Monthly Archives: aprilie 2011

Am voie să-mi spăl maşina pe stradă?

Singura prevedere referitoare la spălarea maşinilor pe drumurile publice poate fi găsită în Ordonanţa Guvernului nr. 43 din 1997 privind regimul drumurilor.
Întrebare: este oare vorba în acel document de o interdicţie în sensul a ceea ce înţelege îndeobşte proprietarul obişnuit de maşină mai mult sau mai puţin modestă prin curăţare de praf printr-o spălare sumară a caroseriei cu câţiva litri de apă?

Art. 43 sună astfel:

„Pe drumurile publice sunt interzise:(…) b) intrarea pe drum a vehiculelor cu noroi pe roţi sau pe şenile, precum şi pierderea, prin scurgere din vehicule, în timpul transportului, de materiale de construcţie sau de alte materii; c) curăţarea sau spălarea vehiculelor de pământ, de materiale sau de alte substanţe; aceasta se va realiza înainte de a pătrunde în drum şi numai pe suprafeţe special amenajate prin grija administratorului drumului. (…)”

Dinadins am citat nu numai alineatul c, care se referă strict la curăţarea sau spălarea vehiculelor pe drumurile publice, ci şi cel anterior, b, unde este vorba de intrarea pe drumurile publice a vehiculelor care vin — se poate presupune — din spaţii cu regim de şantier sau asimilabile acestora şi care, în mod evident, pot fi surse de murdărire/poluare. Cele două alineate sunt concepute în acelaşi spirit, au aceeaşi logică şi se completează reciproc. Este clar că interdicţia de curăţare/spălare stipulată de legiuitor are drept corelativ existenţa unei „suprafeţe special amenajate prin grija administratorului drumului”, unde operaţia de spălare să poate fi efectuată anterior intrării pe drumul public. Existenţa unor asemenea suprafeţe se prezumă. De aici rezultă că agentul constatator al eventualei contravenţii săvârşite prin încălcarea articolului citat trebuie să facă dovada că vehiculul în cauză a ajuns pe drumul public venind de pe o suprafaţă special amenajată (de către administratorul drumului), unde proprietarul a avut oportunitatea de a-şi spăla vehiculul dar a ratat-o. Respectivul articol nu are în vedere situaţii de altă natură.

Or, ce constatăm? Că marea majoritate a autovehiculelor proprietate personală nu părăsesc practic niciodată drumurile publice, fie atunci când sunt în circulaţie, fie când sunt parcate; deţinerea unui garaj este mai degrabă excepţia decât regula în România.

Să mai adăugăm că principala cauză a murdăririi autovehiculelor în România este starea drumurilor publice, care sunt de regulă prost curăţate sau deloc curăţate şi prost întreţinute. Altfel spus, aceste autovehiculele, care nu părăsesc niciodată drumurile publice, se murdăresc nu cu „pământ, materiale sau alte substanţe”, ci pur şi simplu cu praf. Ceea ce se întâmplă cel mai frecvent, culmea, la locul de parcare.

Dacă legiuitorul a lăsat, să zicem, o anumită ambiguitate (deşi, personal, consider că aceasta nu există) este tocmai pentru că cetăţeanul şi autoritatea publică nu se află în poziţii simetrice. Căci cetăţeanul este cel a cărui maşină, în cele mai multe dintre cazuri, are de suferit de pe urma stării precare a drumurilor publice, şi mult mai rar invers. Drept care, autoritatea publică ar fi dezirabil să fie oarecum îngăduitoare faţă de contravenţia de încălcare a articolului 43 din OG 43/1997. Cu atât mai mult cu cât în România „disputa” autoritate publică–cetăţean pare să fie încă inegală.

În final, să trecem în revistă încă două aspecte. La nivelul veniturilor din România, cetăţeanul, fie el şi posesor de maşină, cu greu îşi poate permite să apeleze la spălătoria auto ori de câte ori maşina sa ajunge să se murdărească pe drumurile publice, adică inacceptabil de frecvent. Nu este de neglijat nici aspectul ecologic: în faţa porţii o maşină poate fi „desprăfuită” cu un consum de regulă nu mai mare de 20 de litri de apă; în timp ce la spălătoria auto consumul este de câteva sute bune de litri de apă; plus un consum semnificativ de energie electrică.
Iar dacă este să transferăm problema la nivelul „ecologiei” străzii, aici ne aflăm în faţa unui joc cu sumă nulă: ce „pierde” una din „părţi” se contabilizează drept „câştig” al celeilalte părţi; şi invers. Poluarea unei comunităţi nici nu creşte, nici nu scade prin spălarea unui autovehicul pe drumul public.

Reclame

Insulele Feroe: Masacrarea delfinilor și a balenelor!

Ipocrizie marca UE: uite cine ne dă lecții de omenie!
Cică să ne asomăm porcii înainte de sacrificare!

Vezi aici! Sau video aici!

Madam Bardot, ai văzut? Dormi liniștită? Sau doar maidanezii din România te stresează?

„Sacrificarea porcilor şi a mieilor fără asomare se va sancţiona cu amenzi cuprinse între 100 şi 10.000 de lei, iar creşterea câinilor şi pisicilor în vederea obţinerii de blănuri va atrage amenzi de 5.000-10.000 de lei, potrivit unei hotărâri de miercuri a Guvernului.” [14 mai 2009]

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (IV)

Un bolnav spitalizat = un bolnav bun de jumulit

Discuţie cu ministrul sănătăţii Cseke Attila la TVR1 Emisiunea „Prim-plan”, luni 11 aprilie 2011, pe tema reformei sistemului medical. Ministrul spune că circa 90% din pacienţii celor 67 de spitale ce urmau să se desfiinţeze au fost externaţi cu ocazia aplicării respectivei măsuri.

Concluzia ministrului: pacienţii nu aveau de fapt nevoie de spitalizare ci erau ţinuţi în spital doar pentru a atrage, prin numărul lor, fonduri de la casele de sănătate. Altfel spus, bolnavii erau „argumentul” conducerilor spitalelor pentru menţinerea propriilor funcţii.

Concluzia mea este (fără a o contrazice pe cea a ministrului): un bolnav spitalizat poate fi jumulit mult mai bine decât unul tratat ambulatoriu.

Asfaltul lui Tiseanu*

A fost asfaltat astă-vară…

În 2012 nu uitați: Votați Tiseanu!

* primarul Câmpinei

România: „cultura” gardurilor

„Gardurile bune fac vecini buni”

Robert Frost

În topografia plaiului mioritic gardul este un element dominant şi emblematic. Cel puţin în „Vechiul Regat”. Cu tendinţă — avansată — de a se răspândi în toate ţinuturile. Garduri obişnuite, garduri sărăcăcioase, vopsite într-o paletă largă de culori — sau nevopsite, garduri noi şi garduri vechi, garduri „personalizate”, încropite inventiv din materiale diverse, garduri kitsch, garduri clasice, cu uluce, garduri de plasă de sârmă sau din bare de fier, garduri „standard”, garduri tradiţionale, chiar şi garduri de bun-gust, mai nou garduri pompoase, exprimând trufia noilor îmbogăţiţi, garduri sfidător–inexpugnabile, ale aceloraşi.

Pentru ce au românii nevoie de garduri? Ca să se izoleze? N-aş paria pe asta. De izolat, se izola cu adevărat îndărătul porţilor–cetate, tradiţional — şi poate încă se mai izolează —, populaţia transilvăneană influenţată de mentalitatea săsesc-şvăbească. Dar, în mod straniu, în ciuda porţilor masive cu întărituri solide de fier, mentalitatea săsesc-şvăbească era favorabilă conlucrării spre binele comunităţii, ba chiar o încuraja. Gardurile nu erau — nu sunt —, pentru respectivele comunităţi, o piedică în calea afirmării activismului civic. Gardurile de tradiţie „regăţeană” în schimb, nu izolează. Mai scunde, mai vulnerabile, mai rare, mai „transparente”, ele favorizează „socializarea”. Vecinii se strigă peste gard, de la o gospodărie la alta, din drum spre gospodărie şi invers, stau la taclale, bârfesc. Se ceartă. Nu, gardurile nu-i izolează pe români. Îi protejează. Împotriva cui? Ei bine, gardurile îi protejează împotriva străinilor, a vecinilor, dar mai ales împotriva rudelor. Fratele se delimitează de frate trăgându-şi un gard despărţitor, cumnatul, care are o proprietate fără ieşire la stradă îşi trage două garduri paralele ca să-şi facă drum de acces, fiica se desparte de tată trăgându-şi gard în jurul lotului viitoarei moşteniri, ginerele se separă de soacră tot prin garduri despărţitoare ca să nu se mai certe, descendenţii îşi trag garduri din ce în ce mai lungi şi mai întortocheate pe măsură ce proprietatea se fărâmiţează. Dar nici gardurile nu le rezolvă complicatele dispute. Rudele, vecinii, îşi dispută terenuri, jumătăţi de metru de teren, câte o palmă de deplasare a bulumacilor, se acuză unul pe altul până şi pentru partea pe care sunt bătute în cuie ulucile ciuntindu-le — zic ei — centimetri preţioşi de proprietate, îşi taie unul altuia crengi, arbuşti de la hotare. Şi Codul civil îi îndreptăţeşte: „Vecinul poate cere ca arborii şi gardurile vii puşi la o distanţă mai mică să se scoată. Acela pe a cărui proprietate se întind crăcile arborilor vecinului poate să-l îndatoreze a le tăia. Dacă rădăcinile se întind pe pământul său are drept a le tăia singur.” (art. 608 din vechiul Cod civil, datând din 1865, inspirat din Codul lui Napoleon, încă în vigoare; în timp ce proiectul noului Cod civil adaugă dreptul de „a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul său [de la vecin]” — art. 631.) Rudele se acuză una pe alta, revendică, se fură între ele. Cu cruciuliţa la gât, românul ameninţă, sare la bătaie, cheamă în judecată, contestă. Nu poate trăi fără conflicte. În ciuda zecilor de mii de kilometri de garduri, tribunalele nu mai prididesc să soluţioneze dosare privitoare la proprietatea asupra pământului. Milioane de procese au fost pe rol în ultimii douăzeci de ani, şi continuă să fie.

Dar acum vreo trei decenii şi jumătate s-a născut pe plaiurile mioritice un drept absolut inedit: dreptul de a împrejmui terenuri pe care individul nu le deţine în proprietate. „Patentul” îi aparţine lui Ceauşescu, care a avut ideea sclipitoare să ocupe timpul supuşilor săi cu o îndeletnicire–supapă, asiduu încurajată, în scopul de a preîntâmpina prea insistenta meditaţie a românului la mizeriile regimului, în curs de accentuare galopantă: cultivarea de legume pe domeniul public sau privat al statului. Astfel s-au ivit peste noapte, la margini de drumuri, pe lângă garduri, printre blocuri, pe maidane, chiar şi în incintele unor instituţii, mii de loturi de pământ, mai mari şi mai mici, pe care românii, dornici şi ei să uite de binefacerile societăţii socialiste multilateral dezvoltate, s-au repezit într-o veselie să cultive legume. Şi, de ce nu, să se relaxeze. Au răsărit pătlăgelele roşii, salata verde, castraveţii, ceapa şi usturoiul, chiar şi vinetele, varza — dar ce n-au cultivat românii! Iar odată cu noile recolte a reapărut, endemică, meteahna furtului. Pas de reclamă la miliţie! Ce să reclami? Furt din avutul obştesc nu era. Furt din avutul proprietate privată nici atât, fiindcă loturile nu le aparţineau cultivatorilor de circumstanţă. Şi oricum, reclamaţiile pentru prejudicii patrimoniale nu erau la modă pe vremea aceea. Iar accesul la justiţie era mai mult decât limitat. Aşa că, fără prea mare întârziere, au apărut şi gardurile. Garduri, de data asta, improvizate, strict utilitare, din benzi sau panouri de tablă rămase de la ştanţare, sârmă mai mult sau mai puţin ghimpată, panouri de placaj de la cofraje, uşi de la autobuze scoase din uz sau pur şi simplu nuiele, şi câte şi mai câte. Au fost de-ajuns câteva luni de legumicultură improvizată şi loturile nimănui au început să arate tot mai mult a proprietăţi private autentice. S-a încropit, acolo unde anvergura întreprinderii a permis-o, adică mai pe la margini de oraşe, „mobilier de grădină” — bănci, mese, umbrare, ba chiar şi mici pavilioane acoperite cu folii de plastic sau cu scândură la mâna a doua. La unele din împrejmuiri supuşii lui Ceauşescu şi-au tras şi poartă de intrare, cu lanţ şi lacăt. În doi-trei ani, la hotarul unora din loturile „concesionate” pe degeaba au crescut pomişori şi tufe, astfel că spaţiile împrejmuite de acestea au început să ofere tot mai multă intimitate. Unii din legumicultorii de ocazie ai României socialiste, şi-au tras şi electricitate. Din casă, desigur, uzând de fire lungi. S-au aprins lumini şi s-au adus aparate de radio. Îmi amintesc că în spatele blocului unde locuiam pe atunci, pe un teren întins, încă neconstruit, a înflorit legumicultura de timp liber pe o mulţime de loturi pseudo-private, care de care mai dichisit. Într-o zi aveam de lucru în casă, era vară, era zăpuşeală, trebuia să ţin fereastra deschisă, dar muzica de la un radio, dată foarte tare, pe unul din loturi, mă împiedica să mă concentrez. Am coborât şi i-am cerut pseudo-proprietarului în cauză să dea muzica mai încet. Nici n-a catadicsit să se apropie de gard; mi-a strigat de departe, plin de aroganţă: Fac ce vreau pe terenul meu!

Vremea refugiului în legumicultura citadină a trecut. Dar loturile de odinioară, unele din ele, au rămas, mai ales în preajma blocurilor din cartierele periferice. Nu se mai cultivă legume ci flori, sau pur şi simplu se strâng primăvara frunzele uscate şi se lasă să crească iarba. Au rămas şi gardurile, câte o bancă ici şi colo şi, de ce nu, chiar şi câte o măsuţă de pe timpuri. În schimb, avem grătare private pe domeniul public, acum că se găseşte carne pe toate drumurile şi la toate măcelăriile. Şi avem ceea ce nu aveam în „epoca de aur”: manelele.

N-am fost în America, am văzut doar în filme casele americanilor de condiţie medie, casele din vest sau din midwest, casele americanului „continental” din micile aşezări universitare sau din orăşele pur şi simplu. Le-am văzut neîmprejmuite sau împrejmuite simbolic cu gărduleţe miniaturale sau cu garduri vii, peste care oricine poate păşi. Dar, în mod straniu, n-o face nimeni. Sau aproape nimeni. E drept, am văzut — tot în filme, desigur — apartamentele din marile aglomerări urbane, cu şapte zăvoare la uşă. Dar aceea e o altă lume.

Am văzut însă şi casele din Slovenia, o ţară central-europeană, până mai ieri „socialistă”, semănând izbitor cu cele din America cea cunoscută din filme — cu peluze verzi de jur împrejur, neîmprejmuite sau, la fel ca în America, împrejmuite simbolic. Şi m-am întrebat, cu amărăciune în suflet: de ce acolo da, şi la noi nu? Sunt ţări cu o infracţionalitate mai mică decât România? Posibil. Dar diferenţa de infracţionalitate nu oferă o explicaţie credibilă. Tare mă tem că e vorba de ceva mai profund: de conflictualitate. Suntem, din păcate, un popor conflictual. Nu ne-am reînvăţat — încă — să respectăm proprietatea privată, dar mai ales nu ştim să respectăm viaţa privată. Intimitatea. Şi de aceea ni se potriveşte „cultura” gardurilor.

Completare din ianuarie 2016. O nouă cultură a gardurilor e pe cale să înflorească, în care excelează mai ales Ungaria: cultura gardurilor de frontieră.

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (III)

Pentru ce a fost introdusă programarea la medicul de familie?

Acum un an ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, a emis Ordinul nr. 44/2010 privind aprobarea unor măsuri de eficientizare a activităţii la nivelul asistenţei medicale ambulatorii în vederea creşterii calităţii actului medical în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Printre acestea, programarea la medicul de familie.

Iată ce declara ministrul sănătăţii Cseke Attila scurtă vreme după emiterea ordinului:

„Noile măsuri luate de către Ministerul Sănătăţii vor creste calitatea actului medical, dar şi satisfacţia pacientului. Vrem să modificam comportamentul şi mentalitatea furnizorului de servicii medicale în ceea ce priveşte respectul pentru pacient, dar şi percepţia bolnavului faţă de condiţiile în care se realizează actul medical. Prin introducerea acestei măsuri simple de programare a serviciilor medicale va creste accesibilitatea bolnavilor la asistenţa medicală în ambulatoriu.”

Cum se „programează” afecţiunile acute?

Să luăm un caz ipotetic. Un pacient are febră 39 de grade, tuşeşte, îi curge nasul şi îl doare gâtul. Este o afecţiune acută? Este. Printre altele, pentru că poţi fi suspect de gripă, eventual de una într-o formă severă (AH1N1 etc.). Nu sună oare toate recomandările medicale, mai ales pe vreme de epidemie, în felul următor: Dacă prezentaţi simptome de gripă/viroză (şi urmează înşirarea acestora), prezentaţi-vă de urgenţă la medicul de familie?

În cazul ipotetic de mai sus te poţi prezenta la medicul de familie? Da, dar numai contra cost. Pentru că tot Cseke Attila a inventat vizita „neprogramată” la medicul de familie numai contra unei plăţi de 10 lei. Faimosul ordin 44/2010, intrat în vigoare la 1 aprilie (păcăleală?) prevede, la art. 7, următoarele excepţii:

„Fac excepţie de la prevederile prezentului ordin [cele referitoare la programare]: a) situaţiile de urgenţă medico-chirurgicală; b) cabinetele medicale care funcţionează în mediul rural, în localităţi unde, din cauza lipsei mijloacelor tehnice necesare, nu există posibilitatea efectuării programărilor telefonice sau prin oricare alte mijloace; c) serviciile medicale paraclinice recomandate bolnavilor care au consemnat pe biletul de trimitere un diagnostic prezumtiv sau cert de afecţiune acută.”

Şi a mai spus Cseke Attila:

„Sigur că am solicitat ca pacienţii să se obişnuiască să meargă la medic cu o programare prealabilă, dar asta nu înseamnă că orice persoană care ajunge la uşă trebuie respinsă de la consultaţie.”

Păi da, ministrului sănătăţii o fi solicitat. Dar în textul ordinului solicitarea sa nu are nicio încadrare.

A dorit Cseke Attila „să modifice comportamentul şi mentalitatea furnizorului de servicii medicale în ceea ce priveşte respectul pentru pacient”? Ei bine, a reuşit. Dar nu în sensul respectului. Personal, m-am convins de asta atunci când, recent, i-am solicitat medicului meu de familie (Iulian Dinu) să mă primească neprogramat deoarece aveam dureri abdominale. Vorbisem în prealabil la telefon cu asistenta, căreia încercasem să-i explic (încă nu citisem ordinul lui Cs. Att.) că nu înţeleg să plătesc pentru vizită într-o asemenea situaţie de simptome ale unei afecţiuni acute; cu atât mai mult cu cât sunt beneficiar al legii 189/2000, care prevede gratuitatea şi prioritatea asistenţei medicale pentru cei din categoria mea. Aşa că la sosirea mea doctorul de familie era la curent cu pretenţiile mele. Absurde!… M-a întâmpinat negru la faţă, cu o figură acru-iritată, n-a vrut să ştie de nicio lege 189, de niciun fel de simptom, n-avea decât o singură şi fixă idee: ordinul ministrului!… Vă doare burta!? a zis. N-aveţi decât să vă duceţi la… Nici n-a mai apucat să-mi spună unde să mă duc, atât era de indignat. Aşa că mi-am luat adio de la el şi m-am dus să-mi caut un alt medic de familie. Dar n-aş fi ajuns aici dacă nu era ordinul lui Cseke Attila.

Apropo, cine stabileşte încadrarea în categoria „urgenţe medico-chirurgicale”? Cui mă adresez dacă, în ignoranţa mea de pacient de rând, mi se pare (năzăreşte!) că sunt o asemenea urgenţă? Mă adresez serviciului de urgenţă? Se pare că nu, de vreme ce ordinul ministrului plasează situaţia printre excepţiile la regula programării, unde? Tocmai la medicul de familie!

Şi mai zice ordinul, la art. 6:

„(1) În situaţia în care bolnavul nu poate respecta, din motive justificate, data şi ora programate pentru acordarea serviciilor medicale, acesta va anunţa cabinetul medical la care a fost programat, dar nu mai târziu de ziua anterioara programării stabilite.”

Şi dacă n-o face, ce se-ntâmplă? Drept pedeapsă e tăiat de pe lista de pacienţi a medicului de familie?

Şi în continuare, acelaşi articol zice:

„(2) În situaţia în care cabinetul medical nu poate respecta, din motive justificate, data şi ora programate pentru acordarea serviciilor medicale, acesta este obligat să anunţe bolnavul în cauză, dar nu mai târziu de ziua anterioară programării stabilite.”

Şi dacă n-o face, ce se-ntâmplă? Cel mai probabil, nimic! Sistemul medical românesc merge înainte în indolenţă, incompetenţă şi cinism.

La vârsta mea, îmi amintesc cum în primii ani ai copilăriei doctorul de familie intra în casă la noi, chemat de părinţi. Zâmbetul îi lumina faţa şi parcă lumina şi întreaga locuinţă. Nici nu intra bine pe uşă, şi parcă eram deja pe jumătate vindecat. În casă intra un prieten de-al familiei… Astăzi? Ei bine, astăzi avem de-a face, în foarte multe cazuri, nu cu medici de familie ci cu funcţionari medicali. Actul medical a ajuns un act birocratic. Mai e oare nevoie să adaug „şi mercantil”?