Spirit întreprinzător în autobuz


Bucureşti, linia 116, între bulevardul Corneliu Coposu şi Gara Progresul. Urc în centru, la staţia Bd. Mircea Vodă.

Dintre cele două scaune aflate imediat în spatele spaţiului central rezervat persoanelor cu handicap şi cărucioarelor pentru copii, doar unul e ocupat, cel dinspre culoar. Celălalt loc, de la fereastră, e liber şi, fiind vizibil, tentează. Unii îşi înving sfiala şi îi cer voie ocupantului dinspre culoar să le permită accesul spre locul neocupat. Acesta, amabil, schiţează prompt gestul de a le lăsa solicitanţilor spaţiu de trecere dar, săritor, le atrage atenţia: — Dar să ştiţi că e murdar!… Şi într-adevăr, tăblia scaunului e murdară de ciocolată. Ba chiar un baton întreg de ciocolată, rupt, a fost abandonat acolo, la marginea scaunului. Cei dornici să stea jos, primind informaţia, tresar, fixează scaunul murdar cu o privire încărcată de oroare şi renunţă unul după altul, indignaţi. Unii bombănesc exprimându-şi, revoltaţi, îndoiala că ne vom mai civiliza vreodată.

Ocupantul locului dinspre culoar coboară, în locul lui se aşează o doamnă nu mai puţin săritoare, care preia numaidecât oficiul de a avertiza asupra mizeriei de alături. Aşezat în spatele celor două locuri cu pricina, observ, neutru, desfăşurarea tentativelor de ocupare a scaunului compromis. Printre alţii, un tânăr macho autohton, oacheş, neras (după modă), cu un braţ susţinut de o eşarfă trecută pe după ceafă, probabil în urma unui accident de călărie (de n-o fi după o încăierare în cartier), la auzul cuvântului „murdar”, renunţă şi el exclamând: — A, nu! Şi pleacă în căutarea altui loc.

Dar iată că o doamnă corpolentă pare să nu fi auzit avertismentul cinstitei ocupante a locului dinspre culoar, şi se strecoară până la locul la care până atunci renunţaseră toţi. Abia atunci observă mâzgălitura de ciocolată. Se codeşte un pic, dar nu prea mult. — Păi, să-l ştergem! zice. Scoate din poşetă un şerveţel de hârtie, se răsuceşte şi se apleacă cu greutate (nu numai pentru că e o doamnă corpolentă, cum spuneam, ci şi fiindcă spaţiul e strâmt) şi se aşează.

În jur se fac presupuneri: a fost oare un copil sau „o persoană adultă” cea care se face vinovată de spurcarea scaunului din autobuz. Se fac (din nou) comentarii, de astă dată într-o atmosferă relaxată: oare o să ne civilizăm vreodată? Sau nu?

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: