Monthly Archives: februarie 2012

Asumarea colectivă a trecutului

„…printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit…”

Scrisoare către Romani, 5.12

Regrete protocolare?
În februarie 2000, în cursul unei vizite în Israel, preşedintele de atunci al Germaniei, Johannes Rau, a spus că îşi pleacă cu umilinţă capul în faţa celor asasinaţi în Holocaust în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Rau consideră că este important ca generaţia tânără să înveţe despre trecut. „Cer iertare — a mai spus Rau — pentru ceea ce au făcut germanii, în numele meu şi al generaţiei mele, gândindu-mă la copiii şi la nepoţii noştri, al căror viitor aş vrea să-l văd alături de copiii din Israel.” (People’s Daily, on line, 17 feb. 2000)

Este evident că sentimentul de vinovăţie persistă în Germania. Opt ani mai târziu, cancelarul german Angela Merkel, tot într-un discurs rostit în Knesset, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la fondarea Israelului, a cerut scuze statului evreu pentru ororile Holocaustului şi a dat asigurări că germanii sunt „ruşinaţi” de cele întâmplate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Tot regrete a exprimat şi papa Benedict al XVI-lea, recunoscând, într-o manieră atenuată, să-i zicem, „umbrele” şi „crimele nejustificate” care au însoţit evanghelizarea Lumii Noi de către preoţii catolici în secolele ale XV-lea şi al XVI-lea. „E cu neputinţă să uităm suferinţele şi nedreptăţile provocate de către colonizatori populaţiei indigene, ale căror drepturi fundamentale au fost deseori călcate în picioare”, a spus papa. (The Sidney Morning Heraldarticol de Tracy Wilkinson, 25 mai 2007)

Ce semnificaţie au toate aceste regrete târzii exprimate de persoane oficiale şi ce pot ele schimba? Şi mai ales cât de mult implică ele comunităţile în numele cărora au fost exprimate? Altfel spus, se simt oare germanii — toţi sau măcar un număr semnificativ dintre ei —, respectiv catolicii, cu adevărat „ruşinaţi” de faptele comise de înaintaşii lor?

Întrebările sunt cu atât mai de interes pentru români, în perioada actuală, cu cât societatea românească se confruntă cu câteva provocări în materie. Românii trebuie să accepte (sau nu) că înaintaşii lor au fost părtaşi (sau autori), la începutul anilor ’40, la Holocaust, inclusiv la oribilul masacru de la Odesa din 1941 (care, personal, nu văd cum ar putea fi contestat sau măcar minimalizat). Apoi, românii din ziua de azi trebuie să accepte (sau nu) că regimul comunist a fost unul criminal. Şi, în sfârşit, fie că regimul comunist este sau nu considerat criminal, românii trebuie să accepte că a fost un regim care, printre multe altele, a nesocotit în mod brutal proprietatea privată. Drept care foştilor proprietari sau urmaşilor acestora trebuie să li se restituie bunurile imobile de care au fost deposedaţi abuziv. Să observăm că acest din urmă demers implică nu numai participarea morală a cetăţenilor de astăzi ci şi contribuţia lor materială întrucât, după cum se ştie, în cazurile în care bunurile confiscate nu pot (n-au putut) fi restituite fizic, foştii proprietari au fost sau urmează a fi despăgubiţi în bani. Îmi amintesc de un senator PDSR, pe nume Liviu Maior, fost ministru al învăţământului, care declara public, în Parlament, că nu este de acord să contribuie la cheltuielile de despăgubire ale statului pentru că nu se simte cu nimic vinovat de abuzurile comise de vechiul regim.

Poate că senatorul în cauză ar fi trebuit să se abţine de la asemenea declaraţii, dacă nu din alt motiv, măcar din acela că, în calitate de persoană oficială, avea datoria să apară în ochii concetăţenilor ca o conştiinţă publică, responsabilă. Pe de altă parte însă, întrebarea dacă oricare membru al unei comunităţi trebuie să răspundă pentru fapte reprobabile comise în trecut de către respectiva comunitate este una legitimă. Drept dovadă, au fost mulţi aceia care şi-au pus-o, în diferite colţuri ale lumii, iar teoretizarea interogaţiei pe această temă s-a concretizat într-o adevărată filozofie a responsabilităţii.

Şi totuşi asumarea „se practică”
Un semn că întrebarea cu privire la asumarea colectivă a trecutului este una legitimă este acela că, în multe împrejurări, dincolo de orice teoretizare, „practicăm” efectiv asumarea. În interiorul comunităţii ne încearcă adesea sentimente de mândrie, de vinovăţie sau de ruşine că aparţinem comunităţii. De exemplu, ne bucurăm de victoriile echipei naţionale de fotbal. Chiar şi de amintirea unor victorii din trecutul relativ îndepărtat. Sau: ne ruşinăm de faptele reprobabile săvârşite de conaţionalii noştri în străinătate. Ne mândrim cu victoriile militare ale voievozilor (şi încercăm să negăm sau măcar să atenuăm înfrângerile) sau cu reuşitele diplomatice ale iluştrilor noştri bărbaţi de stat. Prin urmare, de vreme ce ne grăbim să ne asumăm evenimentele pozitive din viaţa comunităţii, respectiv a naţiunii, cu toate că nu avem niciun merit în producerea lor, mi se pare logic să ni le asumăm şi pe cele negative.

De asemenea, refuzul asumării unor evenimente reprobabile din trecut este proba indubitabilă că respectivele evenimente afectează imaginea actuală a comunităţii în cauză. Să ne amintim, astfel, obstinaţia cu care oficialii turci de azi şi de ieri refuză să admită realitatea genocidului asupra armenilor de acum aproape o sută de ani, din 1915. Sau, recent, reacţia lor iritată la ştirea că Adunarea Naţională din Franţa a adoptat în ianuarie 2012 o lege prin care este condamnată negarea genocidului armean. Dacă n-ar exista nicio continuitate dintre evenimentele de atunci şi „obrazul” naţiunii turce din zilele noastre, de ce ar face-o?

Asumarea trecutului şi conştiinţa „instituţională”
„Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944–1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal.” Este ceea a declarat preşedintele Traian Băsescu într-un discurs rostit în Parlamentul României, pe data de 18 decembrie 2006. „Nu vreau să devin «Preşedintele care a condamnat comunismul» — a mai spus Băsescu. Vreau numai să fiu şeful unui stat care consideră că această condamnare ţine de normalitate, că, fără această condamnare, vom înainta greu, vom înainta continuând să cărăm în spate cadavrul propriului nostru trecut (subl. mea). Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un teren curat.” În Parlament, discursul a fost întâmpinat cu proteste vehemente, mult dincolo de limita bunului-simţ, din partea câtorva parlamentari extremişti, şi cu o aprobare mai mult sau mai puţin tacită a acelor turbulenţe din partea opoziţiei de stânga, care s-a simţit direct vizată — în calitate de continuatoare, fireşte nedeclarată, a regimului comunist — de discursul preşedintelui. Dar populaţia României? Se poate oare afirma că românii s-au regăsit — sau se regăsesc — în discursul anti-comunist al preşedintelui?

Ce înseamnă de fapt o „conştiinţă instituţională”? Înseamnă ca el, alesul comunităţii (parlamentar, preşedinte etc.), sau cel numit într-o demnitate publică, să considere, atunci când se află în situaţia de a te pronunţa, că reprezintă electoratul nu numai în chestiuni legate de bunăstare ci şi în acelea referitoare la conştiinţa cetăţenilor. Ceea ce nu înseamnă neapărat ca el, „purtătorul de cuvânt” al naţiunii, să fie în măsură să facă prompt o agregare a conştiinţelor individuale. Putem admite însă, cred, că, cel puţin în chestiunile „nepatrimoniale”, sinteza „purtătorului de cuvânt” ar avea şanse să fie mai relevantă decât ar putea rezulta aceasta dintr-un sondaj, să zicem. În definitiv, bunăstarea populaţiei cuprinde şi confortul spiritual (liniştea conştiinţei), nu? Să mai adăugăm că naţiunea care îşi asumă responsabilitatea faptelor reprobabile din trecut şi decide să acorde compensaţii pentru pierderile suferite şi, eventual, pentru suferinţele îndurate, transmite un semnal pozitiv — intern şi extern — că îşi asumă continuitatea şi că este, deci, o entitate demnă de încredere. În mod similar, Isabelle Baker („To What Extent can we Overcome the ʻBystander Effects’ of Collective Responsibility in Matters of Global Injustice?” Emergent Australasian Philosophers, Vol. 4 No. 1, 2011) este de părere că vinovăţia colectivă trebuie acceptată dacă dorim să îmbunătăţim sistemul. Altfel spus, aş adăuga, tragerea la răspundere a unui grup întreg pentru vinovăţia trecută a unora dintre membrii săi ar putea fi un semn de solidaritate. Iar dacă acea solidaritate nu este suficient de puternică, gestul de a trage la răspundere întregul grup ar putea fi, probabil, un mod de a o consolida. Pe de altă parte, pe plan intern, dacă tot e să punem problema în termeni de reprezentativitate (v. mai sus), asumarea trecutului de către un „purtător de cuvânt” al naţiunii, în speţă, de către preşedinte, revine la asumarea unui risc electoral şi anume în măsura în care trecutul nu i se pare majorităţii în mod semnificativ condamnabil.

Oare nu la fel se întâmplă şi cu reparaţiile de război? Atunci când o ţară care a declanşat un conflict şi a fost învinsă — cazul Germaniei în Al Doilea Război Mondial, spre exemplu — este obligată la reparaţii de război, aceasta implică solidaritatea populaţiei cu politica puterii care, declanşând războiul, l-a pierdut, deşi la momentul emiterii pretenţiilor de reparare, respectiva putere era deja de domeniul trecutului. Într-un asemenea caz asumarea de către populaţie a erorilor trecutului nici nu mai este pusă în discuţie ci impusă.

Controverse şi certitudini
Ce înseamnă a-ţi asuma faptele reprobabile din trecut? Iată o definiţie posibilă: a-ţi asuma faptele reprobabile din trecut înseamnă a te plasa — mental — în postura de contemporan al acelor fapte şi a încerca sentimentul de regret că nu ai avut reacţie împotriva lor. Trebuie să recunosc însă că, pe lângă o anumită doză de subiectivitate, aceasta este o definiţie pentru sensul tare al acţiunii. O persoană care gândeşte astfel este, negreşit, o conştiinţă. Ceea ce nu-i tocmai cazul comun în cadrul unei populaţii întregi.

În filozofia responsabilităţii colective se pune accentul pe intenţionalitate (intenţii rele) în cazul acţiunilor care au provocat rău. În caz contrar, răul a fost produs, probabil, doar prin comportamentul membrilor grupului. Are importanţă nu numai faptul că persoanele dintr-o colectivitate au făcut rău — consideră Jan Narveson („Collective Responsibility”, Journal of Ethics, 6, 2002) —, ci trebuie luată în considerare şi libertatea indivizilor de a se distanţa de colectivitatea care a făcut rău. Responsabilitatea nu poate fi distribuită asupra celor care s-au opus sau au luptat împotriva acţiunilor sau politicilor reprobabile. Iar Christopher Kutz (Complicity: Ethics and Law for a Collective Age, New York, Cambridge University Press, 2000) este de părere că grupurile din prezent pot fi făcute responsabile de faptele unor grupuri care, acţionând în trecut, au provocat rău, dacă există o „suprapunere semnificativă” de intenţii, peste ani, între cele două grupuri. Deşi Bratman („Shared Cooperative Activity”, Philosophical Review, 101(1), 1992) crede că suprapunerea de intenţii nu este suficientă ci trebuie ca indivizii să şi interacţioneze. Nu — spune Linda Radzik („Collective Responsibility and Duties to Respond”, Social Theory and Practice, 27, 2011) —, este de-ajuns să vedem dacă membri ai grupului din prezent beneficiază sau nu de pe urma nedreptăţilor comise în trecut pentru ca grupul prezent să fie făcut responsabil. În timp ce Janna Thompson (Taking Responsibility for the Past: Reparations and Historical Injustice, Cambridge: Cambridge University Press, 2002) atrage atenţia că una este să beneficiezi de un rău, şi alta este să-l fi provocat. Excepţia o constituie cazul când cei din prezent contribuie la prelungirea acelui rău. Dacă există dubii cu privire la măsura în care grupurile de persoane ar putea fi făcute responsabile de nedreptăţi săvârşite în trecut, în schimb unele entităţi colective ar putea fi — ca de pildă state, corporaţii sau culte organizate. În măsura în care sistemele acestora au continuitate în timp.

David A. Crocker (Reckoning with Past Wrongs: A Normative Framework) tratează problema compensaţiilor cuvenite victimelor Holocaustului: cap. „Compensations to Victims”. Este amintit un acord semnat în 1999 de două bănci elveţiene — nu însă şi de Guvernul elveţian — de creare a unui fond, în valoare de 1,25 mld. de dolari, din care să fie compensate victimele Holocaustului pentru o serie de daune, inclusiv pentru pierderea depozitelor bancare şi a poliţelor de asigurare, precum şi pentru deposedarea averilor de către nazişti. Este de asemenea amintit un „fond de compensare” înfiinţat de Guvernul german, în valoare de 1,7 mld. de dolari, finanţat de bănci şi alte corporaţii germane (şi, poate, şi de Guvern), pentru a-i compensa pe supravieţuitorii Holocaustului, legat de implicarea companiilor germane în deposedarea de averi şi în finanţarea şi construirea lagărului de concentrare de la Auschwitz, precum şi în folosirea muncii forţate. Cancelarul german Gerhardt Schröder a spus că fondul are menirea să împlinească „responsabilitatea morală a firmelor germane în privinţa unor probleme precum munca forţată, arianizarea şi alte nedreptăţi comise în timpul regimului nazist”. După cum se poate vedea, atunci când sunt implicate firmele, lucrurile par a fi (aproape) clare: continuitatea unei instituţii nepolitice poate fi destul de uşor stabilită. Rămâne doar întrebarea: cum tratăm acele persoane care nu erau nici măcar născute în timpul regimului nazist? Sau al altor regimuri totalitare, aş adăuga.

Karl Jaspers (The Question of German Guilt, New York, Capricorn, 1961) distinge între vinovăţia cuiva pentru ceea ce a făcut şi vinovăţia pentru ceea ce este. Pe aceasta din urmă o denumeşte „vinovăţie metafizică”. „Există solidaritate între oameni ca fiinţe umane — spune Jaspers —, ceea ce îl face pe fiecare responsabil pentru fiecare greşeală şi pentru fiecare nedreptate din lume, mai ales pentru crimele comise în prezenţa sa sau cu ştiinţa sa. Dacă nu fac ceea ce trebuie făcut pentru a le preîntâmpina, sunt şi eu vinovat.”

Frază finală pe care o propun drept concluzie la acest articol.

NOTĂ. Citările care nu au legături (link-uri) sunt din Stanford Encylopedia of Philosophy.

Reclame

Timpul copilăriei, timpul maturităţii. O ipoteză

„La un moment dat al vieţii, zilele încep să fugă mai repede. Ca, de pildă, râurile. Curg liniştite şi dintr-odată o iau la goană, tot mai tare şi mai tare, până ce se prăbuşesc în josul cascadei.”

Dino Buzzati

Evenimente noi, cu adevărat noi, fundamental noi, se petrec tot mai rar în viaţa noastră pe măsură ce înaintăm în vârstă. Asta, deşi în aparenţă lucrurile stau exact invers: copilăria ne apare — retrospectiv — mai ternă, marcată de monotonia şcolii, a constrângerilor educaţiei, a supunerii, a umilinţei.

Dacă însă în categoria „evenimentelor” includem gândurile, trăirile, aspiraţiile, va trebui, cred, să admitem că în copilărie succesiunea evenimentelor este cu mult mai bogată, mai variată, în timp ce la maturitate repetitivitatea devine tot mai accentuată. Tot mai puţine circumstanţe ireductibile la circumstanţe anterioare se ivesc cu trecerea anilor. Intelectul nostru adoptă un număr limitat de categorii existenţiale, la care facem apel spre a facilita rezolvarea situaţiilor cu care ne confruntăm. Acceptăm tot mai greu să creăm categorii noi, speriaţi de ideea că fiecare categorie nouă ne micşorează şansa de a rezolva situaţia prin recurs la o situaţie anterioară, similară, căreia i-am găsit deja soluţia. Suntem tot mai obsedaţi de succes, de carieră, avem tot mai multă responsabilitate, ne permitem tot mai puţin să riscăm.

Or, repetitivitatea este consumatoare de timp pentru că însăşi operaţia mentală de plasare a unei situaţii prezente într-o categorie veche, deja verificată, implică reiterarea unei „felii de timp”, implică suprapunerea unor timpi deja trăiţi, în ultimă instanţă pierderea „noutăţii” timpilor, ai timpilor copilăriei, când noul ne întâmpina în fiecare pas, chiar şi fără s-o conştientizăm. Iar timpul cu adevărat „nou” al maturităţii, timpul netrăit încă, se tot împuţinează. Probabil că mentalul nostru „contabilizează” drept timp trăit doar ceea ce este cu adevărat inedit. Adevărata monotonie se atinge abia la maturitate, chiar şi în situaţiile cele mai strălucite, cu succese notabile în carieră, cu multe aventuri (inclusiv sexuale!), călătorii, reuşite de tot felul ş.a.m.d. Fiindcă toate aceste evenimente se reduc în ultimă instanţă la un număr restrâns de stereotipii de comportament, de percepţie, de trăire. Din ce în ce mai restrâns, pe măsură ce înaintăm în vârstă.

Decizia Curții Constituționale a României privind comasarea alegerilor. Întrebări ale unui neexpert în drept (constituţional)

După cum se ştie, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi a alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din anul 2012, precum şi pentru modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (am reprodus titlul complet), Curtea Constituţională a României (CCR) s-a pronunţat împotriva comasării alegerilor locale cu cele parlamentare, pe care a dorit-o Puterea.

Spicuiesc mai jos din motivaţiile Curţii.

Nu banii fac legalitatea ci mulţimea lor (parafrază la zicala — adaptată — „Nu banii aduc fericirea ci mulţimea lor”)
Cu toate că

„[i]mportanţa şi necesitatea măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare într-un context de criză economică — incontestabile de altfel — nu se pot constitui (…) în argumente care să susţină, în orice condiţii, restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau ale unor libertăţi sau care să susţină măsuri de natură a afecta principii fundamentale ale statului de drept”,

totuşi CCR a cerut Guvernului, înainte de a se pronunţa,

„o estimare a impactului financiar asupra bugetului general consolidat în ipoteza organizării la date diferite a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale şi pentru cele Parlamentare, precum şi costurile organizării celor două categorii de alegeri la aceeaşi dată. S-a solicitat, totodată — spune în continuare CCR —, comunicarea cheltuielilor efective pe care le-ar presupune cele două categorii de alegeri, precum şi costurile colaterale pe care le-ar putea genera desfăşurarea a două rânduri de campanii electorale.”

Guvernul a trimis estimările cerute — aflăm tot din textul motivaţiei CCR: cca. 348,5 milioane lei în cazul alegerilor separate, respectiv cca. 191,7 milioane lei în cazul alegerilor comasate, rezultând o economie estimată de cca. 156,8 milioane lei.

În zadar însă:

„Aceste date nu au adus elemente concludente, în raport de expunerea de motive a legii — sună verdictul CCR —, care să justifice organizarea alegerilor parlamentare şi locale la aceeaşi dată.”

Să înţelegem deci că o sumă economisită mai mare ar fi putut determina CCR să emită o decizie favorabilă comasării? Căci, în caz contrar, la ce bun să-i mai fi cerut Guvernului o fundamentare economică?

Daţi-i omului (candidatului) şansa să-şi încerce norocul şi la Parlamentare dacă n-a ieşit primar!
Ca principiu, CCR respinge proiectul de lege al coaliţiei de la putere (şi) pentru că nu i se dă unui candidat respins la alegerile locale posibilitatea să candideze la o funcţie de parlamentar. Şi invers.

„[L]egea criticată [de USL] prevede că în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Parlament la aceeaşi dată cu alegerile pentru autorităţile administraţiei publice locale, o persoană nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar şi pentru un mandat de deputat sau de senator şi nici pentru funcţia de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de deputat sau de senator.”

Altfel spus, dacă e să-i acordăm omului toate şansele (pe care, nu-i aşa, le merită), ar trebui separate nu numai alegerile locale de cele parlamentare, ci şi alegerile pentru primărie de cele pentru consiliul judeţean. Pentru că, evident, o persoană nu poate candida — chiar şi în condiţiile separării — la cea de-a doua demnitate dacă a ratat-o pe prima.

Analogia nu funcţionează… totdeauna
Coaliţia aflată la putere şi-a motivat propunerea de prelungire a mandatului aleşilor locali (din iunie până în noiembrie) bazându-se, printre altele, pe anumite precedente, şi anume — citez din argumentaţia Puterii aşa cum este reprodusă în Decizia 51/2012: „organizarea şi desfăşurarea concomitentă a mai multor scrutine nu reprezintă o premieră, oferindu-se ca exemple în acest sens faptul că, până în anul 2004, alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat şi alegerile pentru Preşedintele României au avut loc la aceeaşi dată, prin utilizarea unei infrastructuri electorale comune, sau faptul că au existat situaţii în care s-a organizat, în acelaşi timp, referendum şi alegeri (…). Se mai invocă un singur precedent în aceeaşi materie, respectiv o situaţie în care mandatul aleşilor locali a fost prelungit, autorităţile locale alese în februarie 1992 încetându-şi mandatul în iunie 1996.”

CCR desfiinţează această motivaţie prin argumentul că alegerile locale la care face referire proiectul de lege a comasării au avut loc sub imperiul unei alte legi, în prezent abrogată; ca şi prin argumentul că legea propusă ar acţiona retroactiv:

„(…) Curtea constată că, de principiu, prelungirea mandatului în curs a reprezentantului unei autorităţi publice este implicit prohibită de dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Constituţie, care, referindu-se la dispoziţiile art. 83 din Legea fundamentală, respectiv la noua durată a mandatului Preşedintelui României introdusă urmare revizuirii Constituţiei, stabileşte că acestea «se aplică începând cu următorul mandat prezidenţial».”

Nota Bene: CCR aplică în cazul de faţă principiul analogiei (de la preşedinte la orice „reprezentant al unei autorităţi publice”), deşi anterior declarase ritos că:

„la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei”.

CCR dă „indicaţii preţioase”
Iată ce găsim în textul Deciziei 51/2012:

„Aşa cum Curtea Constituţională a reţinut prin Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, (…), actuala reglementare a sistemului electoral românesc prezintă o serie de imperfecţiuni, acolo arătate, şi, ca atare, se impune o reconsiderare (subl. mea) a acesteia din perspectiva alegerilor parlamentare din anul 2012, care să asigure, sub toate aspectele, organizarea şi desfăşurarea unor alegeri democratice în România. În această privinţă, Curtea reţine că trebuie (subl. mea), în primul rând, să se pornească de la realităţile economice, politice şi sociale ale ţării, de la rolul partidelor politice în procesul electoral, de la necesitatea raţionalizării Parlamentului şi, în final, să fie reglementat un tip de scrutin corespunzător concluziilor desprinse şi care să aibă corespondent în tipurile de scrutin care se regăsesc în majoritatea statelor europene. Curtea constată că este necesară o reexaminare de ansamblu a Legii nr. 35/2008 (subl. mea), (…)”

Asta, deşi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale se prevede foarte clar, la art. 2, că

„Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

E adevărat că indicaţiile pe care şi le permite CCR în cazul de faţă nu reprezintă modificări efective şi nu vizează propuneri de modificare în proiectul de lege supus verdictului de constituţionalitate ci dă sfaturi, altminteri de ordin general (inclusiv de ordin macroeconomic!), privind alte legi, ba chiar şi legi încă neelaborate. Asta da, separare a puterilor!

În plus, dacă examinăm lista atribuţiilor CCR cuprinse în Legea nr. 47/1992, art. 11, mă întreb unde regăsim atribuţiile de (competentă) consiliere pe care CCR şi le arogă.

Nu mai amintesc de neîncrederea în alegătorul român, care n-ar şti — din perspectiva CCR — să discearnă între buletinele de vot şi s-ar încurca în propriile sale intenţii de vot dacă ar fi pus în situaţia unor alegeri comasate. Mă întreb în conformitate cu care lege a fost emisă această apreciere.

Iarna în România: tragedie națională

În fiecare an iarna e în România o tragedie naţională. Ninge 30 de centimetri, comandamente peste comandamente, televiziunile le consacră mii de ore de emisie, miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, directori generali, directori, adjuncţi, şefi de birou se perindă pe la televiziuni şi dau explicaţii. Şi dau explicaţii. Şi dau explicaţii: sare, nisip, clorură de calciu, tronsoane, macazuri, pasaje, bariere, tiruri alunecate de-a curmezişul, trotuare, primiri urgenţe, hipotermie, ceaiuri calde, coduri, şoferi, străzi laterale, drumuri închise, gaz metan din Rusia, importuri, parlament gol, comisii de specialitate, chiciură, „suluri” peste şosele, gheaţă la captări, prim-ministru oferind ceai cald şoferilor, aziluri de noapte, traumatisme…

Iată o poză (circulă pe internet) dintr-o ţară unde probabil că se dau foarte puţine explicaţii şi totul se rezolvă. On the spot!

%d blogeri au apreciat asta: