Monthly Archives: Iulie 2010

Lecţii de economie politică în piaţă (II)

Precupeţul pro–UE. La un moment dat nu mai găseam în piaţă nici urmă de tradiţionala ceapă românească, cea lătăreaţă, dulce, fragedă şi zemoasă, aşa cum o ştiam din copilărie. (Recent a reapărut totuşi.) Locul i-a fost luat de o ceapă ţuguiată, iute, fibroasă şi fără niciun gust. L-am întrebat pe un precupeţ cum se explică dispariţia cepei de altădată. Dornic oricând să intre în discuţie cu orăşeanul, precupeţul român nu îţi va spune niciodată că nu ştie ceva ce are cât de cât tangenţă cu agricultura. Vreţi să ştiţi ce s-a-ntâmplat cu ceapa românească? Păi vă spun eu. Ceapa aia veche, aia de-o ştii mata, iese din arpagic. Cum pui în pământ arpagicul? Bucată cu bucată! În vreme ce ceapa asta nouă, de-i zice olandeză, iese din sămânţă. Păi ia zi mata, dacă ai fi în locul meu, de care ai pune? Şi dacă nu ţi-o cumpăr, că nu-i bună la gust? l-am provocat. Precupeţul s-a uitat la mine de sus. Mă aşteptam să-mi replice: N-ai decât să iei matale tarabele la rând şi să cauţi ceapă românească. Dar nu, el mi-a spus: O să fie bună, că de-acu am intrat în Uniunea Europeană!

Cumpărătorul egalitarist. Totul stătea să se prăbuşească în perioada terminală a regimului totalitar. Magazine goale, cozi, întuneric, frig. Unii se amuzau observând că singurul loc unde încă mai funcţiona economia de piaţă era însăşi… piaţa. În ciuda mercurialelor, care dominau fiecare piaţă. Panouri mari aproape cât nişte table de clasă, cocoţate la loc vizibil, afişau, scrise cu cretă albă pe un fundal negru, tarifele maximale pe care „producătorii” erau obligaţi să le respecte la vânzarea produselor. Prea puţini dintre precupeţi se sinchiseau însă de acele mercuriale.

Într-o seară m-am dus să cumpăr mere în Piaţa Amzei. Erau destul de puţine mere şi nici nu arătau prea bine. O singură precupeaţă avea pe tarabă mere cât de cât acceptabile. Dar cerea un preţ care mi s-a părut sfidător. M-am simţit indignat. Oare nu tuturor ni se aplicau mercuriale în munca noastră de fiecare zi? Nu era oare inutil să ne zbatem să producem, fiecare în profesiunea sa, „marfă” de o calitate cât mai bună de vreme ce recompensa pentru munca noastră, exprimată în salariu, nu putea să depăşească un anumit nivel şi anume pe cel al mediocrităţii? Nu eram oare cu toţii supuşi privaţiunilor şi umilinţelor de tot felul? Nu eram oare cu toţii egali în faţa mizeriilor regimului? Şi atunci cum de îşi permitea — cu ce drept îşi permitea — o precupeaţă oarecare dintr-o piaţă bucureşteană să ignore egala împărţire a poverii sărăciei noastre de toate zilele şi să ceară pentru produsele ei preţul pe care ea în considera îndreptăţit? I-am amintit de mercurial. Nici nu a vrut s-audă. Şi atunci, furios, am dat fuga la administratorul pieţii. Nu ştiu de ce mijloace coercitive dispunea acesta, dar în faţa lui, precupeaţa, înmuiată şi vizibil umilită, a fost nevoită să accepte de la mine o sumă care se încadra în mercurial. Nu avea nici măcar posibilitatea să-şi strângă marfa şi să se retragă. Odată venită în piaţă era obligată să vândă la preţul impus. Cel puţin sub privirea încruntată a administratorului pieţii. Bineînţeles însă că, după plecarea acestuia, legea cererii şi a ofertei reîncepea instantaneu să funcţioneze.

Reclame

„Un leu pentru o pâine!”

Pe trotuar, un cerşetor se apropie cu palma întinsă de cei ce îi trec prin preajmă. „Daţi-mi un leu să-mi iau şi eu o pâine!”. Cineva cumpără o pâine şi i-o întinde. Încruntat, de-a dreptul jignit, tipul se răsuceşte violent ferindu-şi nu doar mâna ci tot braţul, de parcă i s-ar fi oferit un şarpe veninos; şi în aceeaşi clipă a şi pornit-o către alt trecător, cu palma întinsă, cerând un leu pentru o pâine.

Nu-şi gestionează bine imaginea. Și nici venitul. Fiindcă, pe de o parte, pierde câţiva potenţiali „donatori” — cei părtaşi la scenă —, care sunt îndeobşte dispuşi să-i dea unui cerşetor numai dacă acesta se încadrează în tiparul cuvenit al umilinţei; asta însemnând că cel mai mic gest de violenţă îl descalifică în ochii trecătorului… milos. Iar pe de altă parte, cerşetorul mănâncă şi el, la fel ca toţi oamenii; asta însemnând că, dacă băutura era, să zicem, ţinta cerşetoriei sale, în loc să ia din banii de băutură în momentul când i se va fi făcut foame, putea foarte bine să se folosească de pâinea căpătată, şi cu banii pe care i-ar fi cheltuit pentru pâine să-şi cumpere băutură.

Kosovo, Curtea de la Haga, sau cât valorează acordurile internaţionale

Curtea Internaţională de Justiţie a decis astăzi că declararea unilaterală a independenţei provinciei sârbe Kosovo în 2008 nu reprezintă o violare a dreptului internaţional. Sunt curios dacă motivaţia sentinţei infirmă înlănţuirea logică a documentelor (tot) internaţionale prezentate mai jos.

Declaraţia Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Actul Final), Helsinki, 1 aug. 1975

„În cadrul prevederilor dreptului internaţional, toate statele participante au drepturi şi îndatoriri egale. Ele îşi vor respecta reciproc dreptul de a stabili şi întreţine după propria dorinţă relaţii cu alte state în concordanţă cu dreptul internaţional şi cu spiritul prezentei Declaraţii. Ele consideră că frontierele lor pot fi schimbate, în acord cu prevederile dreptului internaţional, prin mijloace paşnice şi prin înţelegere (subl. mea). Ele au de asemenea dreptul de a aparţine sau nu unor organizaţii internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate şi alianţe; ele au de asemenea dreptul la neutralitate.” [1 (a) I]

Rezoluţia 1244 (1999) a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite

„Reafirmând angajamentul tuturor statelor–membre de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea) şi ale altor state din zonă, aşa cum au fost stabilite în Actul Final de la Helsinki şi în anexa 2.” [prima frază din Preambul]

Anexa 2 (din aceeaşi Rezoluţie)

„Va fi realizat un acord pe baza următoarelor principii menite să conducă la soluţionarea crizei din Kosovo:
(…)
8. Un proces politic de natură să conducă la încheierea unui acord politic provizoriu care să asigure o autoguvernare substanţială în Kosovo, luând în considerare în totalitate acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia şi ale altor ţări din zonă (subl. mea) (…).”

Acordurile de la Rambouillet (1999)
(între reprezentaţii Iugoslaviei şi cei ai comunităţii etnice majoritare din Kosovo — 1999)

„Reafirmând angajamentul comunităţii internaţionale de a respecta suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea).” [Preambul]

„Comunităţile naţionale şi membrii acestora [din Kosovo] se vor bucura de drepturi suplimentare, aşa cum se menţionează în cap. 1. Autorităţile din Kosovo, Federale şi ale Republicii nu se vor amesteca în exercitarea acestor drepturi suplimentare. Comunităţile naţionale vor fi egale din punct de vedere legal, aşa cum se menţionează în prezenta şi nu îşi vor folosi drepturile suplimentare pentru a periclita drepturile altor comunităţi naţionale sau drepturile cetăţenilor, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale Iugoslavia (subl. mea), sau funcţionarea guvernării democratice din Kosovo.” [Cadru, Art. I, Principii (2)]

Se reafirmă aceleaşi principii în: Capitolul 1, Constituţie, art. I (3), Capitolul 7, Implementare II, art. I etc.

Patricia Kaas à Joe Cocker

Et s’il ne nous restait plus qu’un dollar pour vivre
Serais-tu prê­t à me suivre
Pour chanter ensemble à Snago-o-ov?
Et s’il ne nous restait plus qu’un dollar pour vivre
Serais-tu prê­t à me suivre
La bas, chez Remus Truica?

Lecţii de economie politică la piaţă (I)

Mi se întâmplă destul de des să ies la cumpărături în piaţă. De cele mai multe ori o fac cu gândul că piaţa, dacă nu eşti foarte încrâncenat, te relaxează. Dar e la fel de adevărat că piaţa, dacă eşti îndeajuns de deschis să le primeşti, îţi oferă şi destule lecţii.

Un precupeţ egalitarist. O dată am cumpărat mere din piaţă. Precupeţul a apropiat tasul de grămadă şi a împins mere în el. Un măr s-a rostogolit şi a căzut de pe tarabă. Eu mi-am văzut de cumpărat — am scos banii, am pregătit sacoşa, precupeţul mi-a răsturnat merele din tas în sacoşă, am plătit, am dat să plec; mărul căzut nu m-a preocupat, deşi, recunosc, dintre cei de faţă eram cel mai aproape de el. Am dat să plec, e-adevărat, dar în clipa aceea un precupeţ învecinat m-a apostrofat prompt, cu revoltă în glas: De ce nu ridicaţi mărul de pe jos? I-am răspuns: Nu eu l-am dat jos… Precupeţul revoltat a continuat: Nu contează! E lângă dumneavoastră. Trebuie să-l ridicaţi! Nu-i frumos!… Eu eram trecut bine de şaizeci de ani, precupeţul n-avea mai mult de patruzeci şi cinci; stătea cu mâinile în buzunare şi se holba la mine, fără nicio treabă. Dar, de!… După un asemenea incident puteam să nu mai cumpăr de la el niciodată; şi alţii de prin jur, martori la întâmplare, puteau să considere la rândul lor că nu merită să cumpere de la un asemenea precupeţ zurbagiu. Dar precupeţul vezi că nu putea să-şi sacrifice pentru un viitor câştig incert principiile egalitariste.

Un precupeţ naţionalist eurosceptic. Cercetam cu ochii grămezile de mere de pe tarabe. Precupeţii au un simţ special: ghicesc imediat. M-a întrebat: Ce soi căutaţi? I-am răspuns: Caut „florina”. De ce nu luaţi ionatane? m-a poftit precupeţul. E mai bune la gust. I-am spus: Poate. Dar de vreun an–doi încoace, ionatanele le găsesc mereu înnegrite înăuntru, nu ştiu ce se-ntâmplă. Înnegrite şi amare. Vă spui eu ce se-ntâmplă! mi-a răspuns cu năduf precupeţul. Ăştia de la Uniunea Europeană vrea să scoată de pe piaţă ionatanul nostru tradiţional! Şi cum fac? l-am întrebat, sceptic. Ei, cum fac! Parcă mata nu ştii! A avut ei grijă! Au venit şi-au răspândit pe la noi o boală de li se negreşte miezu’, asta au făcut ăia de la Uniunea Europeană! Ca să ne scoată de pe piaţă! Că nu rezistau la concurenţa noastră! Păi da, că prea era bune ionatanele noastre!

O precupeaţă neîncadrată în economia de piaţă. Am cumpărat două ţeline şi am rugat-o pe precupeaţă să le rupă frunzele. Şi-a ridicat spre mine ochii miraţi: Vreţi să le rup frunzele?! Păi nu vă trebuie? Nu-mi trebuie, i-am răspuns… Mi-a aruncat încă o privire, încruntat–neîncrezătoare: Bine. Dacă ziceţi dumneavoastră. Da’ să ştiţi că alţii vin anume să cumpere frunze. Şi mi le-a rupt. Am luat ţelinele şi am dat să plec. Dar deodată mintea mi s-a luminat: Drace! femeia asta are dreptate. Pot să pun frunzele la uscat, miros bine. M-am întors deci şi i-am cerut înapoi frunzele. Precupeaţa s-a luminat toată întinzându-mi frunzele rupte cu mâna ei: Aşa, domnule! Nu se-aruncă frunzele de ţelină!… Ideea era că ar fi putut să le scoată la vânzare, numai frunzele, fără căpăţâni, sau să pună ea însăşi la uscat frunzele frumos mirositoare şi să le scoată pe tarabă la toamnă. Dar vezi că a mers împotriva propriului ei interes comercial. E-adevărat că dacă te vede neatent, precupeţul român îţi strecoară în pungă şi câte o pătlăgea roşie terciuită odată cu cele tefere, sau câte un cartof stricat, sau câte o vânătă necoaptă. E gata să te înşele precupeţul român. Asta, numai dacă te vede neatent. Dar dacă te vede nătăfleaţă, gata să renunţi la bunătate de frunze de ţelină, precupeţului român i se face milă de tine şi îţi dă lecţia cuvenită de altruism.

Din nou despre Hidro Prahova — Sucursala Câmpina

Despre Hidro Prahova, sucursala Câmpina, am mai discutat pe acest blog acum un an.

În legătură cu taxarea abuzivă a clienţilor pentru „apa meteorică/pluvială” scursă, chipurile, de pe terenurile private şi preluată de reţeaua de canalizare a oraşului, îmi făcusem cunoscută intenţia de a acţiona firma în contencios administrativ. N-am făcut-o, mai ales pentru că Judecătoria din Câmpina nu are secţie de contencios administrativ. Ar fi însemnat să fac un număr de deplasări la Ploieşti, unde altminteri n-am nicio treabă, să mă documenteze încă şi mai detaliat, să angajez avocat — pe scurt, să irosesc timp şi bani. Care nu-mi prisosesc, nici unul, nici ceilalţi. Am preferat să mă adresez Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Prahova.

Iată mai jos scrisoarea pe care tocmai am expediat-o, în care am atacat nu numai chestiunea apei pluviale ci şi cea presiunii apei din reţea (o presiune pe care nu ştiu cu cât o taxează firma dar pot spune cu certitudine că-i o presiune… de doi bani).

«Subsemnatul (…), domiciliat în Bucureşti (…), rezident şi în oraşul CÂMPINA, str. (…), vă înaintez reclamaţia care urmează, privind unele servicii prestate de S.C. HIDRO PRAHOVA — SUCURSALA CÂMPINA, Calea Doftanei nr. 18,  cu care sunt în relaţii contractuale, în calitate de client (copie după contractul de furnizare/prestare — anexată).

Mai exact, obiectul reclamaţiei îl constituie:

1. Presiunea apei din reţea. Conform Anexei la contract, furnizorul de servicii  furnizează apa la presiunea de 1,4–2,2 bar. (Rog a se observa formularea ambiguă, care doar constată intervalul de presiune „la data semnării prezentului”, fără a se obliga să asigure presiunea respectivă în reţea.)

Cu toate acestea, în cea mai mare parte a timpului, presiunea apei se situează mult sub limita inferioară a intervalului, prevăzută prin contract. Însuşi furnizorul recunoaşte acest lucru, de ex. în scrisoarea nr. 287/0.04.2009 (copie anexată) expediată subsemnatului de către S.C. Hidro Prahova, ca răspuns la unele întrebări adresate societăţii, constatând că presiunea apei în zona rezidenţei mele din Câmpina a fost, în două zile consecutive din 2009, de 1,1 bar.

S-ar putea crede, poate, că presiunea apei s-a situat accidental sub limită. Vă asigur însă că aceasta este în mod curent mult sub limita contractuală — şi totodată sub limita necesară, astfel că de multe ori centrala termică nu poate furniza apă caldă menajeră datorită presiunii scăzute din reţea.

2. Orarul de furnizare a apei la presiunea nominală. Aş putea înţelege că oraşul dispune de o reţea de alimentare cu apă depăşită, subdimensionată (deşi se pune întrebarea: de câţi ani este nevoie pentru normalizare?), drept care, la anumite ore, datorită consumului casnic mare, presiunea coboară sub valoarea nominală. Ceea ce nu înţeleg este de ce presiunea din reţea este coborâtă intenţionat la o valoare pe care o apreciez la cel mult 0,5 bar în anumite intervale şi mai ales, fără nicio excepţie, după ora 24, până dimineaţă.

3. Taxarea apei pluviale.  S.C. Hidro Prahova — Sucursala Câmpina îl taxează pe client pentru apa pluvială care se scurge, chipurile, de pe proprietatea sa în stradă, de unde este preluată de reţeaua de canalizare. La întrebarea: care este baza legală pentru perceperea acestei taxe? răspunsul a fost (a se vedea scrisoarea amintită mai sus): „Regulamentul de funcţionare a serviciului de alimentare cu apă şi canalizare, cap. VI,  art. 215”.

Citez din documentul invocat:

ORDIN nr. 88 din 20 martie 2007 pentru aprobarea Regulamentului-cadru al serviciului de alimentare cu apa şi de canalizare

(…)

ART. 215

(1) Cantitatea de apă meteorică preluată de reţeaua de canalizare se determină prin înmulţirea cantităţii specifice de apă meteorică, comunicată de A.N.M. pentru luna anterioară emiterii facturii, cu suprafeţele totale ale incintelor construite şi neconstruite, declarate de fiecare utilizator şi cu coeficienţii de scurgere recomandaţi de SR 1846-1:2006.

(2) În cadrul contractelor de furnizare se vor putea utiliza formule de calcul analitic, aplicabile fiecărui utilizator, sau norme specifice locale, pe categorii de utilizatori, determinate tot analitic, pe baza prevederilor alineatului (1).

Indiferent de varianta aleasă, în documentele menţionate se va evidenţia formula de determinare folosită.

După cum se poate vedea, documentul invocat se referă la modul de calculare a cantităţii de apă pluvială scursă de pe domeniul privat în reţeaua stradală de canalizare, nicidecum la stabilirea situaţiilor când scurgerea este efectivă.

În continuarea răspunsului trimis de Hidro Prahova — Sucursala Câmpina se mai afirmă:

…şi de contractul de funcţionare/prestare (…) cap. V, art. 11.

Vă rog să observaţi că baza legală a taxării mele, în viziunea Hidro Prahova, este (şi) însuşi contractul semnat de… mine. Cu toate că semnătura pe contract am dat-o cu menţiunea: „Nu sunt de acord cu facturarea apei pluviale…”

De asemenea, niciunul din documentele enumerate ca fiind „Legislaţia şi normele tehnice aplicabile serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare pentru care se încheie contractul”, din anexa la contract, nu conţine nicio referire la apele pluviale.

Realitatea este că nici în cazul celor mai intense ploi, de pe domeniul meu nu se scurge în stradă nicio picătură de apă. De ce? Pentru că proprietatea este, pe toată lungimea deschiderii spre stradă, inclusiv pe lungimea deschiderii tuturor vecinilor, sub nivelul străzii.  (a se vedea fotografia anexată). În plus, solul, în zonă, este deosebit de absorbant.

Mai mult decât atât, în urma discuţiilor pe care le-am avut pe acest subiect cu reprezentanţi ai Hidro Prahova — Sucursala Câmpina, a reieşit că firma îşi taxează clienţii pentru apa pluvială chiar şi atunci când terenul privat este înclinat dinspre stradă spre teren, ceea ce este cazul cu foarte multe gospodării din Câmpina. Şi, culmea absurdităţii, taxarea se aplică chiar şi în situaţiile când strada nu are canalizare.

Pur şi simplu, S.C. HIDRO PRAHOVA — SUCURSALA CÂMPINA, înţelege să îşi rotunjească veniturile fără vreun drept moral sau legal.

În circumstanţele prezentate mai sus, vă rog să interveniţi pentru restabilirea normalităţii.

21.07.2010

Domnului preşedinte al Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Prahova»

Aştept curios răspunsul.

A sfinţi — verb

A sfinţi. 1. Vb. tranz. Acţiunea de face semnul crucii, a rosti cuvinte neinteligibile (în general de către un şarlatan cu atestat de preot), a cădelniţa, a stropi pereţii cu măturica muiată în apă sfinţită (peste care s-a făcut semnul crucii, în preajma căreia s-a cădelniţat sau s-au rostit cuvinte neinteligibile). 2. Vb. intranz. Acţiunea de a obţine bani pe de-a moaca de la naivi care cred în absurditatea că un şarlatan cu atestat de preot are darul să sfinţească.

Discursul Preşedintelui Barack Obama privind reforma Wall Street-ului. Aprilie 2010 (II)

Continuare de aici

Se manifestă multă îngrijorare în jurul acestor schimbări. Vreau deci să reiterez: aceste instrumente financiare au un rol legitim în economia noastră. Ele pot contribui la diminuarea riscului şi la impulsionarea investiţiilor. Şi sunt o mulţime de companii care folosesc aceste instrumente pentru acest scop legitim — ele gestionează expunerea la fluctuaţia preţurilor sau a cursurilor de schimb valutar, la fluctuaţia pieţelor. De exemplu, o firmă se poate proteja împotriva creşterii preţurilor petrolului cumpărând un produs financiar care să-i asigure costuri stabile cu combustibilii, deci o companie aeriană poate avea un interes în blocarea preţului la un nivel decent. Aşa trebuie să lucreze pieţele. Problema cu aceste pieţe este că ele au operat în zona umbrelor economiei noastre, invizibile pentru autorităţile de reglementare, invizibile pentru public. Aşadar, practicile nechibzuite au fost agresive. Riscurile s-au tot amplificat până când au devenit o ameninţare la adresa întregului nostru sistem financiar.

Şi de aceea aceste reforme sunt concepute pentru respectarea activităţilor legitime dar pentru prevenirea asumării de riscuri nechibzuite. De aceea vrem să creăm condiţiile pentru ca produsele financiare precum derivativele standardizate să fie tranzacţionate în spaţiu deschis, sub ochii oamenilor de afaceri, ai investitorilor şi ai celor puşi să supravegheze.

Iar eu m-am simţit încurajat văzând, săptămâna aceasta, un senator republicat alăturându-se democraţilor în efortul de a avansa pe această temă. Semn bun. (Aplauze.) Semn bun. Căci fără a întreprinde nicio acţiune, vom continua să asistăm cum se practică, la scară mare, în sistemul nostru financiar, jocurile, vag monitorizate, de leverage la nivel înalt, iar contribuabilii şi economia sunt puse în pericol. Şi singurii care ar trebui să se teamă de acest gen de supraveghere şi de transparenţă pe care îl propunem noi sunt aceia al căror comportament nu va trece testul acestei examinări.

În al treilea rând, prin acest plan se va adopta cele mai stricte sisteme de protecţie a consumatorilor create vreodată. (Aplauze.) Şi acest lucru este absolut necesar pentru că această criză financiară nu a fost doar rezultatul unor decizii luate în nişte comitete executive de pe Wall Street; a fost şi rezultatul unor decizii luate în jurul unor mese de bucătărie de-a lungul şi de-a latul Americii, de către oameni care au luat credite ipotecare şi carduri de credit şi credite auto. Şi deşi este adevărat că mulţi americani şi-au asumat obligaţii financiare pe care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că nu şi le pot permite, alţii, milioane, au fost, sincer vorbind, fraieriţi. Au fost induşi în eroare prin termeni şi condiţii înşelătoare tipărite cu litere mărunte.

Şi în timp ce câteva companii au ieşit la drumul mare precum tâlharii, întreaga noastră economie a devenit mai vulnerabilă. Milioane de oameni şi-au pierdut locuinţele. Alte zeci de milioane au pierdut valori din casele lor. Cam jumătate din sectoarele economiei au fost în suferinţă, fie că au fost drumuri de asfaltat în Arizona, sau case de vândut în Ohio, sau locuinţe de reparat în California, sau produse home equity de folosit pentru a porni mici afaceri în Florida.

Iată de ce trebuie să le asigurăm consumatorilor mai multă protecţie, iar sistemului nostru financiar mai multă putere. Aici nu-i vorba să sufocăm competiţia, să sufocăm inovaţia; dimpotrivă. Având o agenţie specializată în stabilirea unor reguli de bază şi în asistarea oamenilor de rând din sistemul nostru financiar, le vom oferi consumatorilor informaţii clare şi concise atunci când aceştia iau decizii financiare. Astfel, în loc să se întreacă în a oferi produse care creează confuzie, companiile se vor întrece după vechea modă, oferind produse mai bune. Şi asta va însemna mai multe şanse pentru consumatori, mai multe oportunităţi pentru oamenii de afaceri şi mai multă stabilitate în sistemul nostru financiar. Şi, dacă afacerea dumneavoastră nu depinde de oameni care obişnuiesc să înşele, există prea puţine motive să vă temeţi de aceste noi reguli. (Aplauze.)

Numărul patru, ultima componentă de bază a reformei. Aceste reforme ale Wall Street-ului le vor da acţionarilor mai multă putere în sistemul financiar. Aceştia vor primi ceea ce numim „say on pay”, o voce care se pronunţă în privinţa salariilor şi a bonusurilor acordate conducerilor executive la vârf. Iar SEC [U.S. Securities and Exchange Commission] va avea autoritatea de a le permite acţionarilor să aibă un cuvânt mai greu de spus în alegerile corporative, astfel ca investitorii şi pensionarii să aibă un rol mai mare în a stabili cine gestionează compania în care şi-au plasat economiile.

Americanii nu invidiază pe nimeni pentru succes atunci când succesul a fost obţinut. Dar când citim, în trecut, şi uneori în prezent, despre enormele bonusuri acordate conducerilor executive ale firmelor — chiar şi atunci când acestea se bazează pe contribuţiile plătitorilor de taxe sau chiar şi atunci când îşi asumă riscuri uriaşe care pun în pericol sistemul în ansamblul său, sau atunci când companiile lor merg prost — aceasta contrariază valorile noastre fundamentale.

Pe lângă asta, o parte din salariile şi din bonusurile la care am asistat creează stimulente perverse pentru asumarea riscurilor nechibzuite care au contribuit la criză. Este ceea ce a condus la focalizarea activităţii companiilor pe trimestrul următor în detrimentul anului următor sau al deceniului următor. Şi aceasta a condus la situaţia în care oamenii care aveau cel mai mult de pierdut — acţionarii şi pensionarii — au avut cel mai puţin de spus în acest proces. Şi acest lucru trebuie să se schimbe. (Aplauze.)

Permiteţi-mi să închei spunând următoarele. Am stabilit un set de reforme pentru Wall Street. Sunt reforme care vor pune capăt bailout-urilor pe seama contribuabililor; care vor scoate tranzacţiile financiare complexe din zona umbrelor; care îi vor proteja pe consumatori; care vor da mai multă putere acţionarilor în sistemul financiar. Dar, s-o recunoaştem, avem nevoie de reformă şi la Washington. (Aplauze.) Iar dezbaterea… dezbaterea pe aceste schimbări este un exemplu perfect.

Vreau să spun că am asistat la batalioane de lobişti care au descins pe Dealul Capitoliului, firme care au cheltuit milioane pentru a influenţa rezultatul acestei dezbateri. Am asistat la argumente false şi la atacuri care sunt menite nu să îmbunătăţească proiectul de lege ci să-l submineze sau să-l anihileze. Am văzut cum un proces bipartit sucombă sub greutatea acestor forţe nimicitoare, chiar dacă noi am înaintat o propunere care, după cum oricine poate vedea, este o abordare de bun-simţ, rezonabilă, non-ideologică, care vizează problemele fundamentale care au condus la bulversarea sistemului nostru financiar şi până la urmă a întregii economii.

Am asistat deci la lucruri aşa cum se fac lucrurile de obicei la Washington, dar eu sunt convins că noi putem şi trebuie să lăsăm de-o parte acest gen de politică cinică. Trebuie să punem capăt tuturor acestora. De aceea mă aflu astăzi aici. (Aplauze.) De aceea mă aflu astăzi aici.

Iar acelora dintre dumneavoastră care lucrează în sectorul financiar permiteţi-mi să le spun că nu vom avea totdeauna aceleaşi vederi. Nu totdeauna vom fi de acord. Dar asta nu înseamnă că avem de ales între două extreme. Nu trebuie să alegem între pieţe care sunt neafectate chiar şi de măsuri modeste de protecţie împotriva crizei, sau pieţe care sunt obstrucţionate de reguli oneroase care suprimă spiritul întreprinzător şi inovaţia. Aceasta este o alegere falsă. Iar noi nu avem nevoie de alte dovezi decât criza prin care tocmai am trecut.

Vedeţi, a existat dintotdeauna o luptă între dorinţa de a lăsa pieţele să funcţioneze fără imixtiune, şi necesitatea absolută a unor reguli care să împiedice pieţele să se deregleze. Dar gestionarea acestei lupte, pe care o discutăm încă de la întemeierea acestei naţiuni, este ceea ce a permis ţării noastre să ţină pasul cu o lume în schimbare. Căci iniţiind această dezbatere, imaginându-ne cum să aplicăm nişte principii verificate la fiecare etapă nouă, ne asigurăm că nu dezechilibrăm balanţa într-o parte sau într-alta — că democraţia noastră rămâne la fel de dinamică şi că economia noastră rămâne la fel de dinamică precum a fost şi în trecut. Deci, da, această dezbatere poate fi în contradictoriu. Poate fi aprinsă. Dar până la urmă foloseşte doar pentru ca ţara noastră să se întărească. Ea ne-a permis să ne adaptăm şi să prosperăm.

Am citit recent un raport care cred că ilustrează corect acest punct. Este din Time Magazine. Citez: „Săptămâna trecută, prin marile case bancare din Manhattan alarma a bântuit cu panică în ochi. Marii bancheri s-au holbat unul la altul cu mânie şi uluire. Un proiect de lege tocmai aprobat… le va priponi instituţiile cu ceea ce ei consideră a fi un sistem monstruos… un astfel de sistem, li se pare lor, nu numai că îi va lipsi de mândria profesiei ci va coborî sistemul bancar al SUA până la nivelul cel mai de jos.” Aceasta apărea în Time Magazine în iunie 1933. (Râsete şi aplauze.) Sistemul care le provoca atâta consternare, atâta îngrijorare era Federal Deposit Insurance Corporation, cunoscut şi sub numele de FDIC, o instituţie care a asigurat cu succes depozitele a generaţii de americani.

Până la urmă, sistemul nostru funcţionează — pieţele noastre sunt libere — numai atunci când există măsuri de siguranţă prin care să se preîntâmpine abuzurile, prin care să se împiedice excesele, prin care să se garanteze că este mai profitabil să joci după reguli decât să te joci cu sistemul. Este ceea ce reformele pe care le-am propus şi le propunem sunt menite să realizeze — nimic mai mult, nimic mai puţin. Prin acestea vom garanta că economia noastră funcţionează pentru consumatori, că funcţionează pentru investitori, şi că funcţionează pentru instituţiile financiare — cu alte cuvinte, că funcţionează pentru noi toţi — de aceea ne străduim atât de mult pentru a face să treacă toate chestiile astea.

Aceasta este lecţia de bază desprinsă nu numai din această criză ci şi din toată istoria noastră. Este ceea ce am spus atunci când am vorbit aici acum doi ani. Pentru că până la urmă nu există nicio linie de demarcaţie între Omul de pe stradă [Main Street] şi Wall Street. Ne vom înălţa sau ne vom prăbuşi împreună, ca o singură naţiune. (Aplauze.) Şi de aceea vă îndemn să veniţi alături de mine. Vă îndemn pe toţi să veniţi alături de mine, să veniţi alături de cei care încearcă să facă să treacă aceste reforme de bun-simţ. Iar pe aceia dintre dumneavoastră care lucrează în industria financiară vă îndemn să veniţi alături de mine nu numai fiindcă este în interesul industriei dumneavoastră ci şi fiindcă este în interesul ţării noastre.

Vă mulţumesc tare mult. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să binecuvânteze Statele Unite ale Americii. Mulţumesc. (Aplauze.)

[Trad.: Paul Tumanian]

Discursul Preşedintelui Barack Obama privind reforma Wall Street-ului. Aprilie 2010 (I)

Vă mulţumesc foarte mult. Vă rog să luaţi loc cu toţii. Vă mulţumesc foarte mult. Mulţumesc. E plăcut să revii. (Aplauze.) E plăcut să revii la New York. E plăcut să revii în Marea Sală de la Cooper Union.

(…)

E minunat să revii la Cooper Union unde generaţii întregi de lideri şi de cetăţeni au venit să-şi apere ideile şi să se bată pe deosebiri. E plăcut de asemenea să revii în Lower Manhattan, la câteva blocuri distanţă de Wall Street. (Râsete.) E într-adevăr plăcut deoarece Wall Street este inima sectorului financiar la naţiunii noastre.

De când am vorbit aici ultima oară, acum doi ani, ţara noastră a trecut printr-o încercare teribilă. Peste opt milioane de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Nenumărate firme mici au fost nevoite să-şi închidă porţile. Economii la bănci de mii de miliarde de dolari au fost pierdute, obligându-i pe cei în vârstă să lase pentru mai târziu pensionarea, pe cei tineri să-şi amâne colegiul, pe întreprinzători să renunţe la visul de a-şi deschide o firmă. Iar noi, ca naţiune, am fost obligaţi să luăm măsuri fără precedent pentru salvarea sistemului financiar şi a economiei naţionale.

Iar ca urmare a deciziilor pe care le-am luat – dintre care unele, să nu ferim s-o spunem, nepopulare — vedem acum unele semne încurajatoare. Acum un an şi ceva pierdeam în medie 750.000 de locuri de muncă în fiecare lună. Astăzi, în America se creează din nou locuri de muncă. Acum un an economia se contracta rapid. Astăzi economia este în creştere. De fapt am asistat la cea mai rapidă creştere de aproape trei decenii încoace.

Dar dumneavoastră vă aflaţi aici, şi eu mă aflu aici fiindcă avem mult de lucru. Până când acest progres va fi perceput nu doar pe Wall Street ci şi de către omul de pe stradă, noi nu vom fi mulţumiţi. Până când milioanele de concetăţeni de-ai noştri care caută de lucru nu îşi vor găsi un loc de muncă, şi veniturile nu vor creşte într-un ritm semnificativ, vom putea pretinde că suntem în redresare din punct de vedere tehnic, dar nu vom avea o redresare reală. Şi dacă tot încercăm să revigorăm această economie, ne revine şi sarcina de a o reconstrui mai puternică decât a fost înainte. Noi nu ne dorim o economie care să aibă aceleaşi slăbiciuni care ne-au dus la această criză. Iar asta înseamnă să abordăm unele dintre problemele fundamentale care au dus la actuala dezordine şi devastare în primul rând.
Una dintre cele mai semnificative contribuţii la această recesiune a avut-o criza financiară, cea mai cumplită cunoscută de-a lungul generaţiilor, cel puţin din anii ’30 încoace. Şi această criză a fost generată de o lipsă a responsabilităţii — de la Wall Street până la Washington — ceea ce a provocat prăbuşirea multora dintre cele mai mari instituţii financiare ale lumii şi aproape că a târât economia noastră într-o a doua Mare Depresiune.

Tocmai despre această lipsă de responsabilitate am vorbit atunci când am venit la New York, acum mai bine de doi ani. Era în 2007. Nu simt nicio satisfacţie observând că comentariile mele de atunci au fost în mare măsură confirmate de evenimentele care au urmat. Dar repet ceea ce am spus atunci pentru că este esenţial să tragem învăţăminte din această criză, pentru a nu ne condamna la a o repeta. Şi pentru a nu mai face greşeli, ceea ce este exact ceea ce se va întâmpla dacă vom lăsa acest moment să treacă — şi acesta este un rezultat care este inacceptabil pentru mine şi este inacceptabil şi pentru dumneavoastră, poporul american. (Aplauze.)

Aşa cum am mai spus de la această tribună acum doi ani, eu cred în puterea pieţei libere. Cred într-un sector financiar puternic, care să-i ajute pe oameni să mobilizeze capital şi să obţină împrumuturi şi să-şi investească economiile. Aceasta este parte din ceea ce a făcut ca America să fie ceea ce este. Dar o piaţă liberă n-a însemnat niciodată cale liberă să iei oricât de mult poţi lua, să iei oricum. Asta s-a întâmplat prea des în anii care au dus la această criză. Unii — şi vreau să fie clar, nu toţi — dar unii de pe Wall Street au uitat că în spatele fiecărui dolar tranzacţionat sau folosit în efecte de levier [leverage] stă o familie care încearcă să-şi cumpere o casă, să plătească o şcolarizare, să-şi deschidă o afacere sau să economisească pentru pensie. Ceea ce se întâmplă pe Wall Street are consecinţe reale în toată ţara, în întreaga noastră economie.

Am vorbit mai înainte despre nevoia de a construi o nouă bază pentru creştere economică în secolul 21. Şi, dată fiind importanţa sectorului financiar, reforma Wall Street-ului este o parte absolut esenţială a acestei baze. Fără aceasta, casa noastră va continua să stea pe nisipuri mişcătoare, iar familiile noastre, afacerile noastre şi economia naţională vor fi vulnerabile la viitoarele crize. Iată de ce am sentimentul atât de puternic că trebuie să adoptăm un pachet de legi aduse la zi, de bun-simţ, pentru a garanta responsabilitatea celor de pe Wall Street şi pentru a-i proteja pe consumatorii din sistemul nostru financiar. (Aplauze.)

Iată o veste bună: un plan cuprinzător pentru realizarea acestor reforme a fost deja adoptat de Camera Reprezentanţilor. (Aplauze.) O versiune a Senatului se află acum în dezbatere şi se bazează pe idei venite de la democraţi şi de la republicani. Ambele proiecte de lege reprezintă o îmbunătăţire semnificativă a legilor defectuoase pe care le avem acum în vigoare, în pofida eforturilor disperate ale lobby-ului din industrie de a ajusta această legislaţie la interesele lor specifice.

Iar pentru aceia dintre dumneavoastră care lucrează în sectorul financiar, sunt sigur că unii dintre cei ce fac lobby lucrează pentru dumneavoastră şi fac treaba pentru care sunt plătiţi. Dar mă aflu astăzi, aici, în mod special — când le vorbesc titanilor industriei aici de faţă — pentru că vreau să vă îndemn să fiţi alături de noi în acest efort în loc să luptaţi împotriva noastră. (Aplauze.) Mă aflu aici deoarece cred că aceste reforme sunt, în cele din urmă, nu numai în interesul superior al ţării noastre ci şi în interesul întregului sector financiar. Şi mă aflu aici pentru a explica în ce constă reforma şi de ce este ea importantă.

Întâi şi întâi, proiectul de lege care se află în dezbatere în Senat va crea ceea ce n-am avut înainte, şi aceasta este o cale de a proteja sistemul financiar şi economia naţională şi pe contribuabilii americani pentru eventualitatea că o mare instituţie financiară se apropie de faliment. Dacă este vorba de un Lehmans sau de un AIG, cum putem reacţiona astfel încât să nu-i obligăm pe contribuabili să suporte ei nota de plată, iar dacă nu, să tragă în jos întregul sistem.

Când o bancă locală, obişnuită, se apropie de insolvabilitate, se urmează o procedură, o procedură FDIC, prin care se asigură protecţia depunătorilor, se menţine încrederea în sistemul bancar, şi lucrurile funcţionează. Clienţii şi contribuabilii sunt protejaţi, iar proprietarii şi managementul îşi pierd dividendele. Nu s-a urmat însă o astfel de procedură destinată să prevină prăbuşirea unei Lehman Brothers sau a oricăreia dintre cele mai mari şi mai interconectate instituţii financiare din ţara noastră.

Iată de ce, atunci când a început criza, a trebuit să fie luate grabnic, în toiul nopţii, decizii cruciale în privinţa a ce se va întâmpla cu cele mai mari companii din lume, companii cu zeci de mii de angajaţi şi care deţin sute de miliarde de dolari în active. Şi iată de ce, pentru a salva întreaga economie din catastrofe încă şi mai mari, a trebuit să plasăm dolarii contribuabililor. Mare parte din acei bani au fost acum restituiţi şi administraţia mea a propus ca marile instituţii financiare să plătească o taxă pentru a recupera toţi banii, fiecare bănuţ, pentru că, întâi şi întâi, poporul american n-ar fi trebuit să fie pus în această situaţie. (Aplauze.)

Dar iată de ce avem nevoie de un sistem prin care să recuperăm de la aceste firme sume cel puţin egale cu daunele colaterale produse oamenilor şi firmelor care n-au nicio vină. De la bun început am insistat ca industria financiară, şi nu contribuabilii, să suporte costurile în eventualitatea că o mare companie financiară merge prost. Scopul este să facem în aşa fel încât să fie sigur că contribuabilii nu vor mai fi niciodată la mila unei firme considerată „prea mare ca să dea faliment”.

Se află acum în plină desfăşurare o dezbatere legitimă despre cea mai bună procedură de a-i proteja pe contribuabili împotriva daunelor. Este o dezbatere legitimă şi eu încurajez această dezbatere. Ceea ce nu este însă legitim este să se sugereze că legislaţia care se propune urmează să încurajeze într-un fel oarecare scoaterea din impas financiar [bailout] pe seama viitorului contribuabil, aşa cum pretind unii. Asta sună bine dar în realitate nu este corect. Nu este adevărat. (Aplauze.) De fapt, sistemul aşa cum se prezintă… sistemul aşa cum se prezintă este cel care a dus la o serie de bailout-uri masive şi costisitoare pe seama contribuabilului. Şi numai prin reformă putem evita pe viitor o asemenea rezolvare. Cu alte cuvinte, un vot pentru reformă este un vot pentru a pune capăt acestor bailout-uri pe seama contribuabilului. Acesta este adevărul. Gata cu povestea asta. Şi nimeni nu trebuie să fie păcălit în această dezbatere. (Aplauze.)

Apropo, aceste schimbări au în plus avantajul de a crea stimulente în zona industriei pentru a garanta că nicio companie nu va mai putea ameninţa vreodată că va trage în jos întreaga economie.

În acest scop proiectul de lege ar putea adopta de asemenea ceea ce este cunoscut sub numele de Regula lui Volcker — un tip înalt care şade chiar aici pe rândul întâi, Paul Volcker — (aplauze) — care îi poartă numele. Această regulă face ceva foarte simplu: stabileşte nişte limite pentru mărimea băncilor şi pentru genurile de risc pe care instituţiile bancare şi le pot asuma. Aceasta nu numai că va proteja sistemul nostru împotriva crizelor, dar va face totodată sistemul mai puternic şi mai competitiv, insuflând încredere aici acasă şi peste tot în lume. Pieţele se bazează pe încredere. O parte din ceea ce a dus la dezordinile din ultimii doi ani a constat în faptul că în absenţa unor reguli clare şi a unor practici robuste, oamenii nu au avut încredere în faptul că sistemul nostru este unul în care este sigur să investeşti sau să împrumuţi. Aşa cum am văzut, aceasta ne afectează pe toţi.

Adoptând deci aceste reforme, vom crea condiţiile pentru ca sistemul nostru financiar — ca şi economia noastră — să fie în continuare vrednic de invidiat în lumea întreagă. Acesta este primul lucru, să asigurăm condiţiile să putem reduce progresiv activitatea unei firme dacă aceasta intră în dificultăţi, fără a trage în jos întregul sistem sau a-i obliga pe contribuabili să suporte un bailout.

Numărul doi: reforma va aduce mai multă transparenţă pe multe pieţe financiare. După cum ştiţi, o parte din ceea ce a dus la această criză au fost firme precum AIG şi altele, care au făcut pariuri uriaşe şi riscante folosind derivative sau alte instrumente financiare complicate, pe căi care au sfidat simţul responsabilităţii sau chiar bunul-simţ. De fapt, multe practici au fost atât de opace, atât de încurcate, atât de complexe încât oamenii din interiorul firmelor nu le-au înţeles, mai puţin cei însărcinaţi să le gestioneze. Aceştia nu erau în totalitate la curent cu pariurile masive care se puneau la cale. Aceasta l-a făcut pe Warren Buffett să caracterizeze drept „arme financiare de distrugere în masă” derivativele cumpărate şi vândute cu superficialitate. Aşa le-a numit. Şi de aceea reforma va pune o stavilă în plus şi va crea condiţiile ca acest gen de tranzacţii să aibă loc la lumina zilei.

Se manifestă multă îngrijorare în jurul acestor schimbări. Vreau deci să reiterez: aceste instrumente financiare au un rol legitim în economia noastră. Ele pot contribui la diminuarea riscului şi la impulsionarea investiţiilor. Şi sunt o mulţime de companii care folosesc aceste instrumente pentru acest scop legitim — ele gestionează expunerea la fluctuaţia preţurilor sau a cursurilor de schimb valutar, la fluctuaţia pieţelor. De exemplu, o firmă se poate proteja împotriva creşterii preţurilor petrolului cumpărând un produs financiar care să-i asigure costuri stabile cu combustibilii, deci o companie aeriană poate avea un interes în blocarea preţului la un nivel decent. Aşa trebuie să lucreze pieţele. Problema cu aceste pieţe este că ele au operat în zona umbrelor economiei noastre, invizibile pentru autorităţile de reglementare, invizibile pentru public. Aşadar practicile nechibzuite au fost agresive. Riscurile s-au tot amplificat până când au devenit o ameninţare la adresa întregului nostru sistem financiar.

[Trad.: Paul Tumanian]

Continuarea aici

%d blogeri au apreciat asta: