Monthly Archives: mai 2012

De ce nu îl voi vota pe Piedone la alegerile locale

Primarul — conservator, după ultima revelaţie ideologică — al Sectorului 4 al Capitalei, Cristian Popescu–Piedone, a făcut foarte multe în sectorul pe care îl administrează. A construit şi renovat grădiniţe, a amenajat spaţii verzi între blocuri, a ridicat kilometri întregi de garduri metalice de-a lungul străzilor şi aleilor (în paranteză fie spus, greu de imaginat o mai mare risipă de metal), a amenajat nenumărate locuri de joacă pentru copii, a asfaltat alei, a creat în ultimii 4 ani, după cum o afirmă pe situl său personal, peste 40.000 de locuri de parcare. Cu alte cuvinte, primarul Piedone a făcut, s-ar putea spune, multe pentru oameni. El crede că ştie perfect ce le aduce un spor de calitate a vieţii locuitorilor sectorului pe care îl administrează. O ştie mai bine chiar decât locuitorii înşişi.

Incidentul pe care îl voi relata mai jos îmi arată însă, alături de alte câteva faţete ale personalităţii sale, că, prin mentalitatea sa de pater al sectorului, Piedone se deosebeşte prea puţin de predecesorii săi din regimul trecut. La fel ca şi el, grangurii de pe vremuri construiau blocuri, plantau bătătoare de covoare pe la margini de alee, ca să aibă tot omul unde să-şi desprăfuiască covoarele (între orele de linişte), construiau creşte pentru ca „oamenii muncii”, mame şi taţi deopotrivă, ambii în „câmpul muncii”, să-şi poată lăsa copiii în grija unui personal calificat şi să-şi aducă astfel, mai cu spor, contribuţia la „edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, construiau şi localuri publice (domeniu în care actualul primar se pare că a excelat, în calitate de şef de restaurant şi de complex hotelier), unde „oamenii muncii” să se poată recrea în timpul liber, înfiinţau linii de autobuze şi de tramvaie pentru ca „oamenii muncii” să ajungă mai uşor la serviciu, amenajau — la fel ca Piedone — parcuri, pe cât posibil le şi întreţineau, pentru a le asigura „oamenilor muncii” locuri de recreare (tot în timpul liber), ba chiar tăiau străzi şi bulevarde noi pentru a le dărui „oamenilor muncii” oraşe moderne, cu o arhitectură modernă. Şi câte şi mai câte. Toate acestea, prin grija Partidului Comunist Român. Care — la fel ca şi Piedone astăzi — ştia perfect, fără să întrebe pe nimeni, ce le asigură „oamenilor muncii” confortul şi prosperitatea. Ferească Dumnezeu însă să-i treacă vreunui „om al muncii” prin minte să se amestece în treburile administraţiei, să întrebe de ce e prea multă birocraţie, de ce miliţia nu sare, decât foarte rar, în apărarea cetăţeanului agresat în casă sau pe stradă ci acţionează preponderent la comandă politică, sau să întrebe de ce miliţia are nevoie de n maşini (şi nu de m), sau să întrebe câţi litri de benzină consumă pe lună şi ce fel de misiuni îndeplineşte!

Acum mai bine de trei ani am îndrăznit să cer Poliţiei Comunitare din sectorul 4 al Capitalei, unde locuiesc, subordonată, conform legii, primarului Piedone, câteva informaţii privitoare la numărul de autoturisme aflate în dotare, precum şi la scopul folosirii acestora; un număr cu totul excesiv judecând după faptul că stau neclintite cu lunile în curtea sediului Poliţiei.

Era… este vorba de banul public. A cărui judicioasă întrebuinţare mă priveşte şi pe mine, simplu cetăţean. Şi asupra căruia pretind să am un cuvânt de spus.

Am trimis această cerere prevalându-mă de prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. În urma răspunsului — impertinent — pe care l-am primit din partea Poliţiei Comunitare (vezi actualizarea din 3 mart. 2009 din aceeaşi postare), cum că informaţiile cerute nu sunt de interes public, m-am adresat în scris primarului Piedone. Presupun că intervenţia mea a mişcat ceva din loc la Poliţia Comunitară — nu cine ştie, doar un pic. Drept care am primit un nou răspuns de la aceasta, nu mai puţin impertinent — şi, în plus, cinic — (vezi aceeaşi postare), conţinând fraze în genul: „Numărul de autoturisme aflate în dotarea instituţiei este în conformitate cu normele de înzestrare stabilite de cei în drept.” Cu alte cuvinte, eu, cetăţeanul de rând, neaflându-mă în categoria celor în drept, să fac bine să-mi văd de treburile mele şi să nu-mi mai bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Izbitoare asemănare de atitudine cu cea a „organelor” de odinioară.

I-am trimis deci primarului Piedone scrisoarea de mai jos:

„Domnule Primar,

Subsemnatul (…) vă trimit anexat, în copie, răspunsul pe care l-am primit de la Poliţia Comunitară S4 în urma intervenţiei dumneavoastră legată de informaţiile pe care le-am cerut respectivei instituţii, în baza Legii 544/2001 privind accesul la informaţiile de interes public, privind dotarea Poliţiei Comunitare cu autoturisme, şi utilizarea acestora.

După cum puteţi vedea, răspunsul este o probă de dispreţ la adresa cetăţeanului, şi totodată o probă de cinism. Eu mă simt umilit. Dumneavoastră nu vă simţiţi umilit?

Cu stimă (…)”

Nu, primarul sectorului 4 nu s-a simţit umilit. Piedone n-a catadicsit să-mi răspundă. De aceea nu îl voi vota pe 10 iunie. Pentru că ştie mai bine decât mine ce e bine pentru mine şi ce nu. Pentru că legea este pentru el facultativă. Vezi şi mafia traficanţilor de marfă furată şi de contrabandă din jurul complexului comercial Big Berceni, care persistă de ani de zile, nestingherită de (sau mână în mână cu) Poliţia Comunitară, pe care Piedone (printre altele, posesor al unui permis de conducere obţinut ilegal) o foloseşte în scopuri numai de el ştiute.

Reclame

Conu’ Mircea (Diaconu) faţă cu Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta

Întrebat ce părere are de Iniţiativa Civică de Centru-Dreapta, anunţată de fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu, Mircea Diaconu a răspuns, cu o mină scârbită şi mai ales iritată, că i se pare infinit mai importantă problema Sarmizegetusei, că „acolo e un deal, cu copaci, sub care se află trei etaje de istorie românească şi nimeni nu dă la o parte nici copacii, nici pământul şi stăm pe noi. Ce face Ungureanu atât de puţin mă interesează”. Altfel — şi apăsat — spus, fostul actor M.D. preferă acţiunea culturală acţiunii politice. Şi asta deşi este membru al Partidului Naţional Liberal, senator şi, mai nou, ministru al culturii. Adică o ipostază triplu-politică. Plus implicarea, dubioasă după unii, în subteranele Revoluţiei din decembrie ’89. Desigur, dl senator şi ministru liberal are dreptul să considere că acţiunea politică este doar un vehicul în împlinirea adevăratului destin omului de cultură ce se consideră a fi rămas. Acela al activismului cultural.

Ar fi interesant de aflat când a avut M.D. revelaţia „celor trei etaje de istorie românească” de la Sarmizegetusa. Când a intrat în politică? Sau acum o lună şi ceva, când a fost numit ministru al culturii?… Interesant, vorba vine! Ce mai poate fi interesant în liberalismul românesc de când a intrat sub zodia crinului şi toate s-au pervertit răsturnându-se cu stânga-n sus? Dacă au fost vreodată altfel din ’89 încoace.

Nu?… Da?…

De când lumea discursul oral a fost presărat cu ticuri verbale de tot felul. Cu ani în urmă vorbitorul obişnuia să insereze o câte o interogaţie negativă. „Nu?” întreba, retoric, după unele fraze. Cu varianta: „Nu-i aşa?”. Semnificaţia era simplă şi inofensivă şi se adresa preponderent vorbitorului însuşi. Se traducea îndeobşte prin: „Sunteţi de acord, sper, că la cele spuse n-am alternativă.” Iar alteori avea pur şi simplu rolul de a temporiza fluxul exprimării atunci când ideea continuatoare a discursului nu venea suficient de rapid.

Astăzi este la modă interogaţia pozitivă. Vorbitorul inserează din când în când câte un „Da?”. Iar semnificaţia nu mai este nici simplă nici, mai ales, inofensivă. Dimpotrivă, departe de a se mai adresa vorbitorului însuşi, „Da?”-ul modern îl are drept ţintă directă pe preopinent. Şi anume perceput ca un adversar, eventual inamic, care trebuie anihilat rapid, de preferinţă strivit. Rolul temporizator a dispărut şi de fapt ticul verbal nici nu mai e tic. Ci armă. Vorbitorul îşi priveşte interlocutorul drept în ochi, se încruntă, aruncă fulgere. Şi îl somează: „Da? Păi vezi că p-asta n-o ştiai!” „Da? Vezi că n-ai altă alegere decât să fii de acord cu mine?” Sau: „Da? Păi vezi că eu am (totdeauna) dreptate!” „Da? Vezi ce păţeşti dacă ai impertinenţa să mă înfrunţi pe mine (care îţi sunt net superior)?” „Vezi că eşti prost/proastă?” „Da? Ai văzut că ţi-am tras-o!”…

„Da?”-ul multifuncţional răspunde perfect necesităţilor „dialogului” modern. Cel puţin în România. Din când în când se mai iveşte în media câte un vorbitor mai în vârstă care foloseşte vechiul „Nu?” sau şi mai vechiul „Nu-i aşa?”. Mă uit la el cu compătimire şi îmi spun în gând: Uite dom’le cât e de demodat! Şi de neajutorat. Oare chiar nu-şi dă seama?

Fiţuici murdare în cutiile de scrisori din Câmpina

Aşa înţelege USL-ul să-şi desfăşoare campania electorală pentru alegerile locale din Câmpina: împrăştiind în cutiile de scrisori ale locuitorilor Câmpinei fiţuici nesemnate, în care primarul Horia Tiseanu este acuzat că ar fi luat mită de la două firme cu care Primăria oraşului a avut — se subînţelege —relaţii contractuale. Fiţuica murdară poartă şi sigla PDL-ului pentru inducerea în eroare a credulilor, după preceptul Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne până la urmă.

Nu m-aş mira ca autorii să se trezească în faţa unui electorat mai luminat la minte decât îl bănuieşte. Care între timp a învăţat orice acuzaţie mai trebuie şi dovedită.

Personal, i-am adus mai multe critici primarului Tiseanu pe acest blog. Dar acum, după asemenea măgării îndreptate împotriva sa, regret că n-am domiciliul stabil în Câmpina pentru a-l vota fără nicio reţinere.

%d blogeri au apreciat asta: