Monthly Archives: noiembrie 2010

„De morţi, numai de bine”

Este un îndemn întâlnit pentru prima oară în „Vieţile şi doctrinele filozofilor”, opera lui Dioneges Laertios, unde filozoful grec îl atribuie lui Chilon din Sparta. De mortuis nil nisi bonum (dicendum est). Cu alte cuvinte, să nu-i vorbeşti de rău pe cei (recent) decedaţi.

Cei mai mulţi se conformează. Alţii, nu puţini, se întreabă, revoltaţi: de unde această prescriere a faptelor rele săvârşite de un individ în timpul vieţii, survenită brusc odată cu moartea sa? Un răspuns posibil — pe care l-am auzit — ar fi: pentru că defunctul nu mai este de faţă ca să se poată disculpa. Mira-m-aş sa fie asta! De ce? Pentru că îndemnul grecesc (devenit „creştinesc”) funcţionează deopotrivă pentru persoane care nu s-au aflat niciodată în anturajul nostru sau pe care niciodată până la moarte nu le-am cunoscut direct… Un alt răspuns posibil — pe care de asemenea l-am auzit — e că Dumnezeu este singurul în măsură să hotărască dacă faptele pe care le blamăm au fost cu adevărat rele. Mda, ar putea fi. Cu condiţia să ne fi abţinut de la critici şi în timpul vieţii celui dispărut. Ceea ce de cele mai multe ori nu-i cazul.

Eu cred că explicaţia este alta, mai subtilă şi în acelaşi timp mai simplă. Fie că suntem credincioşi sau atei, o temere ancestrală ne înfioară în secret: aceea că în urma celor plecaţi rămân (totuşi), în lumea noastră, spiritele. Măcar pentru o vreme. Şi spiritele morţilor vorbiţi de rău ar putea să se răzbune, să ne lovească în fel şi chip, să ne distrugă. Altfel spus, zicerea antică, valabilă şi astăzi, este una pragmatică.

Dacă însă trece ceva timp şi constatăm că vorbitorilor de rău la adresa defuncţilor nu li se întâmplă nimic, ei, atunci, mai vedem. Defunctul încetează să fie recent şi zicerea nu se mai aplică.

Reclame

Cum am ajuns „denigrator” al Agenţiei de turism Perfect Tour

Zice Perfect Tour — printre altele — în răspunsul la reclamaţia mea trimisă agenţiei (v. postarea anterioară):

„Analizand (…) cele expuse de dumneavoastra am constat ca acuzatiile cu privire la incalcarea prevederilor art.7, din OG. 107/1999, nu sunt fondate, dispozitiile acestui articol fiind respectate de catre societatea noastra, oferta fiind publica pe site-ul societatii pentru toata lumea.”

De ce nu sunt încălcate prevederile art. 7 din OG 107/1999? Perfect Tour „explică” mai departe:

„Sustinerile referitoare la nerespectarea obligatiilor contractuale respectiv informatii cu privire la localitatea de destinatie, ruta si unitatea de cazare, sunt neintemeiate acestea fiind expuse prin e-mail-ul transmis in data de 20 septembrie 2010 (subl. mea) catre dumneavoastra, fiind astfel informat cu privire la toate aceste aspecte.”

Să mori de râs, nu alta! Iată ce spune articolul 7 — să-l recitim:

„Art. 7/ Agenţia de turism are obligaţia să furnizeze turiştilor, în scris, în vederea încheierii contractului (subl. mea), informaţii referitoare la: a) localitatea de destinaţie; b) ruta de parcurs; c) mijlocul/mijloacele de transport utilizat/utilizate, caracteristicile şi categoria acestuia/acestora; d) tipul unităţilor de cazare, adresele şi categoriile de clasificare a acestora;(…)”

Cu alte cuvinte, agenţia îmi trimite pe 20 septembrie informaţiile pe care legea o obliga să mi le dea „în vederea întocmirii contractului”, adică pe 2 august!

Şi jurista agenţiei, Lavinia Şerban, susţine că articolul 7 a fost respectat!

Care este legătura între respectarea art. 7 din OG 107/1999 şi publicarea unor informaţii pe situl agenţiei? Mister total!

Başca ameninţarea cu trimiterea blogului meu „organelor abilitate” pentru „denigrarea imaginii societăţii”! (Perfect Tour recurge la înmânarea scrisorii de răspuns prin curier, ca să mă impresioneze, fireşte — asta după ce îmi fusese expediată pe e-mail; dar de! nu era de-ajuns: trebuia să se asigure că îmi parvine personal, cu serie/număr de C.I. şi semnătură! Desigur, în vederea întocmirii dosarului pentru „organele abilitate”!)

Păi dacă flecuşteţul ăsta cu nerespectarea a două-trei articole din OG 107/1999 o irită atât de tare pe juristă, înseamnă că dezvăluirile din presă ar trebui s-o facă să ia foc! Mă refer aici la mega-„denigrările” din Kamikaze

(cu precizarea că dna Corina Păcuraru este patroana Perfect Tour s.r.l.), în care se vorbeşte de suspiciunea de devalizare a Băncii Internaţionale a Religiilor, a Poştei Române, a Băncii Dacia Felix etc.,

sau la cele de pe portalul www.ziare.com,

cu aceeaşi precizare.

Am o sugestie pentru patroana Corina Păcuraru: s-o trimită pe jurista Lavinia Şerban la reciclare. Poate că, cine ştie, s-o lipi ceva de ea până la urmă.

Telefoane–cartele–încărcătoare!

De şapte ani trec aproape zilnic prin faţa complexului comercial BIG–Berceni. Şi nu s-a întâmplat măcar odată să nu aud veşnica psalmodiere interlopă cu juma’ de gură, în mijlocul şuvoiului de trecători care se perindă cât e ziua de lungă prin acel loc: TELEFOANE–CARTELE–ÎNCĂRCĂTOARE AVEM! Telefoane–încărcătoare… Şi nimeni nu-i deranjează.

Ce fel de telefoane, cartele, încărcătoare? De furat, fără cel mai mic dubiu! Sau de contrabandă!

Întrebare pentru Poliţia Sectorului 4 din Capitală: Ar putea oare businessman-ii derbedei de lângă BIG–Berceni să-şi vândă dubioasa marfă, în văzul (şi în auzul) a mii de oameni, fără complicitatea poliţiştilor?

Agenţia de turism Perfect Tour îşi ameninţă clienţii nemulţumiţi

Perfect Tour îşi rezervă dreptul a se adresa „organelor abilitate”!

Orice comerciant care se respectă îi acordă unui client nemulţumit — este deja aproape o regulă — mai multă atenţie decât unui număr de zece clienţi mulţumiţi. De ce? Pentru că cea mai eficientă reclamă (sau antireclamă!) este aceea „din gură în gură”. Iar clientul nemulţumit poate să facă, în discuţiile sale particulare, comentarii negative despre serviciile oferite de comerciant. Iar interlocutorii clientului nemulţumit vor comenta la rândul lor cu alţii, şi aşa mai departe, în cascadă, astfel că în final, comerciantul va avea de pierdut.

Perfect Tour are altă metodă. Perfect Tour alege calea comportamentului agresiv.

„Vă aducem la cunoştinţă că prin modul în care aţi expus nemulţumirile dumneavoastră (publicarea pe blog …), aţi recurs la denigrarea imaginii societăţii noastre Perfect Tour şi a angajaţilor acesteia, rezervându-ne astfel dreptul de a ne adresa organelor abilitate.”


Astfel se încheie lunga şi ameninţătoarea scrisoare expediată de Andreea Lechintan pe adresa mea de e-mail (v. foto mai jos), ca răspuns la reclamaţia pe care am adresat-o agenţiei de turism Perfect Tour. (V. pentru obiectul reclamaţiei postarea mea din 13 octombrie de pe acest blog, având ca titlu „Perfect Tour — o alegere neinspirată pentru un sejur în apropiere de Barcelona”.

Care sunt „organele abilitate” pe care le are în vedere Perfect Tour? Poliţia? Parchetul? Curtea Constituţională?… Desigur, Perfect Tour se gândeşte să mă dea în judecată. Foarte bine, s-o vedem şi pe-asta. Vom vedea pe cine am „denigrat” şi dacă am sau nu dreptul la liberă exprimare, pe care Constituţia mi-l garantează. Nu şi Perfect Tour.

Până atunci însă vom vedea de asemenea care este părerea Comisariatului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti cu privire la încălcările legislaţiei, comise de „denigrata” agenţie Perfect Tour.

Un lucru e clar: Perfect Tour nu face distincţie între critică şi denigrare.

Atenţie, comision de risc!

Şi ca să perseverez pe calea „denigrării… imaginii (sic!) societăţii”, trebuie să mai adaug — ceea ce n-am spus în prima postare — că Perfect Tour percepe un comision de risc de 2% pentru cei care aleg să achite în lei costul serviciilor turistice exprimate în devize, în speţă în euro. Despre ce risc este vorba? Rămâne de văzut. Sau: de ce să nu mai ciupim un pic dacă se poate?

Sigur, în încăperea unde funcţionează casieria, acest ciudat adaus este afişat pe perete, pe o coală de format A4, şi figurează de asemenea în contract. Dar, stimaţi doritori să achitaţi în lei costul produselor turistice oferite de Perfect Tour, nu vă aşteptaţi ca agentul turistic cu care trataţi, sau casieriţa, să vă atragă atenţia că este în avantajul dumneavoastră să achitaţi în devize. Dacă clientul nu observă (ceea ce se întâmplă frecvent), cu atât mai bine pentru agenţie.

Voi reveni.

Catedrala Sfântul Iosif şi obsesia înălţimii

Protestele prelungite şi periodic reînnoite ale ierarhilor care administrează Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti (şi ale susţinătorilor) împotriva construirii unui edificiu foarte înalt, Cathedral Plaza, în vecinătate îmi amintesc de o scenă din filmul The Great Dictator, de Charlie Chaplin. Dictatorul Tomaniei, Adenoid Hynkel, alias Hitler, şi dictatorul Bacteriei, Benzino Napaloni, alias Mussolini, se află în odaia unui bărbier, aşezaţi pe două scaune alăturate, şi discută între ei. Fără legătură cu subiectul discuţiei, Hynkel profită de construcţia specială a scaunul său „cu geometrie variabilă” şi acţionează pe furiş maneta de dedesubt care îi înalţă scaunul, aducându-l astfel într-o poziţie mai înaltă decât interlocutorul său. O poziţie — nu-i aşa? — dominantă. Napaloni nu se lasă mai prejos şi se grăbeşte să acţioneze la rândul lui maneta de sub scaunul său, ajungând mai sus decât Hynkel. Şi aşa mai departe. Vrând să se domine reciproc, cei doi dictatori îşi înalţă, alternativ, scaunele, până în tavan.

Iată sigla bătăliei susţinătorilor Catedralei Sf. Iosif vs. Cathedral Plaza. Lângă bijuteria arhitectonică a Catedralei vedem un monstru diform şi acaparator, desprins parcă dintr-un s.f. din seria „oraşul tentacular al viitorului sumbru”: Cathedral Plaza. Vedem „odioasa” clădire înfăţişată în chip de pânză (obligatoriu) neagră, în coasta Catedralei, înălţată până în ceruri, precum aripa unui vampir Anticrist, urâţită de un dezechilibru accentuat de neregularitatea şirurilor de ferestre — un element împrumutat parcă din scenografia vechilor procese iezuite de condamnare a ereticilor —, gata să înghită catedrala. Sau, în cel mai bun caz, să se prăbuşească peste ea.

Care este aşadar obiectul protestului ierarhilor Arhidiecezei catolice din Bucureşti (şi a susţinătorilor)? Pericolul distrugerii Catedralei? Nicidecum. Nimeni nu are nici cea mai mică intenţie să distrugă Catedrala. Ierarhii nu se împacă însă cu dimensiunea noii clădiri alăturate. Cu pierderea poziţiei dominante (material) în zonă. Disputa este una a geometriilor. Şi este o dispută veche de când lumea. Sau de când credinţa. În speţă, cea catolică. Este tendinţa de a domina, de a copleşi, prin dimensiune, aceeaşi care a dus la proliferarea catedralelor gotice super-înalte de-a lungul secolelor, din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai maiestuoase, mai strivitoare.

Acum, în pragul laicizării a societăţii, clerul, în speţă cel catolic (dar şi cel ortodox — vezi Catedrala Mântuirii Neamului!), îşi vede periclitată geometria sa dominantă tradiţională. Şi atunci protestează. Când, în realitate, ar trebui să-şi arate preocuparea pentru dimensiunea spirituală. Care se împuţinează cu fiecare an ce trece.

Dreptul la reclamaţie

Sau cum înţelege Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor acest drept

Pe situl său, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) ne dă sfaturi cu privire la modul de formulare a reclamaţiilor. Multe din aceste sfaturi — şi nu dintre cele auxiliare — sunt în contradicţie cu legea.

„Vă rugăm — spune ANPC — să apelaţi la această modalitate [reclamaţie la ANPC] numai după ce încercaţi să rezolvaţi amiabil problema cu operatorul economic care a comercializat produsul sau a prestat serviciul.”

Sigur, putem fi de acord. Este un sfat de bun-simţ, exprimat ca o rugăminte. Ce spune însă mai departe ANPC?

„În situaţia în care nu aţi ajuns la o înţelegere cu vânzătorul sau cu administratorul unităţii, atunci aveţi dreptul (subl. mea) să depuneţi o reclamaţie la Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor.”

Nu, stimată ANPC. Mie, consumator, dreptul de petiţionare mi-l acordă Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002, nu dumneavoastră. Şi respectiva ordonanţă nu conţine vreo astfel de condiţionalitate. Pentru că, spre exemplu, pot avea cu comerciantul sau cu prestatorul de servicii o relaţie conflictuală care să facă inutilă orice încercare de soluţionare a eventualei reclamaţii pe care i-aş adresa-o direct. Sau tentativa mea de rezolvare a diferendului pe cale amiabilă poate fi tărăgănată sau ignorată de către agentul economic în cauză, într-o situaţie în care, să zicem, rezolvarea rapidă este stringentă.

Mai departe — zice ANPC —

„reclamaţia sau sesizarea se face în nume personal”.

În realitate, conform OG 27/2002, „Dreptul de petiţionare este recunoscut şi organizaţiilor legal constituite, acestea putând formula petiţii în numele colectivelor pe care le reprezintă” (art. 1 (2)).

Apoi — citez din sfaturile ANPC —,

„Reclamaţia/sesizarea dumneavoastră se rezolvă în termenul legal (conform prevederilor O.G. nr. 27/2002), cu condiţia ca aceasta să fie însoţită de toate documentele probatorii, respectiv factura fiscală, bon fiscal sau chitanţa, contract, certificat de garanţie sau alte documente, după caz” (subl. mea).

Trecând peste detaliul că nici această condiţionalitate nu este prevăzută în textul OG 27/2002 (dar poate fi înţeleasă, de pildă, în termenii respectării limitei de soluţionare), ceea ce urmează este de-a dreptul stupefiant:

„În caz contrar acestea se clasează din lipsa de informaţii.” (subl. aparţine ANPC).

Iată ce spune legea despre clasarea reclamaţiilor:

„Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecut datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi vor fi clasate potrivit prezentei ordonanţe.”

Nicio altă prevedere referitoare la motivul clasării petiţiilor nu este conţinută în textul ordonanţei.

Şi ameninţarea cu clasarea nu este vorbă goală. De ce spun asta? Am trimis Comisariatului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti — str. Transilvaniei nr. 2, sect.1, Bucureşti, cod 010798 — o reclamaţie privind serviciile prestate de firma MERIDIAN SUD, str. Turnu-Măgurele, nr. 58–60, Sector 4, Bucureşti, o reclamaţie prin poştă (cu confirmare de primire), pe data de 21 iulie! Trei luni mai târziu, timp în care reclamaţia mea a rămas fără niciun răspuns, am retrimis aceluiaşi CPC Bucureşti aceeaşi reclamaţie, însoţite de astă dată de copii după toate facturile şi bonurile fiscale emise de Meridian Sud (la prima scrisoare nu le ataşasem). Aşadar, prima mea reclamaţie a fost într-adevăr clasată! Nu putea ea să fie rezolvată fără facturi? Nu puteam să fiu contactat de CPC Bucureşti pentru a mi se cere detalii? Ba da, se putea! Facturile şi bonurile nu atestau altceva decât că am fost într-adevăr în relaţie cu reclamatul, şi nimic altceva. Ele nu clarificau în niciun fel esenţa dezacordului meu cu firma. Dar, de!, cum este deja regula în România, nu instituţiile publice sunt la dispoziţia cetăţeanului ci cetăţeanul este la dispoziţia instituţiilor publice.

Şi, apropo de rezolvarea pe cale amiabilă cu agentul economic, „Meridian Sud” nu mi-a răspuns nici până astăzi la sesizarea depusă la registratura firmei în… mai 2010! Atât de mult îi pasă de faptul că a pierdut un client.

Alianţe şi antialianţe

La mijlocul secolului al XIX-lea, Bismarck declara:

„Este întotdeauna o prostie să jurăm pe loc că nu vom merge niciodată alături de Rusia. Chiar dacă ar fi adevărat, trebuie să ne păstrăm opţiunea şi să o folosim ca ameninţare.” (H. Kissinger: Diplomaţia, ed. BIC ALL, 2003, p. 111)

Numai în România secolului al XXI-lea, partidele politice îşi interzic cu desăvârşire anumite alianţe fie prin statut, fie prin stupide declaraţii publice repetate până la saţietate. Dacă nu chiar până la greaţă.

%d blogeri au apreciat asta: