Monthly Archives: Aprilie 2012

Medicina românească, între incompetenţă, indolenţă, corupţie şi cinism (V)

Cine eliberează reţeta la externarea din spital: ping-pong iresponsabil între spital şi medicul de familie

După un infarct miocardic acut şi implantarea unui stent, părăsesc Institutul de Cardiologie „C.C. Iliescu” Fundeni, Secţia Cardiologie 2, în mână cu un bilet de ieşire din spital, care este totodată şi scrisoare medicală către medicul de familie. Biletul–scrisoare conţine, evident, o serie de recomandări privind regimul de viaţă pe care va trebui să-l urmez, inclusiv medicaţia pentru perioada următoare. La externare, întreb: „Cine îmi dă reţeta cu medicamentele compensate, dumneavoastră sau medicul de familie?” Mi se răspunde: „Medicul de familie, bineînţeles!” Sun la cabinetul medicului de familie, doctoriţa Daniela Cosmina Mariş. Asistenta îmi răspunde cu toată convingerea (şi cu amabilitatea deja bine cunoscută): „Nu! Pentru primele 30 de zile spitalul trebuia să vă elibereze reţeta.” Şi îmi dă şi o explicaţie: „Spitalul vă pasează pentru că vor să facă economie. Ştiţi, formularele de reţetă costă!”

Intuiesc de pe-acum un ping-pong între cele două entităţi medicale. Pulsul deja începe să-mi crească: atenţie, sunt la două săptămâni după un infarct miocardic! N-am voie să mă enervez! Drept care sun la tel-verde de pe situl Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, 0800 800 950, şi pun aceeaşi întrebare. O voce bărbătească, fermă, aproape indignată, îmi răspunde: „Bineînţeles că medicul de familie trebuie să vă dea reţeta! Păi ei cu ce se mai ocupă? Nu vrea să vă dea? Cereţi-i să mă sune şi îi explic eu care îi sunt îndatoririle!” Înarmat cu un argument în plus (între timp studiasem şi pasajele respective din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii), mă duc la cabinetul medicului de familie ferm hotărât să-i cer să-mi precizeze în scris motivul pentru care refuză să-mi elibereze reţeta. Doctoriţa, în generozitatea ei hippocratică, face chiar mai mult pentru mine! Îmi dă un bilet adresat medicului specialist de la Fundeni. Iată cum sună biletul:

„În atenţia dlui Dr. Bostan Ion
Medic Specialist Cardiolog
În concordanţă cu prevederile Co–Ca [Contract–cadru] 2011–2012, vă rog să eliberaţi rp compensat pacientului … (CNP …) conform cu Biletul de ieşire din spital, întrucât medicul de familie poate elibera această medicaţie doar după 30 zile de la externarea pacientului, în caz contrar riscând penalizări de la Casa de Asigurări.
Cu stimă, Dr. Daniela Mariş
05.04.2012.”

Totuşi, până la Spitalul Fundeni e cale lungă. Aşa că înainte de a o porni la drum, ca să mă asigur, prefer s-o sun pe sora-şefă de la secţia Cardiologie 2. Îmi răspunde: „Pentru un singur medicament trebuia să vă eliberăm noi reţetă compensată. Plavix. A fost o scăpare a rezidentei care s-a ocupat de redactarea biletului de externare. În rest, e treaba medicului de familie!”

Lucrurile încep să fie clare: singura soluţie este schimbarea medicului de familie. Ceea ce şi fac, prompt. Şi am noroc. Nimeresc peste un tânăr medic, Mihnea Saidel, pentru care jurământul lui Hippocrate primează faţă de „riscul de a fi penalizat” de CNAS. În mai puţin de două ore sunt din nou acasă, cu toate medicamentele prescrise.

Ce spune legea?

Iată un extras, cu precizarea că ultimele modificări — Modificări în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2011–2012 — nu schimbă cu nimic prevederile în discuţie din prezentul comentariu:

4. Obligaţiile furnizorilor de servicii medicale din asistenţa medicală primară şi ale caselor de asigurări de sănătate

Art. 32. În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, pe lângă obligaţiile generale prevăzute la art. 14, furnizorii de servicii medicale în asistenţa medicală primară au următoarele obligaţii:

(…)

h) să prescrie medicamente cu sau fără contribuţie personală şi după caz, unele materiale sanitare, precum şi investigaţii paraclinice numai ca o consecinţă a actului medical propriu. Excepţie fac situaţiile în care pacientul urmează o schemă de tratament stabilită pentru o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice, iniţiată de către medicul de specialitate aflat în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate, prin prescrierea primei reţete pentru medicamente cu sau fără contribuţie personală şi, după caz, pentru unele materiale sanitare, precum şi situaţiile în care medicul de familie prescrie medicamente la recomandarea medicului de medicina muncii. Pentru aceste cazuri, medicul de specialitate din ambulatoriu sau la externarea din spital, precum şi medicul de medicina muncii, este obligat să comunice recomandările formulate, folosind exclusiv formularul tipizat de scrisoare medicală, al cărui model este stabilit prin norme. Pentru persoanele care se încadrează în «Programul pentru compensarea în procent de 90% a preţului de referinţă al medicamentelor acordate pensionarilor cu venituri realizate numai din pensii de până la 700 lei/lună», medicul de familie prescrie medicamentele recomandate de către alţi medici aflaţi în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, numai dacă acestea au fost comunicate pe baza scrisorii medicale; în situaţia în care medicul de familie prescrie medicamente cu şi fără contribuţie personală la recomandarea altor medici, conform celor de mai sus, responsabilitatea prescrierii revine exclusiv medicului/ medicilor care a/ au indicat tratamentul.”

Ce constatăm? Că legea face într-adevăr referire la o perioadă de 30 de zile, „iniţiată [subl. mea] de către medicul de specialitate aflat în relaţie contractuală cu casa de asigurări de sănătate, prin prescrierea primei reţete pentru medicamente [subl. mea]”. O interpretare posibilă ar fi aceasta: Este evident că o schemă de tratament pe termen lung (pe o perioadă de mai mult de 30 de zile) nu poate fi materializată printr-o reţetă pe termen la fel de lung ca şi schema de tratament. De ce? Pentru simplul motiv că medicaţia prescrisă se poate modifica în funcţie de evoluţia bolii, de unele efecte colaterale ale medicamentelor, constatate în timp, chiar şi de apariţia pe piaţă a unor medicamente noi şi mai eficace. Etc. De aceea, medicul specialist iniţiază (i.e. începe) o prescriere pe doar 30 de zile. Nu pentru că pe această primă perioadă este obligaţia lui să elibereze reţeta compensată. De altfel, imediat mai jos se spune foarte clar că „medicul de specialitate din ambulatoriu sau la externarea din spital, precum şi medicul de medicina muncii, este obligat să comunice recomandările formulate, folosind exclusiv formularul tipizat de scrisoare medicală [subl. mea]”. Dacă ar fi în mod indubitabil obligaţia lui să elibereze reţeta compensată, atunci care ar mai fi rostul unei scrisori medicale? Adresată cui, dacă nu medicului de familie?

Pe de altă parte, interpretarea conform căreia obligaţia de a elibera prima reţetă revine medicului specialist nu poate fi nici ea exclusă.

Asta, ca să ne referim strict la termenii „tehnici” vehiculaţi în lege. Dar unde intervine în actul medical jurământul lui Hippocrate? Nicăieri? S-a pierdut pe drum, îndărătul birocraţiei şi al corespondenţei (scrise şi verbale) între cele două entităţi medicale, în detrimentul pacientului?

Să ne mai aruncăm o privire şi asupra art. 66 din aceeaşi lege:

Art. 66 (1) În relaţiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, pe lângă obligaţiile generale prevăzute la art. 14, unităţile sanitare cu paturi [subl. mea] sunt obligate:

a) să informeze medicul de familie al asiguratului sau, după caz, medicul de specialitate din ambulatoriu, prin scrisoare medicală transmisă direct sau prin intermediul asiguratului, cu privire la diagnosticul stabilit, controalele, investigaţiile, tratamentele efectuate şi cu privire la alte informaţii referitoare la starea de sănătate a asiguratului; scrisoarea medicală va fi un document tipizat care se întocmeşte în două exemplare, din care un exemplar rămâne la furnizor, iar un exemplar este transmis medicului de familie/medicului de specialitate din ambulatoriul de specialitate, direct sau prin intermediul asiguratului; să finalizeze actul medical efectuat, inclusiv prin eliberarea la externare a prescripţiei medicale pentru medicamente cu sau fără contribuţie personală [subl. mea] şi, după caz, pentru unele materiale sanitare, recomandare dispozitive medicale, respectiv eliberarea de concedii medicale pentru incapacitate temporară de muncă, atunci când concluziile examenului medical impun acest lucru (…).”

Cu alte cuvinte, pe de o parte, „medicul de specialitate din ambulatoriu [este obligat să informeze medicul de familie], prin scrisoare medicală transmisă direct sau prin intermediul asiguratului”, iar pe de altă parte este obligat „să finalizeze actul medical efectuat, inclusiv prin eliberarea la externare a prescripţiei medicale”. Pas de mai înţelege ceva!

Iar dacă legea — fie-mi îngăduita o caracterizare neacademică — este varză, atunci hai să mai contribuim şi noi, medicii de familie, cu ambiguităţi care să ne facă viaţa mai uşoară şi mai ferită de „penalităţi”! Pacientul? Dumnezeu cu mila!

Ce se întâmplă când spitalul n-are bani pentru medicamente?
O serie de medicamente necesare tratamentului, esenţiale de altfel, nu existau în dotarea spitalului Colţea. Mai miră pe cineva în România de astăzi? Drept care pentru respectivele medicamente mi-a fost scrisă o reţetă şi am fost sfătuit să mă adresez medicului de familie pentru a le putea măcar procura în regim compensat. Răspunsul doamnei doctor de familie a fost însă stupefiant: nu vă pot elibera reţetă compensată atâta vreme cât vă aflaţi internat în spital. Din nou ping-pong între spital — alt spital — şi medicul de familie. Pe spinarea (greu încercată) a pacientului. Miră pe cineva? Da. Mărturisesc că atâta cinism a întrecut puterea mea de anticipare.

O completare (din 22 octombrie 2015)
Înainte de a ajunge la Fundeni am primit îngrijiri la spitalul Colţea; despre care nu am a mă plânge; cu o singură excepţie. În timpul şederii acolo, şapte-opt zile, prin salon s-au perindat o mulţime de medici (sau medici în devenire, respectiv studenţi) cardiologi. Printre cei ce s-au perindat a fost şi un medic tânăr, poate rezident, poate deja atestat. A trecut pe acolo şi m-a văzut frunzărind nişte copii xerox după un text destinat publicului larg despre funcţionarea inimii, inclusiv despre stenturi, ceea ce mă interesa în mod deosebit întrucât ştiam că e foarte probabil să mi se pună unul. S-a oprit lângă pat şi, de la înălţimea celor doi metri cât măsura în înălţime, m-a aţintit cu o privire rece. „Mă informez”, i-am spus în chip de explicaţie, citindu-i dezaprobarea de pe chip. „Nu vă foloseşte la nimic, zice, se scriu tot felul de prostii.” „Cum aşa! l-am contrazis, e publicat de Societatea Română de Cardiologie.” „N-are importanţă. Citiţi tot felul de prostii şi după aia veniţi să ne daţi nouă lecţii! mi-a replicat tăios. Mai bine faceţi din el avioane!”

Din păcate, nu i-am reţinut numele…

De mult m-am întrebat dacă nu cumva ar fi bine ca un candidat la admiterea la medicină să treacă întâi şi întâi un test psihologic. Un test de „chemare” şi de „omenie”. Căci mulţi nechemaţi se află în rândul medicilor din România.

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: