Monthly Archives: februarie 2011

Filozofia şi panourile… adevărului (continuare)

„Dar lasă să mă ocărască… să mă bată… Nu e mai-marele meu?”

Caragiale

„Din sală, cineva, un intelectual care se considera de elită, sub pretextul unei întrebări, a încercat să se arate pe sine. Se declara uimit că Herta Müller îl credea trădător pentru că prin scrisul său nu se luptase cu sistemul ca anticomunist ce se presupunea a fi, iar acum se simţea acuzat că ar fi procuror, pentru că în 1990 le ceruse celor care se făceau vinovaţi de colaboraţionism să stea o vreme deoparte.

Adam Michnik i-a demonstrat cu adânc bun-simţ că nu există vini colective. Fiecare plăteşte pentru greşelile lui. Regimurile extremiste au pedepsit în grup pentru simpla apartenenţă. Din respect pentru scrierile preopinentului, Michnik a admis că nu e chiar bolşevic. «E doar menşevic». Deşi se sculase ca şi coada vacii, verticală uneori, filosofeanul s-a scurs moale şi s-a împrăştiat pe scaunul lui. Dacă tăcea, filosof rămânea în ochii celor de faţă.”

Am citat din D. Patriciu: editorialul din ziarul al cărui patron este — 20 februarie 2011 —, cu titlul „Turma şi iertarea”.

Credeţi că, văzându-şi prietenul astfel porcăit, A. Pleşu îi aruncă lui D. Patriciu banii în nas — mă refer la cei pe care îi primeşte de la patronul său pentru colaborarea la ziar — şi îi întoarce spatele, aşa cum ar face orice om de onoare? Nicidecum. Filozoful îngerilor de pe panourile adevărului îi dă „replica” două zile mai târziu, doar cu o uşoară alterare de umoare către… „Melancolii”.

Şi mai aflăm ceva. Că cei doi sunt la per tu. „Da, Dinule, şi, în domeniul lui, este [elită]. Tu, într-al tău, te socoteşti cumva un tip de duzină?”

Cum se repetă istoria atitudinilor!… Angajându-se în polemică, „boierul minţii” încropeşte, fără voia sa (ar fi culmea s-o facă deliberat!) impresia de (pseudo)normalitate. Cu alte cuvinte, om fi noi angajator şi angajat, proprietar de ziar şi filozof de rând, suspect de infracţiune şi curat ca lacrima, dar uite că ne-am creat un mediu care ne permite să rămânem demni. Căci, iată, ne încontrăm public, de la egal la egal cum s-ar zice. Este exact ceea ce unii încercau să facă sub regimul comunist pentru liniştirea propriei conştiinţe: adoptând o atitudine de degajare dubioasă, nici susţinând regimul dar nici împotrivindu-i-se pe faţă, îi confereau o spoială de toleranţă i.e. de legitimitate.

Reclame

Reciclabile dâmboviţene: ecce homo europaeus!

Admiterea României în Uniunea Europeană urma să aducă o reglementare nouă în materie de reciclare a deşeurilor menajere. Slavă Domnului, mi-am zis, în sfârşit n-o să mă mai mustre conştiinţa de fiecare dată când ies să arunc gunoiul şi, odată cu el arunc — fără voia mea —, hârtia, plasticele, sticla şi metalele. Căci acestea erau cele vizate de UE. Urma să se plaseze, prin grija administraţiilor locale, în locuri publice accesibile, şi anume în vecinătatea ghenelor de gunoi, recipiente speciale pentru colectarea fiecăruia din cele patru materiale. Sigur, mi-am zis, confecţionarea recipientelor necesare va lua ceva timp, dar cel puţin era de sperat că rotiţele reciclării se vor porni în mintea fiecăruia şi unele deprinderi favorabile încetării risipei de reciclabile vor prinde să se înfiripeze.

Eu, oricum, eram de mult pregătit şi nerăbdător. Şi fiindcă cu plasticele era mai greu, în aşteptarea recipientelor am început cu hârtia. Ziarele vechi şi alte hârtii de prin casă am început să le strâng în teancuri şi, când se adunau destule, să ies şi să le aşez, ordonat, pe creasta zidului împrejmuitor al ghenei. Erau — şi, desigur, sunt în continuare — destui oameni amărâţi care, strângând acele hârtii, puteau câştiga un ban vânzându-le la centrele de colectare. Zis şi făcut. Îmi făcusem un obicei: odată cu gunoiul, lăsam şi teancurile de hârtii uzate pe creasta zidului. Şi ele dispăreau cu regularitate. Ia te uită! mi-am zis bucuros, metoda funcţionează. Hârtiile mele vechi ajung unde trebuie!…

Până într-o zi când s-a nimerit să trec pe lângă ghenă chiar în momentul când gunoierii de la REBU ridicau gunoiul. Fără nicio ezitare, teancul meu de ziare vechi a fost săltat c-un gest hotărât şi aruncat drept în spirala melcului din burta utilitarei.

— Staţi niţel! am strigat contrariat. Păi eu m-am gândit… Şi i-am explicat gunoierului planul meu cu oamenii străzii, cu colectarea, c-un ban câştigat şi aşa mai departe.

— Da’ un’ de crezi matale, şefu’! s-a răţoit (politicos) gunoierul. În Germania! În Spania? Păi dacă vine careva de la REBU în control, poa’ să zică că eu nu mi-am făcut datoria. Adică am lăsat gunoiu’ neridicat!

Bun. Apoi, după ani de zile, au apărut în sfârşit lângă ghenă două recipiente mari. Foarte frumoase. Unul galben, pe care scrie „P.E.T.”, şi unul albastru pe care stă scris „HÂRTIE”. Timp de luni de zile am adunat în casă, sârguincios, fiecare petic de hârtie, fiecare ziar, fiecare cutie de carton, fiecare pet şi fiecare ambalaj de plastic, ba încă am mai şi turtit peturile cu piciorul ca să ocupe cât mai puţin spaţiu şi să încapă cât mai multe în recipient. Le-am depozitat într-o pungă mare şi, când punga se umplea, ieşeam cu ea la ghenă şi, meticulos, aruncam reciclabilele: ăsta e plastic, merge la „P.E.T.”, asta e hârtie, ăsta e carton, merg la „Hârtie”… Asta a durat luni de zile. Poate chiar ani. Ba încă eram indignat să-i văd când şi când pe oamenii străzii scotocind nu numai în tomberoanele de gunoi, unde probabil că mai găseau câteva ceva bun pentru casă, ci şi în recipientele cu reciclabile, căutând, ce? Că doar la ce le foloseau peturile şi ziarele vechi?… Asta, până într-o zi când m-am nimerit iarăşi în preajma ghenei, când utilitara REBU venise să ridice gunoiul. Şi atunci, ce să vezi! Recipientul cu peturile mele turtite cu grijă şi cu toate plasticele celelalte strânse, zi de zi, cu pasiune ecologistă, e înhăţat de maşinăria feroce a utilitarei şi dat peste cap, vărsat peste gunoiul de rând. Şi cel cu hârtii, la fel. Păi ce face Piedone? m-am întrebat. Bun, de acord, alei şi străzi asfaltate, locuri de joacă, parcări, vase de ciment, flori, foarte frumos. Dar reciclare? De ce nu şi reciclare?

A doua zi însă am zărit un om al străzii cotrobăind în recipientul cu plastice. Scotea dinăuntru peturile, le turtea conştiincios cu piciorul şi le vâra într-un sac menajer foarte mare, negru. Ba chiar umpluse deja doi saci şi urma al treilea. De pe urma lor, aşa cum mă gândisem iniţial, avea să câştige un ban vânzându-le la centrul de colectare. Ecce homo europeus! mi-am zis. Bravo lui!

Pentru o informare corectă: Programul de Turism pentru Seniori


În legătură cu foarte convenabilul Program de Turism pentru Seniori, în Spania, agenţiile de turism din România pot să pretindă multe. Pot, de pildă, să pretindă — ceea ce unele din ele au şi făcut anul trecut — că ele sunt cele care suportă (în nemăsurata lor mărinimie) diferenţa dintre costul real al serviciilor turistice din Spania şi costul (substanţial redus) perceput de agenţii turiştilor români în vârstă de cel puţin 55 de ani. Urmărind, de fapt, ce? Să câştige mai uşor bunăvoinţa clienţilor; care, de multe ori — e un lucru bine cunoscut în tehnicile de manipulare — acţionează pe bază de recunoştinţă faţă de furnizorul de bunuri/servicii..

Nici vorbă de aşa ceva. Pentru a clarifica lucrurile, să ne aruncăm o privire pe situl Europe Senior Tourism, unde găsim unele precizări foarte interesante:

„Pentru a face ca totul să fie mai uşor şi mai accesibil pentru oricine, Guvernul Spaniol şi guvernele regiunilor Andalusia, Insulele Baleare şi Valencia, vor suporta o parte din costul călătoriei dintr-o iniţiativă inspirată de ceea ce se numeşte îndeobşte turism social.”

Anunţul se referă la anul 2011. N.B., nu numai o parte din costul sejurului îl va suporta guvernul ci şi o parte din costul călătoriei! Cu alte cuvinte, programul din anii trecuţi capătă extindere.

Iată ce mai găsim pe pagina „The agreement to carry out the Europe Senior Tourism programme in the Canary Islands has been signed” („A fost semnat acordul de desfăşurare a programului Europe Senior Tourism în insulele Canare”) de pe acelaşi sit:

„Programul va demara cu 15.000 de locuri pentru sezonul 2011, costul ridicându-se la 1,7 milioane de euro, plus alte 200.000 de euro pentru asigurări, şi va fi finanţat, în părţi egale, de către Institutul Spaniol pentru Turism (Turespaña) şi de Guvernul Regional al Insulelor Canare (subl. mea).”

Şi ca să nu se mai simtă inconfortabil turiştii care beneficiază de programele — cu costuri reduse — pentru seniori (asta o spun eu), că, vai săracii hotelieri şi săracii restauratori şi săracele agenţii de turism din România, cât de mult se dau ei peste cap, cu toţii, să le asigură profitorilor de turişti în vârstă servicii pe care nu le merită, eventual lucrând chiar şi în pierdere (şi ei tot nemulţumiţi sunt), vine explicaţia în acelaşi text:

„În iunie, anul acesta, Ministerul Turismului, Industriei şi Comerţului şi Guvernul Regional al Insulelor Canare au semnat un acord pentru lansarea unui program-pilot Europe Senior Tourism în insulele Canare, acestea fiind conştiente de necesitatea de a combate caracterul sezonier recurgând la formula creării de locuri de muncă în zonele turistice, ca şi de importanţa pătrunderii pe noi pieţe, cum ar fi Polonia, România şi Grecia.”

Nu-i niciun dubiu că aceleaşi principii şi aceleaşi instrumente turistice funcţionează (şi au funcţionat şi anii trecuţi) şi pentru celelalte zone turistice din Spania. Inclusiv Catalonia.

Aşa că „turistele fidele” ale Agenţiei „Perfect” Tour, care au sărit în ca arse când am scris critic despre aceasta, ar face mai bine să se abţină de la viitoare intervenţii neinspirate, menite să facă să se volatilizeze ilegalităţile comise de agenţie îndărătul unor calcule fanteziste privind cazarea în zona Barcelona-Costa Brava, transportul ş.a.m.d.

Sper că acum e limpede.

Ancuţei (Boagiu), cu drag

Îmi aduc aminte cu neplăcere de vremurile — din fericire apuse — când trenurile în România erau supraaglomerate, vechi şi mizerabile, noaptea cufundate în întuneric şi iarna frigidere pe roţi. Dintotdeauna am tânjit după trenuri moderne, cu toate dotările necesare, curate. Şi mai ales neaglomerate. N-am mers niciodată cu gândul până acolo să sper ca numărul de călători să fie exact egal cu cel al locurilor. Adică toată lumea să stea jos! Ei, nu, nici chiar aşa! Ar fi însemnat să cer prea mult. Câţiva călători în plus, acolo, pe culoare sau pe lângă uşă, asta da, era parte din visul meu.

Dar ce se întâmplă acuma, sub ministeriatul tău, dragă Ancuţa, îmi depăşeşte până şi cele mai nesăbuite aspiraţii. Trenuri curate, sigure, cu uşi acţionate pneumatic, aer condiţionat vara, încălzire iarna, izolare fonică, lumini, tapiţerie nevandalizată. Dar mai ales trenuri goale, dragă Ancuţa! Dacă stau să mă gândesc bine, asta a fost dintotdeauna dorinţa mea secretă: să călătoresc singur într-un tren. Măcar o dată. Mecanicul de locomotivă, „naşul”, personalul de întreţinere, şefii de gară cu chipiurile lor roşii, cu toţii să lucreze — o singură zi — pentru mine exclusiv.

Astăzi visul mi s-a împlinit. Cu asupra de măsură! Anul trecut de pildă am călătorit la Câmpina într-un tren aproape gol. Un tren foarte elegant. Întocmai ca-n Occident. La înapoierea de la Câmpina — n-ai să crezi, dragă Ancuţa! — patru trenuri goale au trecut prin gară, două îndreptându-se spre Bucureşti şi două spre Braşov. Patru! Goale toate! Din păcate cumpărasem bilet pentru unul singur din ele pentru că la casă nu se ştia care ajunge mai întâi în gară, care pleacă mai întâi, care are întârziere şi care n-are, sau, mai precis, care din patru are întârzierea mai mică. Altfel, m-aş fi urcat în toate patru, atât eram — sunt! — de ahtiat de trenuri goale. Şi, slavă Domnului, sub ministeriatul tău, dragă Ancuţa, am parte din plin de trenuri goale!. Zilele trecute, am fost din nou la Câmpina, cu rapidul 831. Gol! De la un capăt la celălalt, gol! Cred că n-am fost mai mult de 20 de călători în tot trenul. Şi erau 7 (şapte) vagoane, dragă Ancuţa. Dacă nu chiar opt! Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Sunt de-a dreptul entuziasmat! La întoarcere, în rapirul 832 a fost la fel de minunat! Şi tot 7 (şapte) vagoane. Sau opt!

Ştiu că nu e brevetul tău, Ancuţa dragă, ăsta cu trenurile goale. La fel erau şi sub ministeriatul colegului tău Berceanu, la fel a fost şi mai înainte, sub ministeriatul lui Ludovic Orban ş.a.m.d. Dar asta nu-ţi micşorează cu nimic meritul. Tine-o tot aşa!

Ştiu de asemenea că se vorbeşte pe la voi prin minister şi la Guvern de eficientizarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători (printre altele, desigur), de reducerea personalului şi de alte fleacuri de-astea. Or să-ţi spună, poate, niscai secretari de stat sau directoraşi de pe-acolo din minister că trenurile astea goale ar cam trebui dispară, că dacă trenul tot circulă gol, poate c-ar fi mai bine să se reducă numărul de vagoane (goale) de la şapte sau opt, câte sunt acuma pe un tren, la două. Dar tu să nu-i asculţi, Ancuţa dragă! Aşa ceva e inadmisibil! Gândeşte-te numai cât timp şi cu ce intensitate a tânjit populaţia României după trenuri goale. Şi eu printre ceilalţi. Lasă-le să circule goale! E o desfătare, crede-mă. După atâţia ani de privaţiuni, măcar de atâta s-avem parte, de trenuri goale, dragă Ancuţa! Dumnezeu să te ţină în postul de ministră a transporturilor.

P.S. Scuze pentru calitatea slabă a pozelor. Le-am făcut cu telefonul mobil. Dacă ştiam că am să întâlnesc aşa o mândreţe de vagoane goale, îmi luam aparatul foto.

Uniunea Social Liberală (PC-PNL-PSD): La penalty

No comment

(Imagini HotNews)

%d blogeri au apreciat asta: