Merite ereditare


Este cineva îndreptăţit să se simtă mândru de o trăsătură individuală înnăscută, pozitivă, cum ar fi aptitudinile într-un anumit domeniu? Doi filozofi români cunoscuţi mai ales prin desele lor apariţii televizate sunt de părere că nu: din moment ce talentul îţi este dat prin naştere, ce motive ai să fii mândru de el? Ai vreun merit? Concedând pe fugă că talentul necesită eforturi pentru a fi cultivat, cei doi consideră totuşi că numai o trăsătură dobândită printr-un efort de voinţă, „lucrată”, merită apreciere. Dar voinţa nu este, la rândul ei, o însuşire înnăscută? Lăsând la o parte că, pusă în aceşti termeni, problema conduce pe calea cea mai directă la clasica dilemă determinism vs. liber arbitru, cu toate implicaţiile (şi complicaţiile) de rigoare, chestiunea mândriei de a poseda anumite însuşiri înnăscute comportă din fericire şi un alt gen de abordare, mai puţin superficială.

În primul rând să observăm că termenul de mândrie, conform DEX, are şi un înţeles diferit de cel negativ pe care de bună seamă l-au avut în vedere cei doi filozofi („sentiment de încredere exagerată în calităţile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare”) ci îl are în primul rând pe acela — pozitiv — de: „sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulţumire, satisfacţie, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calităţile proprii. ** Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulţumire.”

Dar o anumită însuşire individuală înnăscută îndreptăţeşte nu numai sentimentul de satisfacţie, plăcere ş.a.m.d. ci şi pe acela, reconfortant, de apartenenţă la o anumită comunitate de indivizi caracterizaţi prin aceeaşi însuşire, evident pozitivă. De exemplu, am aptitudini de ciclist şi sunt mândru nu numai de talentul meu în sine ci şi că aparţin comunităţii celor ce practică ciclismul, găsindu-le meritul de a fi adepţi ai mişcării, ai fortificării corpului, de a fi oameni rezistenţi la efort, pricepuţi în a-şi doza efortul, militanţi ecologişti, neviolenţi. Şi toate aceste caracteristici mi le atribui şi mie. Cu sau poate fără îndreptăţire — rămâne de văzut.

Mai mult decât atât, apartenenţa la o anumită categorie — demnă de apreciat (sau considerată astfel) — te stimulează în aspiraţia de a te integra în ea cât mai bine, de a te autoperfecţiona, de a comunica.

Cât despre mândria de „a avea ochi albaştri”, pe care filozofii în cauză au găsit-o drept prilej ultim de a lua în derâdere pretenţia absurdă a unora de a se împăuna cu merite închipuite (ereditare), nu pot decât să observ că niciunul din cei doi nu are ochi albaştri!

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: