Monthly Archives: Ianuarie 2011

„Noul val” al cinematografiei româneşti

Despre filmele româneşti din „noul val”, criticii de film români — şi nu numai — au în general cuvinte de laudă. Comentatorii neprofesionişti le contestă în bună parte. Dacă nu chiar în cea mai mare parte. Distincţiile obţinute peste hotare nu par să-i impresioneze.
În apărarea „noului val” românesc, mulţi spun despre cutare sau cutare succes internaţional: Filmul te ţine ţintuit în scaun. De acord, aşa este. În legătură cu asta îmi pun însă o singură întrebare: E oare de-ajuns?

Pe câteva dintre filmele cele mai importante ale „noului val” le-am văzut.

Moartea domnului Lăzărescu”, de Cristi Puiu, un film cursiv, cu dialoguri acceptabile, cu actori buni, dar în care n-am putut vedea mai mult decât un (reuşit) documentar artistic; în ciuda faptului că a fost recompensat copios, inclusiv cu Un certain regard, Cannes, 2005.
Marfa şi banii”, de acelaşi Cristi Puiu, un fel de road movie balcanic, genul minimalist, lansat, parcă, avant la lettre, în sprijinul ideii „Nu vă primim în Spaţiul Schengen dacă nu terminaţi cu corupţia”.
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, 2007, regizat de Cristian Mungiu, după un scenariu propriu, cumulând şi el un număr impresionant de premii, printre care Palme d’Or la a 60-a ediţie a Festivalului de la Cannes; o radiografie rece — era să zic o necropsie — a regimului ceauşist („politica” demografică), unde până şi generozitatea nu depăşeşte stadiul de abstracţiune; un film pe care poţi să-l apreciezi (drept care l-am şi apreciat cândva) dar să-l iubeşti e mai greu.
Offset”, regizat de Didi Danquart, românesc în măsura în care scenariul este scris (şi) de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, interpretat (şi) de actori români; un film în care autorii şi-au închipuit că un personaj se poate construi extrăgând „din căciulă” trăsături de caracter şi asamblându-le la nimereală, cu scene stridente, de-a dreptul jenante prin lipsa lor de consistenţă şi de veridicitate; un film din lunga serie mizerabilistă made in Romania, care pledează pentru „ideea” că dragostea e nu numai oarbă ci de-a dreptul cretină.
A fost sau n-a fost”, de Corneliu Porumboiu, 2006, premiat şi el, o producţie bufă în registru minor (cum l-am numit cândva), practic fără valoare artistică după părerea mea.
Poliţist, adjectiv”, de acelaşi Corneliu Porumboiu, 2009, o lucrare care dovedeşte că se poate face film chiar şi fără acţiune (exceptând scena finală, din birou), doar cu lungimi (predominant gratuite), şi să mai primească şi premii, urmărind transferarea mizerabilismului din epoca de aur în cea de tranziţie; asta, în ciuda faptului că un critic de cinema a văzut în acest film trimiteri la Michelangelo Antonioni; sau că a văzut în personajul principal „un polţist C(h)risti(c)” (să nu ne mirăm însă: respectivul critic a avut şi alte vedenii, cum ar fi o „cină cea de taină” în „4-3-2”).
Eu când vreau să fluier, fluier”, 2010, în regia lui Florin Şerban, premiat la Berlin cu Ursul de Argint, care dovedeşte încă o dată, ce? Pe de o parte că, „ideea de film «grand spectacle» venit din România — cum zice Nae Caranfil — se izbeşte de un zid de prejudecăţi, idei prefabricate şi teorii stupide din partea «experţilor» de afară”, iar pe de altă parte că tinerii noştri regizori au învăţat foarte bine această lecţie. Şi mai vădeşte că „seria mizerabilistă” se mulţumeşte cu puţin — nu numai puţine mijloace materiale ci şi puţine investiţii în inteligenţă, inventivitate, simţire.
Marţi, după Crăciun”, de Radu Muntean, 2009, un film care, pentru prima oară, încearcă să spargă zidul mizerabilismului cvasi-obligatoriu şi să construiască o poveste existenţială într-o lume normală. Los Angeles Times scrie despre acest film: „Totul sună foarte banal, chiar prozaic, după standardele filmelor pentru cercuri selecte. Dacă însă un cineast strălucit îţi ia o poveste pe care crezi că ai mai văzut-o şi ţi-o spune într-un mod complet nou, atunci Muntean e numai bun de Mensa. Nu găseşti acolo niciun fel de istericale melodramatice de genul celor pe care le vezi în poveştile spuse în maniera americanului „Terms of endearment” [„Cuvinte de alint”]; până şi confruntarea din momentul culminant al filmului lasă impresia de reţinere absolut superbă. Este vorba de o poveste autentică, pur şi simplu captivantă, şi de o regie remarcabilă dar care nu se simte. Iar interpretarea actorilor este demenţială.”

Andrzej Żuławski spune: „Ştiu că există un nou val de cineaşti [români]. Cred că am văzut vreun sfert de oră din filmul lui Mungiu şi n-am vrut să văd mai mult. (…) M-a plictisit de moarte. Nu vreau să văd aşa ceva, am trecut deja prin asta. E o perioadă din viaţa mea, un sistem, nu îmi plac oamenii care exploatează aşa ceva [comunismul]. (…) Îl exploatează ca să ia Oscarul. Din fericire, n-a reuşit.”

Până şi Alina Mungiu–Pippidi, în articolul „Eterna şi fascinanta Ruritanie”, din România liberă, 21 feb. 2008 spune: „Avem filmele, desigur [ca sursă de brand pentru România]. Dar problema este că filmele astea au succes nu prin contribuţia lor la estetica cinematografică (sunt cu program minimaliste şi nonestetice), ci pentru că ne prezintă exact ca pe Ruritania, şi iau premii pentru sinceritatea lor, care reconfirmă brandul deja existent.” Şi asta, deşi e sora regizorului de succes Cristian Mungiu. Sau poate tocmai de aceea.

Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi „Marţi, după Crăciun” şi „Mâine mergem la cinema”, splendida peliculă a polonezului Michał Kwieciński.
Am avut deci prilejul să compar două abordări cinematografice. Cea a lui Radu Muntean, care spune „altfel” o poveste banală, „altfel” însemnând, din perspectivă hollywoodiană, fără „istericale melodramatice”, cu „superbe reţineri” în relaţiile dintre personaje şi în dialoguri; reţineri atât de „superbe” — mi-aş permite să adaug — încât periclitează însăşi consistenţa personajelor şi a raporturilor dintre ele; vezi, de pildă, penibila (şi interminabila) scenă din cabinetul de stomatologie al amantei eroului principal, din care Muntean (dacă ar fi fost cu adevărat „numai bun de Mensa”), ar fi putut valorifica subtilele fire care leagă între ele vârfurile „triunghiului conjugal”, dar pe care el o ratează lamentabil transformând-o într-o banală expunere de stomatologie plină de termeni tehnici şi fără nicio relevanţă estetică. (De unde trag concluzia că la Hollywood lumea s-a săturat de prea multă expresivitate.)
De cealaltă parte, am văzut abordarea lui Kwieciński, care construieşte cu abnegaţie şi pasiune, având în spate o şcoală cinematografică serioasă, în care fiecare fluturare de zâmbet contează în economia filmului, în care regizorul nu respinge „banalul” unei lacrimi pentru că se teme că regia sa ar putea deveni ostentativă; în care detaliile circumstanţiale din fiecare secvenţă, lucrată după toate regulile artei cinematografice (inclusiv hollywoodiene), contribuie inteligent și subtil la recompunerea unui univers autentic, de-a dreptul solar; asta, în ciuda mizeriilor (şi acolo) unei Polonii antebelice ameninţate — nu pentru prima oară — cu anihilarea. Vedem în filmul lui Kwieciński personaje care nu reprezintă doar idei cinematice, ci trăiesc din plin pe ecran, emoţionează, angrenate organic într-o poveste consistentă, animată de generozitate şi de speranţă.

„Eu cred — mai spunea acelaşi Andrzej Zulawski, citat mai sus (nu mi-am propus să elogiez cinematografia poloneză; e o simplă coincidenţă) — că filmul implică seducţie. Singurul criteriu pentru a aprecia o peliculă — şi e unul extrem de flexibil — este dacă te mişcă sau nu. (…) Dacă ieşi din sală schimbat într-o anumită măsură, acela e un film bun.”

Ei bine, deşi nu l-am văzut într-un cinematograf, „Mâine mergem la cinema”, un film est-european şi el, mi-a rămas în suflet pentru multe zile. Ceea ce nu mi se întâmplă niciodată cu filmele româneşti.

Spunea recent Mircea Daneliuc, despre filmele româneşti ale „noului val”, că nu depăşesc stadiul de filme-şcoală studenţeşti; sau cam aşa ceva. Poate a spus-o cu o oarecare invidie, el care, după „Iacob” (1988) a ţinut-o — îmi pare rău pentru autorul lui „Glissando”, „Croaziera”, „Probă de microfon” ş.a. — din ratare în ratare. Pe de altă parte, oarece adevăr există în afirmaţia sa. Minimalismul în care s-au cantonat recentele succese româneşti, aproape fără excepţie, nu-i o garanţie pentru viitorul „noului val”, care poate deveni oricând „vechiul val”.

Oricum, faptul că filmele româneşti au reuşit să capteze atenţia criticii internaţionale şi chiar şi pe aceea a distribuitorilor şi, nu în ultimul rând, că, iată, stârnesc invidii sub masca unor comentarii caustice, este un semn bun. „Lecţia studenţească” s-ar putea să fi prins bine: producţiile cinematografice româneşti de dinainte de „noul val” (cu unele excepţii) erau jenante atunci când nu treceau pur şi simplu neluate în seamă.

Reclame

Militarii de ieri protestează (IV)

O altă experienţă din trecut îmi vine în minte, relevantă pentru calitatea umană a ofiţerimii române din defunctul regim comunist… A ofiţerimii… tehnice. Care azi îşi revendică, alături de foştii miliţieni şi de cei de la „servicii”, „drepturile” la pensii de excepţie pe motiv de riscuri în meserie, abnegaţie, „onoare şi virtute” [strict autentic!], de respect pentru uniformă. (Că pentru ce-i în interiorul uniformei — mai greu! adaug eu.)

La începutul anilor ’60 am căpătat prima mea locuinţă de tânăr familist, după ce am fost în audienţă la un mahăr comunist. Locuinţa era o garsonieră dintr-un bloc vechi, din anii ’50, din cartierul Băneasa, nu departe de institutul unde lucram. Întâmplarea a făcut să mi se repartizeze fosta locuinţă a unei colege de serviciu, care tocmai o părăsise pentru a se muta mai la centru. De acea colegă, proaspăt angajat la institut cum eram, nici nu auzisem încă. Colega — aveam să aflu curând după aceea — fusese măritată cu un ofiţer, dar se despărţise de el. Iar în urma divorţului, prin decizie judecătorească, garsoniera îi revenise ei. Blocul respectiv se afla gard în gard cu o importantă unitate militară de transmisiuni (iarăşi transmisiuni!); mai precis, blocul, împreună cu altele trei, se aflase până de curând chiar în incinta unităţii militare, dar căpătase statut civil în urma unei proaspete reorganizări administrative a oraşului.
Ghinionul meu. Pentru că, după o primă tentativă de a ocupa garsoniera, repartizată cu acte în regulă, m-am pomenit cu un sigiliu militar la uşă: „Locuinţa aparţine unităţii militare… cutare.” Evident, m-am interesat la „Spaţiul locativ”. Mi s-a răspuns: E ilegal, n-au niciun drept să vă împiedice să intraţi, locuinţa e în administrarea noastră. Drept urmare, m-am dus şi am rupt sigiliul. După prima absenţă de acasă însă, m-am pomenit nu numai cu uşa sigilată la loc ci şi cu un soldat, cu arma la umăr, pus să păzească sigiliul. Şi locuinţa, desigur. Mai mult decât atât, pe coridorul blocului, alertată probabil de vecini (care la data aceea erau încă, în cea mai mare parte, ofiţeri şi subofiţeri), şi-a făcut apariţia o patrulă militară, în frunte cu un colonel arogant (i-am uitat numele), care mi-a cerut să-i arăt buletinul de identitate afirmând ritos că pătrunsesem ilegal în incinta unei unităţi militare. Era o minciună, aşa cum avea să se dovedească ulterior; dar chiar şi la momentul respectiv era în mod vădit o minciună, fiindcă accesul în acel perimetru era de nimic îngrădit. Iar eu am avut proasta inspiraţie să-i arăt buletinul. Pe care colonelul (cel tehnic!) a refuzat să mi-l restituie.
Auzind de cele întâmplate, inspectorul de la „Spaţiul locativ” s-a făcut foc şi pară. Primise ordin de sus să-mi rezolve urgent situaţia locativă, drept care ne-am suit într-o maşină şi am descins val-vârtej la faţa locului. A urmat o îmbrânceală în toată legea între reprezentantul autorităţii civile şi cel al autorităţii militare. Autoritatea militară, congestionată la faţă, şi-a dat jos arma de la umăr, i-a scos baioneta şi a îndreptat-o ameninţător, conform ordinului şi regulamentului militar, către autoritatea civilă. Evident, pusă în faţă forţei, autoritatea civilă a trebuit să bată în retragere.
Cu chiu cu vai, abia după câteva săptămâni, am reuşit să-mi recuperez buletinul de identitate. Nu înainte de a avea o confruntare penibilă cu un general (tehnic!) de la importanta unitate militară din vecinătate, în somptuosul birou al acestuia. Un general arogant (la fel ca toţi ceilalţi), de o mitocănie şi o agresivitate desăvârşite (să-l fi chemat Ioniţă? — oricum, nicio legătură cu cel care avea să încerce, se pare, mai târziu, un complot împotriva lui Ceauşescu), m-a ameninţat că o să afle el în detaliu ce „murdărie” se ascunde, ce înţelegere „necurată” s-a făcut între mine şi fosta chiriaşă, „prin colţuri” ascunse, în legătură cu garsoniera. Care garsonieră aparţine de drept unităţii militare, fiindcă, da! decizia judecătorească a fost ilegală, adică — să bag bine la cap — o locuinţă unde locuieşte un militar aparţine de drept Armatei şi nu poate fi atribuită soţiei ofiţerului de care aceasta divorţează!
Până la urmă am intrat în garsonieră şi am locuit acolo zece ani. Dar armata avea un instrument punitiv discreţionar: concentrarea. Şi nu sunt deloc sigur că trecerea mea pe lista neagră de care am amintit mai înainte nu avea să mi se tragă de la tov generalul transmisionist.

Militarii de ieri protestează (III)

Pe la mijlocul anilor ’80 ajunsesem pe o listă neagră la centrul militar de pe strada Luca Stroici. Mă chemau în fiecare an în concentrare… „fără scoatere din producţie”. Două sau trei zile pe săptămână, nu-mi amintesc exact, după-amiaza, trebuia să mă duc la o unitate militară, mereu aceeaşi, undeva pe şoseaua Bucureşti–Ploieşti, unde ni se relua, cu perseverenţă de insectă, enumerarea aceloraşi butoane de pe aceleaşi staţii de radio, mari cât un autobuz, la fel de încremenite în curtea cazărmii, cu anvelopele negre şi intacte, mereu date cu lac. N-am reţinut, şi nimeni dintre noi n-a reţinut, nici măcar un buton. Bifat concentrare făcută — completat rubrică nouă în livretul militar!
Exasperat, m-am dus să mă documentez la Biblioteca Centrală de Stat, unde se găseau colecţiile de legi şi de hcm-uri. Am cerut legea armatei, sau cum s-o fi numit, şi am constatat că legea nu le permitea să mă cheme în concentrare decât o dată la trei ani, sau cam aşa ceva. Aşa că la următoarea convocare la centrul militar, i-am spus „ofiţerului recrutor” că ceea ce făceau ei era ilegal. Şi i-am dat citatul din lege. Mi-a răspuns, arogant, că era ordinul comandantului suprem al armatei. I-am replicat că nu putea să mă cheme după un ordin care contravenea legii. (Vorba Hertei Müller, adresată filozofului Liiceanu: Înseamnă că eram disident!) Mi-a spus: Asta nu-i concentrare. Dar ce e? l-am întrebat. E „pregătire” mi-a răspuns. Nu există în lege noţiunea de „pregătire” pentru rezervist, ci doar aceea de „concentrare”, cu sau fără scoatere din producţie, i-am spus în final.
Nu, era inutil să încerci să ai un dialog pe baze logice cu acele capete pătrate din armată.

Am urât din tot sufletul armata de partid şi de stat. Când am împlinit 60 de ani, fiind scos din evidenţele acestei instituţii mizerabile, am distrus cu furie livretul militar, deşi eram deja de vreo zece ani în noul regim.
La una din concentrări, un ofiţer încă tânăr, într-un acces de sinceritate, ne-a spus: în armată te îmbolnăveşti de nervi! Nu rezişti aici! Te îmbolnăveşti de cap sau faci atac de cord!
Şi era între ei, între cadrele militare — am avut ocazia să constat de nenumărate ori —, atâta ură şi atâta sete de umilire, încât trebuia să fii de o anumită factură sufletească ca să rezişti, într-adevăr. Bădărănie de sus până jos. Colonelul i se adresa locotenent-colonelului, la un singur grad distanţă, cu tu şi cu ! În timp ce superiorul era, tot la un singur grad distanţă, dumneavoastră! Şi cu să trăiţi! La două sau mai multe grade distanţă, nu mai vorbesc! Culcat! Salt înainte! Culcat! Că te bag în pi…da mă-tii!

Şi ei, astăzi, protestează împotriva recalculării pensiilor, care n-au nicio legătură cu prestaţia lor din trecut, şi nici cu (ne)contribuţia la bugetul asigurărilor sociale! Au tupeul să vorbească de risc, de jertfă şi de demnitate! Ei, care până în ’89 au fost puşi să apere „cuceririle societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, iar după ’89 şi-au apărat privilegiul de a perpetua incompetenţa, mitocănia şi agresivitatea gratuită.
Ştiu că fac greşeala de a-i băga pe toţi în aceeaşi oală. Dar sunt prea indignat de această ofensivă a nesimţirii cazone din ultimele zile. Şi nu mai pot să fac cuvenitele distincţii.

Militarii de ieri protestează (II)

Într-un an, pe la începutul anilor ’70, m-au trimis în concentrare la o companie de transmisiuni a Statului-Major al Aviaţiei Militare, dislocată undeva pe lângă IMGB, departe de „bază”. Era acolo un dolce far niente al trupei şi al celor câţiva ofiţeri care îşi făceau veacul în acel loc ferit de ochii şefilor, mai ceva ca la o staţiune balneară. Aveau un teren de sport, cât era după-amiaza de lungă jucau fotbal, jucau ping-pong, umblau de colo până colo în neglijé, stăteau cu burta la soare, stăteau la palavre într-o magazie, în fân, se întâmpla să mai şi citească sau să se uite la televizor în „sala de festivităţi”.
Dar, deşi n-aveam decât gradul de sergent-major, s-au gândit să ne pună, cu schimbul, timp de câteva zile, ofiţeri de serviciu pe unitate. Asta însemna responsabilitate asupra întregii unităţi militare. Când mi-a venit rândul, ofiţerul care se ocupa de rezervişti mi-a dat, înainte de a pleca acasă, câteva instrucţiuni sumare, printre care să am grijă — fiind luna noiembrie — să se golească rezervorul de apă al camionului pe care era instalată staţia radio, ca să nu îngheţe peste noapte. N-am aflat nici măcar de unde se declanşează alarma.
Rămas singur de la ora 3 după-amiază până a doua zi dimineaţă, urma să fiu… comandantul, însărcinat cu desfăşurarea programului trupei! Şi „programul”, statornicit de ani şi ani de zile, a continuat nestingherit: fotbal, ping-pong, televizor, şuete, ba chiar şi escapade dincolo de gardul de sârmă ghimpată.
Adică ce aşteptau de la mine? Să le schimb eu năravurile? Ce nu deprinseseră timp de ani de zile, să le schimbăm noi rezerviştii într-o săptămână? M-am dus la caporalul-şofer pe staţia de radio, să-i spun (pardon, să-i ordon!) să golească rezervorul. Plictisit, mi-a spus: Lasă, dom’ şef, că nu îngheaţă la noapte. Ştii mata că n-avem apă curentă aicea? Ce vrei, să dau la pompă mâine-dimineaţă să-mi iasă umăru’ din loc!
Pe înserat a venit inopinat în control comandantul regimentului, colonelul Tiron (tehnic!), o brută arogantă, genul Moş-Teacă de partid şi de stat. Foc şi pară! S-a restabilit instantaneu definiţia armatei: zgomot–lustru–şi–mişcare! S-a năpustit val-vârtej în camera ofiţerului de serviciu, însoţit de un politruc şi de încă vreo doi trepăduşi, şi-au vârât mâna în servieta mea, mi-au scos cărţile şi caietele — materiale subversive. S-a răstit la mine: Ce pi…da mă-tii crezi tu, mă, că armata îţi dă ţie salariu pe degeaba! (Vezi Doamne că pe perioada concentrării nu mai primeam salariu de la institutul unde lucram ci de la Armată!) Ei, las’ că te trimit eu la garnizoană! Să vezi tu acolo program!…
Până la urmă am fost pedepsit cu trimitere nu la garnizoană ci la cantina trupei, undeva la o cazarmă de pe lângă Aeroportul Otopeni, de serviciu numai noaptea, ultimele patru sau cinci zile (nopţi) câte îmi mai rămăseseră până la sfârşitul stagiului de o lună. Trebuia să am grijă de cazan, ca mâncarea să fie făcută după instrucţiuni şi să se distribuie în ordine şi disciplină!… Fizician la cazan!

Militarii de ieri protestează (I)

Ofiţerimea trecută în rezervă protestează împotriva recalculării pensiilor. Se adună în pieţe, mărşăluieşte pe străzi şi scandează lozinci anti-Băsescu, anti-Boc, anti-Guvern, anti-orice. Şi huiduiesc de Ziua Unirii. Sunt bine dotaţi, cu veste albastre, şepcuţe, bannere şi steaguri, cu lozinci, în număr impresionant, toate confecţionate meticulos, de mână profesionistă. Nici nu-i nevoie să mă întreb la comanda cui şi pe ai cui bani; e uşor de ghicit. Introduc acţiuni în instanţă, cu miile, sunt gata să blocheze sistemul judiciar, să blocheze orice sistem, se agaţă cu dinţii de banii „lor”, vorba aceea, ar face şi moarte de om dacă le-ar sta în putere.
Mă uit la feţele lor congestionate, pline de ură, le apreciez vârsta şi fac în minte o socoteală simplă: mulţi au slujit regimul comunist începând de prin anii ’50. Să nu-mi spună mie că au slujit patria, nu regimul! Le reamintesc cine le era „comandant suprem” şi le mai reamintesc că nu exista ofiţer în armata Republicii Socialiste România fără să fie membru de partid! Unii dintre ei vorbesc astăzi — au neruşinarea să vorbească — de riscurile meseriei, de angajamentul lor semnat „cu preţul vieţii”! Preţul vieţii! Da, au riscat câte o ripostă minoră din partea manifestanţilor în care au ordonat să se tragă la Timişoara, la Cluj, la Sibiu, la Braşov, la Bucureşti. Or să-mi spună, poate, că numai câţiva dintre ei au făcut asta (sau că n-a făcut-o niciunul, că doar Securitatea a tras în oameni). Că majoritatea şi-au făcut meseria cu onestitate şi că cei mai mulţi au lucrat la arme tehnice şi că n-au avut nimic de-a face cu regimul…
Apropo de arme tehnice. Îmi aduc aminte de concentrările în care m-au luat, la Transmisiuni, prin anii ’70 şi ’80, în calitate de rezervist cu studii în fizică şi cercetător la un institut de cercetare.
Ne-au spus: Pe timp de război veţi fi comandanţi de staţii radio. Un coleg de-al meu de „suferinţă” a replicat, hâtru: Sper să nu faceţi imprudenţa asta!… Staţia radio era la vremea aceea o dubă care ocupa platforma unui camion, mare aproape cât un autobuz. Unui gradat de la trupă îi lua un an de zile să înveţe s-o mânuiască. Evident, nu era nevoie de studii superioare ca să deprinzi acea succesiune lungă de operaţii. La fiecare concentrare, „comandanţii” noştri (tehnici!) o luau de ca capăt arătându-ne butoane: de aici se porneşte, aici e frecvenţa, aici e acordul fin etc. etc. Totul „de la pupitru”. Nimeni dintre noi rezerviştii nu era pus vreodată să stabilească, practic, o legătură radio. Nimeni nu reţinea nimic, nici nu-şi propunea nimeni să înveţe ceva, nici „instructorii” nu-şi propuneau să „predea” ceva. Era la fel ca şi cu recoltele de 60 de tone la hectar. Totul fictiv, pe hârtie. Se bifa o acţiune la catastif.
Uriaşele hardughii stăteau aliniate, încremenite în curtea cazărmii, lustruite, cu anvelopele negre date cu lac, înconjurate de şiruri de cărămizi pe jumătate îngropate în pământ, cu colţurile în sus, date cu var. (Vorba aia — ce-i armata? Zgomot, lustru şi mişcare!) Vreo doi ofiţeri mai tineri recunoşteau că aceeaşi tehnică militară care la noi ocupa un camion întreg, la trupele NATO nu depăşea dimensiunea unei valijoare. Şi mai spuneau: după ani de zile de nefolosire am încercat că pornim camioanele astea Roman. Ciuciu!

Academicianul corespondent Niki şi fizica

În Adevărul literar şi artistic din iunie 2003, marele critic literar

Nicolae Manolescu, răspunzând speranţelor unor tineri literaţi privitoare la Internet ca modalitate nouă de publicare, cică ar fi afirmat: „Dacă noi nu am auzit de un text, înseamnă că nu există! Dacă aveţi 200 de accesări, le aveţi degeaba. Una anume contează!”Dacă asta e adevărat, înseamnă că pe la mijlocul anului 2009, uriaşul critic mai făcea un pas către nihilism atacând fizica şi chimia: „În ceea ce priveşte proiectul de excludere a logicii din programa şcolară de liceu, nici aici nu am nimic rău de spus. (…) Eu aş da afară din programa mea fizica şi chimia (subl. mea), de exemplu, pentru că eu cred că liceul trebuie să fie de cultură generală, cu discipline formatoare, limbi străine, istorie, matematică, nu fizică şi chimie, care sunt specializări şi ar trebui predate doar la facultate.” 

Logica e aceeaşi ca în 2003: dacă eu nu am auzit (nu mă pricep, mă depăşeşte), nu există. Nicolae Manolescu are, precum se vede, o viziune nouă asupra culturii generale: fără fizică şi fără chimie. Oricum, enormul critic se arată generos cu matematica — lucru de apreciat. Eu, dacă aş fi în locul lui, aş exclude din programa mea şi matematica. Iar pentru simplificare, aş merge chiar mai departe şi aş exclude şi istoria, limbile străine, botanica, anatomia şi aşa mai departe — toate pot fi predate la facultate. Şi chiar şi din limba şi literatura română aş exclude o serie inutilă de scriitori, care pot fi predaţi la facultate. Ceea ce n-aş exclude, dacă aş în locul titanicului critic, ar fi viaţa şi opera lui Nicolae Manolescu. Ele ar trebui să fie baza culturii generale a elevului român. Ei, şi dacă tot am ajuns aici, poate că aş lăsa şi vreo două limbi străine, pentru ca operele giganticului critic să poată fi studiate şi în engleză, în franceză sau — mâine-poimâine — în chineză, de ce nu.

Noroc cu aşezata zicală românească, pe care, dacă ar fi după mine, n-aş exclude-o din programă: câinii latră, caravana trece.

Ce oferă Felix: consultaţii juridice, o masă pe săptămână şi o doctrină, toate gratuit…

…Dar numai la pachet!

Doamna X află că la o anumită adresă de pe bulevardul Timişoara, Partidul Conservator oferă tuturor doritorilor consultaţii juridice gratuite. Destul de neîncrezătoare, se înfiinţează la adresa respectivă şi se interesează dacă consultaţiile sunt cu adevărat gratuite. I se dau toate asigurările că într-adevăr aşa este. Doamna X îşi ia inima în dinţi, intră în biroul avocatului Partidului Conservator, primeşte consultaţia de care avea nevoie, după care vine oferta: Veţi primi şi alte consultaţii juridice, dacă doriţi, şi, în plus, câte o masă pe săptămână, la un restaurant, toate gratuit… cu o condiţie: să vă înscrieţi în Partidul Conservator…
…şi să strigaţi Jos Băsescu!… Nu, asta nu i-a spus-o avocatul PC doamnei X. Adaug asta de la mine, după o logică elementară: altă doctrină Partidul Conservator nu are. Cum nu are, de altfel, nici Partidul Naţional Liberal.
Altfel spus, nimic mai simplu decât să-ţi însuşeşti „doctrina” Partidului Conservator.

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (II)

Program de voie la cabinetele medicale de la Policlinica Municipală din Câmpina

Mă aflu la Câmpina şi am nevoie o consultaţie medicală de oftalmologie. Cum sunt doar rezident, nu şi domiciliat în oraş, deci nu am în localitate medic de familie care să-mi dea o trimitere, trebuie să recurg la o consultaţie plătită. După sumare investigaţii telefonice nu găsesc niciun cabinet medical particular de oftalmologie deschis, aşa că sunt nevoit să apelez la serviciile Policlinicii Municipale Câmpina, care acordă şi consultaţii cu plată. Mă înfiinţez deci la ghişeul de informaţii ca să aflu cât şi unde trebuie să plătesc. Apare prima nedumerire. Funcţionara îmi spune: Mergeţi la cabinet, la dl doctor, şi vedeţi ce vă spune, după care vă duceţi la casierie şi plătiţi. Straniu. Pe la toate policlinicile cu plată pe unde am mai trecut, primul pas a fost de fiecare dată achitarea costului consultaţiei, conform tarifului (fix).

În paranteză fie spus, încerc să-mi imaginez ce îmi va putea spune dl doctor când îi calc pragul şi, evident, mă duce gândul ca o eventuală învoială la care aş putea fi invitat să cădem, chiar acolo în cabinet, scutind drumul până la casierie; sau, mai ştii, la o eventuală invitaţie la cabinetul particular al dlui doctor; că doar se poartă.

Urc la etaj: la uşa cabinetului, coadă; cinci pacienţi stau şi aşteaptă, încremeniţi. Aştept şi eu. Discut cu pacienta de alături. Mi se plânge că toţi doctorii te trimit la propriile lor cabinete particulare, unde plăteşti sume considerabile. Se face ora 14. Am aflat că la casierie e deschis numai până la ora 15, aşa că mă duc şi plătesc, nesocotind sfatul funcţionarei de la Informaţii. Nu costă mult, doar 30 de lei. Mă întorc la uşa cabinetului şi abia atunci aflu că dl doctor încă n-a sosit. Deşi e trecut de ora 14. Iar pe uşă ce văd scris?

Dr. Sorin Bărbuceanu, joi, orele 13–20.

Revolta începe să clocotească în mine. La ora 14 şi 20 intru în cabinet şi o întreb pe asistentă dacă ştie ceva de programul real al dlui doctor. Nu ştie nimic. O întreb unde e direcţiunea Policlinicii, ca să mă plâng. E cuprinsă brusc de o umoare plutitor-conciliantă. Îmi zâmbeşte complice: Mai aşteptaţi — îmi spune. Aşteptaţi până la şi jumate şi dacă nu vine, vă puteţi duce…

Auzi colo, vă puteţi duce! Revoltat, urc la etaj, unde se află direcţiunea (Managementul! — aşa stă scris pe uşă. Ce mai! ne-am americanizat de tot… în privinţa inscripţiilor.)

Directoarea medicală ridică din umeri. Cum explică nerespectarea programului? Îi sugerez, răutăcios: poate dl doctor mai are şi un cabinet particular? Spune: Întâmplător n-are niciun cabinet particular. (Reţin cuvântul întâmplător.) Telefonează la cabinet, se interesează, dă dispoziţie ca medicul s-o înştiinţeze de îndată ce soseşte. Totodată, vorbind cu mine, încearcă să-l disculpe: Doamne fereşte, e automobilist, să nu i se fi întâmplat ceva!
Îi cer să mi se restituie banii pe consultaţie. Îmi scrie ceva pe spatele chitanţei.

Cu chitanţa „adnotată” de directoarea medicală, mă întorc la casierie. Casieriţa îmi spune exasperată: Aţi fost la director? Foarte bine aţi făcut! Toţi fac la fel! Îşi bat joc de oameni! Oamenii vin la mine să-mi ceară banii înapoi şi mă beştelesc! De parcă eu aş avea vreo vină! Plec de-aicea în fiecare zi năucă de cap.

La plecare, trec în viteză prin dreptul cabinetului. Mi se face un semn victorios: A venit!… E ora 14:30. (E norocos automobilistul nostru, n-a pățit nimic.) Înainte să ies, mă întreb: cum de a ghicit atât de bine asistenta ora dincolo de care puteam, aveam voie, să mă duc cu reclamaţia la „managementul” Policlinicii!

Îmi pun o ultimă întrebare: de ce funcţionara de la Informaţii nu mi-a spus de la bun început că doctorul Bărbuceanu nu era în acel moment la cabinet, la circa trei sferturi de oră după ora la care trebuia să fie acolo? Asta, înainte să mă trimită la dl doctor să aflu de la el cât am de plătit la casierie.

Câteva concluzii

1. Dl dr. Sorin Bărbuceanu poate că n-are cabinet particular, dar cert e că mai lucrează şi la centrul medical privat MediUrg Câmpina. (Deocamdată doar atât am depistat; poate or mai fi şi altele, rămâne de văzut.) Nu că n-ar avea dreptul. Dar probabil că veniturile suplimentare încasate acolo îl fac să-i dea mâna să-şi bată joc de timpul pacienţilor de la stat.

2. Vorbind de sistemul medical din România, toată lumea spune: Sunt multe defecţiuni, dar să nu generalizăm! De acord. Nu ştiu cum se face însă că aproape de fiecare dată când tu eşti cel care are nevoie de sistemul medical de sănătate din România, acesta îşi etalează mizeriile.

3. Doctorii din România cică pleacă în Vest fiindcă acolo nu numai că primesc salarii mai mari, dar se bucură şi de respect. Nu mai comentez…

Actualizare din 18 martie 2011
O reclamaţie conţinând toate constatările de mai sus am trimis-o Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Prahova. La rândul ei, probabil în virtutea principiului descentralizării, aceasta a retrimis plângerea mea Consiliului Local al Municipiului Câmpina şi Spitalului Municipal Câmpina. Şi… să vedeţi ce consecinţe neaşteptate are descentralizarea…
La ceva timp am primit din partea Spitalului Municipal Câmpina un răspuns, semnat de „managerul” dr. Matei Alexandru, din care spicuiesc:
„Dl. dr. Bărbuceanu Sorin a anunţat asistenta de cabinet că va întârzia 30 de minute în ziua de 13.01.2011, pentru o problemă personală ivită întâmplător. A venit la program la ora anunţată şi a consultat pacienţii care erau programaţi la consultaţii în ziua respectivă. Pacientul [adică eu] s-a întâlnit cu d-na dr. Dumitrescu Elena, director medical la Spitalul Municipal Câmpina, care l-a sfătuit să aştepte, iar în cazul în care nu doreşte, să se prezinte la casierie pentru a i se returna contravaloarea consultaţiei, lucru care s-a şi realizat.”
Cu alte cuvinte, pacientul (adică eu) este, în viziunea „managerului”, fie bun de dus la balamuc deoarece i s-a năzărit că-l vede pe doctor venind la cabinet cu o întârziere de 90 de minute, când în realitate doctorul n-a întârziat decât 30 de minute (şi chiar şi acelea anunţate dinainte), altfel spus a avut halucinaţii; fie este un ticălos ordinar căruia, nu se ştie de ce, i-a căşunat pe oftalmolog (de care nu auzise până în acel moment) şi a ţinut cu tot dinadinsul să-l înfunde scornind întârzieri care n-au avut loc. Dar ticălosul (adică eu) a vrut s-o înfunde şi pe dna dr. Dumitrescu Elena (de care de asemenea nu auzise până în acel moment), fiindcă a afirmat că directoarea medicală habar n-avea de întârzierea subalternului ei la 80 de minute după ce acesta trebuia să fie prezent la serviciu; deci n-a auzit-o (sau s-a prefăcut că n-o aude) propunându-i pacientului (adică mie) să aştepte sau, dacă nu doreşte, să se ducă la casierie şi să-şi încaseze contravaloarea consultaţiei.
Sigur, se poate pune întrebarea: când se duce un pacient normal să reclame la directorul policlinicii întârzierea unui medic la program? Un pacient normal cred că face acest lucru cam după o oră de aşteptare; sau, dacă e foarte-foarte grăbit şi foarte-foarte nerăbdător, probabil că o poate face după 30 de minute. Şi atunci, în situaţia asta, cum de îi mai propune directorul, respectiv dr. Dumitrescu Elena, să aştepte… cât să mai aştepte, de vreme ce cele 30 de minute de întârziere anunţate de oftalmolog au trecut? Logic, întârzierea medicului înseamnă că a fost mai mare. Dar asta, fireşte, în cazul unui pacient normal. Un pacient anormal însă (cazul meu) poate merge cu mania punctualităţii până acolo încât să se ducă să reclame neprezentarea medicului la serviciu după numai 15 minute. Caz în care directoarea medicală îl poate anunţa că are de aşteptat 15 minute. Nefiind, repet, un pacient normal, acesta, irascibil, poate cere restituirea banilor fiindcă nu-i dispus să aştepte 15 minute.
Cam ăsta ar fi, în esenţă, scenariul meschin imaginat de pacientul anormal-recalcitrant (adică eu).
Dar sâc, că cu „managerul” Matei Alexandru nu i-a mers!

Alina Mungiu Pippidi: de-a datu’n stambă consecvent

E clar, Alina M.P. are o problemă cu Elena Udrea: nu trece săptămână fără să se ia de Udrea în România liberă. Nu spune despre ea că ar face ceva, nici că n-ar face, doar că există. La modul negativ. Se pare că are o existenţă al naibii de agasantă pentru Alina M.P.

Din păcate însă Alina M.P. mai are şi alte probleme. Nu cu scrisul — că de scris, scrie binişor, fluent şi „popular”. Nu că ar avea „expertiza” pe care îşi închipuie ea că o are, dar, vorba aia, îi merge mâna. Iar romanul ei recent e chiar bine scris — aş zice. Problemele pe care le are Alina M.P. sunt cu oamenii. Alina M.P. este incapabilă să vadă în Elena Udrea altceva decât purtătoarea de poşete, rochii şi giuvaeruri. Pe astea nu i le poate ierta în ruptul capului. Şi, probabil, nici aspectul. Ce face Udrea la minister nu e treaba Alinei M.P. Deşi cică e profesor de politici publice.

Dar Alina M.P. n-o poate înghiţi, mai nou (sau poate mai vechi) nici pe Eugenia Vodă, „una din moderatoarele nule de lungă rezistenţă în TVR”, despre care Alina M.P. „nu reţine când a pus ea ultima întrebare inteligentă vreunui invitat”. Păi dacă tot e să facem judecăţi de valoare bazate pe impresii, fără argumentaţie, fie-mi îngăduit să spun că n-am întâlnit în România o moderatoare mai inteligentă, mai empatică şi mai inspirată decât Eugenia Vodă. Aş zice, dimpotrivă, că nu îmi amintesc să fi pus vreodată vreo întrebare cretină, aşa cum pun atâţia alţii. „Profesioniştii” este una din puţinele emisiuni pe care le urmăresc cu încântare. Şi nu sunt singurul. De departe. Dar dacă Alina M.P. doreşte s-o desfiinţeze pe Eugenia Vodă, n-are decât să pună la bătaie banii S.A.R., dacă-i dă mâna, şi să comande pe tema asta un sondaj de opinie. S-ar putea să aibă o surpriză neplăcută.

Vine apoi la rând Daniel Funeriu, cel care (zice foarte multă lume, dar pentru Alina M.P. evident că ăsta nu-i un argument) a zgâlţâit, iată, din temelii anchilozatul, perdantul şi intangibilul — până astăzi — sistem de învăţământ din România. Acesta se află (alături de Baconschi) „la cel mai de jos nivel”. Argumente? Poate cu altă ocazie.

Ioan Stanomir, coautor al remarcabilului studiu „Explorări în comunismul românesc”, specialist în drept constituţional, iar ca om, o adevărată sursă de echilibru în toate apariţiile sale televizate (puţine, e drept), nu contează pentru Alina M.P. decât în calitate de puzderie. „Stanomirii” zice Alina M.P. punându-l alături de „bucurenci” şi „ciuvici” (ptiu, drace!), care mişună, acolo, în nimicnicia lor. În timp ce Alina M.P. e una. Şi bună!

Se vede cu claritate că îşi găseşte cam greu subiectele Alina M.P. de la o săptămână la alta. Totuşi o citesc. Încă. Deşi din ce în ce mai greu. Că, de, e vorba de România liberă totuşi, şi, cum spuneam, are condei. E însă din ce în ce mai clar că, în ciuda inteligenţei, invidia îi întunecă raţiunea.

I-au scăpat răutăţi până şi despre frate-su, cu ceva timp în urmă, când s-a întors victorios de la Cannes pentru „4, 3, 2”. Acum, mai nou, îşi calcă pe inimă şi îi contrapune pe „tinerii cineaşti” (alături de Dan Perjovschi) non-valorilor autohtone. Doar aşa, de dragul echilibrului între „Lideri pentru 2011”, contestaţi en gros, şi cei câţiva acceptaţi. Nu de alta, dar „impresia artistică” să nu rămână aceea de cârcotaşă.

(Dar oare printre „tinerii cineaşti” merituoşi citaţi de Alina M.P. s-o afla şi frate-su?)

În hală, la început de an

Început de an geros în piaţa unde nu mult peste jumătate din tarabe sunt ocupate. În rândul precupeţilor domneşte buna dispoziţie în ciuda cumpărătorilor puţini la număr. Piaţa e curată, aerisită şi destul de bine încălzită după lucrările de astă-vară. Precupeţi de toate vârstele, cu mai multă carte sau cu mai puţină, îşi aşteptă cu răbdare clienţii. Se cunosc între ei şi glumesc strigându-şi peste tarabe. Iată-l pe unul din ei, un tânăr slăbuţ, c-un pulover de lână aspră, toarsă în casă, de o culoare incertă. Face chetă — umblă de la o tarabă la alta cu o cutie de carton în care precupeţii pun bani şi fac comenzi pentru o cafea caldă pe care colegul lor mai tânăr le-o va aduce de la buticul din colţ. O precupeaţă, şi ea încă tânără, spune cu aplomb, râzând, în timp ce pune o hârtie de cinci lei în cutia de carton: „Gata, luaţi-vă adio de la bani! Ce, vreţi să mai şi beţi o cafea caldă! Adio, gata, a fugit cu banii!” Tânărul râde şi el, cu oarece sfioşenie: „Staţi liniştiţi, vedeţi-vă de vânzare, viu cu cafeaua acuşica!” Toate precupeţele se hlizesc, unele împărtăşind ideea cu fugitul cu banii, altele pe cea cu întoarcerea colegului cu cafele calde.
Între ei sunt concurenţi, asta o ştiu ei foarte bine. Dar nu îşi poartă pică atunci când unul se dovedeşte a fi mai meşteşugit la vorbă în a-şi atrage muşteriii. Iar când sunt clienţi puţini sau deloc, se au între ei de parcă în toată piaţa ar fi o singură familie. Să fi auzit oare de marketing, de management şi de economia de piaţă?

%d blogeri au apreciat asta: