentru PNŢCD. După prăbuşirea partidului, cu sprijinul vârtos al unor personaje controversate, ca să nu spun dubioase, precum Mircea Ciumara, fost propangandist de marcă al PCR, ajuns ministru al finanţelor în administraţia CDR, Radu Sârbu, fostul preşedinte al FPS, actual preşedintele al PNŢCD, cel care admitea cu seninătate că nu vede nimic dubios în faptul de a fi cumpărat un apartament dintr-un bloc de lângă Cişmigiu cu 7 milioane de lei (7.000 RON!) numai pentru că şi alţi colocatari profitaseră de aceeaşi „oportunitate”, Gavril Dejeu, fostul ministru falimentar al internelor, mai nou Gheorghe Ciuhandu, devenit peste noapte susţinător al „Alianţei NU”, ca să nu mai amintesc de sfătuitorul său de taină din ziua de azi, fostul prim-ministru — după toate acestea, Ion Diaconescu ce speră de fapt? Chiar nimeni să nu-i fi atras oare atenţia asupra reacţiei negative a tinerilor (şi nu numai a lor), care nu văd de ce trebuie să contribuie la repararea cu bani a unor fapte dintr-un trecut când ei încă nu existau? Că această reacţie este îndreptăţita ori nu, asta este o altă chestiune.

Întrebat despre ce intenţionează să facă cu banii pe care îi pretinde de la statul român, el a spus că cei mai mulţi vor merge la partid. „Majoritatea la partid, ce să mai fac eu cu ei?”, a mai spus Ion Diaconescu.

Păi de bani are nevoie PNŢCD pentru a redeveni ceea ce era în 1996?

Jacobs Krönung şi Cenaclul Flacăra

Pe la începutul anilor ’80, incitată de vâlva stârnită în rândul tinerilor de „cenaclurile” Flacăra ale lui Adrian Păunescu, fiica mea a ţinut să participe la una din „şedinţele” cenaclului. Era curioasă. S‑a întors de acolo îngreţoşată de mizeria umană întâlnită pe stadion. A numit‑o, împrumutând una din sintagmele dragi zootehniei socialiste şi presei aferente, tineretul bovin.
Exemplare din tineretul bovin pot fi întâlnite şi astăzi la tot pasul pe străzile Patriei. Şi parcă ale Bucureştiului cu deosebire, aş zice. Iată, am ghinionul să mă intersectez aproape la fiecare ieşire de acasă cu elevi de la Grupul economic-administrativ „Mircea Vulcănescu” din Capitală. Elevi? Hm! Mircea Vulcănescu trebuie că s‑ar răsuci în mormânt dacă i‑ar auzi vorbind (răcnind) pe stradă pe „elevii” de la şcoala care îi poartă numele, referindu-se la fiecare două sau trei cuvinte la instrumentele sexualităţii lor precoce şi debordante, băieţi şi fete, fără nicio deosebire, cu o voluptate irepresibilă de cea mai joasă speţă. Dar tineretul bovin ne pătrunde şi în casă. Iată de pildă clipul publicitar pentru cafeaua Jacobs Krönung, foarte frecvent (şi longeviv) pe orice televiziune din România. Tatăl, cap de familie (avută), îi aduce de dimineaţă fiicei sale, adolescentă de vârsta Julietei, o ceaşcă de cafea la uşa care dă în camera acesteia. Jacobs Krönung. Şi cum fiica întârzie să deschidă uşa, se gândeşte să o „seducă” trimiţându‑i pe gaura cheii (sau pe sub uşă, nu mai ţin minte) niscaiva efluvii de alintaroma. Efluvii irezistibile, direcţionate cu dosul palmei fâlfâit spre uşă. Dar iată că uşa se întredeschide şi mâna unui adolescent necunoscut ia ceşcuţa care nu‑i era destinată. Şi‑a petrecut noaptea cu fiica acestui Capulet depăşit de situaţie, fără ştiinţa lui (dar cu ştiinţa mamei în postură de codoaşă). Dar asta n‑are nicio importanţă. După care, cu o dezinvoltură mitocănească, se prezintă: O, mulţumesc! Eu sunt Alex. Prietenul Corinei.
Te uiţi la mutra acestui Romeo tembel — frunte îngustă şi încreţită a familiaritate de contrabandă, de o stupiditate şi o aroganţă desăvârşite —, şi te dumireşti instantaneu: un exemplar din tineretul bovin, parcă descins de pe stadioanele cenaclului Flacăra. Sau din sălile de clasă ale liceului „Mircea Vulcănescu”.
N‑am nicio îndoială: lor le este destinată cafeaua Jacobs Krönung.

Ecologie suspectă

Într‑o revistă de ecologie am văzut o fotografie cu un pomişor abia sădit pe marginea străzii, a cărui tulpină fusese ruptă, iar locul vătămat fusese legat cu două atele şi un bandaj. I‑am arătat poza unui ecologist practicant. A râs şi a spus: Probabil că autorul imaginii şi‑a creat propriul subiect ecologic!

%d blogeri au apreciat asta: