Monthly Archives: noiembrie 2012

„(Critic)Atac” la adresa preconizatului Muzeu al Comunismului

Ideologie de stânga, sau propagandă de partid?

Beneficiind, recent, de ospitalitatea unei prestigioase reviste literare, Grupul CriticAtac, care începe să capete notorietate (în limbaj popular, începe să fie cunoscut ca un cal breaz), patronează un grupaj de articole sub titlul „De ce un muzeu al comunismului?”.
Patronează? Scuze, m-am exprimat greşit! Grupul CriticAtac nu patronează nimic. De ce? Pentru că îi este profund odios cuvântul „patron”, specific capitalismului în stare de putrefacţie, cel aflat — vă amintiţi? — „pe muchia prăpastiei”; şi faţă de care „socialismul multilateral dezvoltat” se afla în poziţie… avansată (cum se spunea într-un banc din epocă)!
De ce este tocmai grupul CriticAtac cel ce abordează o asemenea temă? [1] Răspunsul la o asemenea întrebare ar putea părea cât se poate de firesc: deoarece grupul CriticAtac se revendică de stânga; iar un muzeu al comunismului se întrevede a fi un instrument de înfierare a ideologiei de stânga (stânga extremă, îmbrăţişată de comunism) şi mai ales a faptelor comise sub stindardul (de nu cumva sub pretextul) ideologiei stângii extreme. Ar putea părea, dar nu este. De ce? Pentru că de fapt CriticAtac se conturează a fi o grupare nu atât ideologică, cât mai degrabă un agent de propagandă în favoarea actualei stângi din România. Al cărei „stângism” se reduce la o singură deviză: anti-PDL şi anti-Băsescu.

Fie-mi permis ca înainte de comenta succint articolele reunite în grupajul în discuţie, să ilustrez orientarea respectivului grup, cu un articol semnat Victoria Stoiciu (membră fondatoare a CriticAtac-ului) din publicaţia cu acelaşi nume, din 31 iulie 2012, intitulat „Circul continuă. Pâine mai avem?”, în care afirmaţiile tendenţioase se află în competiţie cu argumentele false. Mă limitez la două exemple: „Ştirea despre privatizarea Poştei Române a rămas aproape neobservată în presă, deşi în iarnă în Piaţa Universităţii mesajele anti-privatizare au dominat agenda.” Să fim serioşi! Pentru cel dispus la un minim efort de documentare, manifestaţiile din Piaţa Universităţii au fost orchestrate (cu plăţile aferente către participanţi) de trustul lui Voiculescu şi menite a fi (ceea ce au şi fost până la urmă) o primă etapă a planului de răsturnare a Puterii de dreapta… Apoi: „Guvernul MRU a picat în aprilie şi din cauza tentativei de privatizare a CupruMin.” Încă o dată, să fim serioşi! Guvernul MRU a căzut în cadrul aceluiaşi plan, ca o a doua etapă, de instalare a unei puteri menite să deturneze cursul „periculos” al justiţiei din România, de emancipare de sub practicile comenzilor politice, curente sub guvernul lui Adrian Năstase; şi anume prin manevre de atragere a parlamentarilor Puterii în tabăra USL (a treia etapă), fără nicio legătură cu vreo confruntare ideologică sau de politici economice.

Dar să revenim la „Muzeul Comunismului”. Judecând după opiniile exprimate — în marea lor majoritate —, presupun că titlul cel mai potrivit ar fi nu cel afişat, „De ce un muzeu al comunismului?”, ci „De ce nu este necesar un muzeu al comunismului”. Dacă nu chiar „De ce un muzeu al comunismului nu-i decât o fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu” (am citat din Florin Poenaru, coordonator al grupajului — v. mai jos).

Vasile Ernu deschide seria cu o teorie–zeflemea a falsificării obiectelor prin transferarea din mediul lor natural în sala muzeului, profitorul fiind — cine altul? — Traian Băsescu. În continuare, Ernu se miră că „comunismul a avut mult mai multe instituţii de arhivare decât capitalismul”. Nu e însă foarte clar de ce tocmai pe Ernu îl prinde mirarea în această privinţă. Oare nu comunismul este acela care a avut, spre deosebire de capitalism, o instituţie foarte productivă în dosare, poliţia politică? „Un muzeul al comunismului poate ar trebui să fie un spaţiu al concilierii în care victimele şi călăii ar trebui să se regăsească, să fie reprezentaţi” — iată o concluzie demnă de un fost (?) „cetăţean sovietic”.

Florin Abraham (membru al Colegiului CNSAS din partea PSD, cercetător la Institutul pentru Studierea Totalitarismului, şef de departament la Fundaţia Institutul Social Democrat „Ovidiu Şincai”) afirmă că „muzeul Comunismului nu este, aşadar [„aşadar”, însă fără nicio argumentaţie], un simplu proiect civic, ci unul ideologic, instrument al luptei politice, menit a consolida la nivel discursiv tema «despărţirii de comunism». Prin «Muzeul Comunismului» foştii social-democraţi, convertiţi peste noapte la «doctrina populară» [aviz PDL-ului!] încearcă să realizeze simbioza dintre anticomunismul ideologic şi neo-conservatorismul economic. Trecutul este pus din nou să lucreze în slujba unor interese politice foarte precise şi profitabile.”
Iată ce scria F.A. în Ora nouă, 8 feb. 2012 pe tema, înrudită, a Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: „În concluzie, experimentul Tismăneanu are ca miză esenţială controlul asupra cercetării istorice din România în beneficiul partidului prezidenţial. De unde este interesul brusc pentru trecutul recent al României manifestat de mass-media pro-prezidenţiale şi al unor înalţi demnitari ai statului român? Răspunsul e foarte simplu: trecutul poate fi un ciomag electoral şi în 2012. Vă aduceţi aminte de strategia anti-Sorin Oprescu din anul 2008 sau de cea împotriva lui Mircea Geoana in 2009? Punctul lor comun este reprezentat de folosirea asocierii cu trecutul, prin Ion Iliescu, în scopul câştigării puterii şi asigurării controlului asupra resurselor publice.”

Igor Mocanu continuă dezbaterea–zeflemea întrebându-se: „Ne-am putea imagina, bunăoară, printr-un efort fabulatoriu, cum ar arăta un exponat într-un astfel de muzeu, menit să simbolizeze tortura sau turnătoria şi dotat cu scopul de a face ca vizitatorul să interiorizeze natura criminală a torturii sau turnătoriei. Pentru a înţelege cât mai bine şi a interioriza cât mai profund natura criminală a dictaturii comuniste, vizitatorul va putea fi invitat în sala de tortură unde va fi pus să semneze o notă informativă. La final i se va spune că totul a fost o înscenare, însă că în trecut totul a fost cât se poate de real (…)”. Noroc că acelaşi Mocanu spune ceva mai jos: „Lăsând gluma proastă la o parte…” Nu putem să-i negăm autorului dreptul la autoapreciere.

Florin Poenaru (coordonatorul grupajului, alături de Veronica Lazăr) constată: „În esenţă nu mai pare a fi niciun mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiţă a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu (…)”.
Iată ce scrie acelaşi F.P. în publicaţia CriticAtac sub titlul „România – ţară agresoare (de ce trebuie să ieşim din NATO şi să dizolvăm armata)”. Ai fi tentat s-o iei în glumă judecând după auto-prezentarea pe care autorul şi-o face: „În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a «memoriei comunismului». Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.”
Dar nu, nu-i glumă. F.P. afirmă, printre multe altele în lungul său articol: „Numai că de această dată naţionalismul românesc este perfect consonant cu imperialismul american care portretizează teroriştii drept cel mai mare pericol al lumii de azi. Aşa cum armata română este complet subordonată intereselor NATO şi americane în cadrul operaţiunilor militare din teatrele de operaţiuni, şi la nivel ideologic naţionalismul românesc din ultimele două secole a fost subordonat total ideologiei imperiale, până la suprapunere. Astfel, vechea schemă marxistă de secol 19 în care naţionalismul statelor-naţiune în formare se poate opune cu succes diverselor forme de imperialism nu mai are astăzi aceeaşi relevanţă istorică.”
Mişto, nu?

Se află şi faimosul Claude Karnoouh printre aleşii CriticAtac-ului. Dar — surpriză! — Claude Karnoouh se limitează de astă dată să ne facă teoria muzeului… pur.

După ce ne informează că „Partidul Democrat Liberal (…) plănuia să construiască un «muzeu naţional al dictaturii comuniste»”, Ovidiu Gherasim–Proca construieşte o teorie întreagă în jurul ideii că memoria tinerilor de astăzi este „o memorie care nu le aparţine şi pe care sunt sortiţi fie să o respingă cu dezgust (subl. m.), fie să o asimileze ca proprie memorie, aşadar ca memorie falsă”. Şi asta de ce? Pentru că suntem incapabili „să le transmitem (…) amintirea curajului şi demnităţii noastre”. Nu e deloc clar despre care — ale cui — curaj şi demnitate vorbeşte autorul. Ale generaţiei care s-a consumat sub dictatura comunistă? Nu e deloc clar nici de ce tinerii resping cu dezgust memoria ce nu le aparţine, şi n-o resping pur şi simplu (fără dezgust). „Am asistat — spune mai jos autorul — prea mult timp la sfidarea consensuală a imperativului desecretizării dosarelor Securităţii Statului de către unele (subl. m.) formaţiuni politice. Prea mult s-au făcut că plouă fruntaşii unora dintre partidele noastre”, constată O. Gh.–P., cuprins subit de jenă să-i identifice pe titularii atitudinilor pro-securiste la fel de precis cum i-a identificat pe democrat-liberali ca promotori ai „monumentului unei victorii imposibile” sau pe cei ce „sprijină necondiţionat abuzul politic, diletantismul administrativ, politizarea generalizată, doar în scopul de a obţine protecţia puternicilor zilei pentru proiecte memorialistice care au nevoie mai curând de independenţă şi de contribuţia societăţii civile decât de patronajul posesorilor temporari ai puterii politice”. Adică membrii Comisiei Tismăneanu, care, alături de alte unelte, „s-au dovedit a fi [cum oare s-or fi dovedit?] mai mult arme ale puterii de partid în lupta oarbă ce a măcinat o alianţă schizoidă”. O. Gh.–P. renunţă la orice „camuflaj” pentru ca tot cititorul să înţeleagă — în caz că mai are dubii — în favoarea cui pledează, atunci când afirmă că „verbiajul anticomunist nu sună mai puţin fals în strunele neoconservatorilor de comandă şi ale liberalilor de carton ce aderă la simbolul de credinţă metanoic al PDL”. În finalul contribuţiei sale, autorul se arată îngrijorat de pericolul ce ne pândeşte, de „a cânta osanale cui nu trebuie”. Cui nu trebuie să-i cântăm osanale? Evident, lui Traian Băsescu.

Conciliantă, Ioana Vrabiescu vede muzeul exclusiv ca „obiect artistic, prin care se ajunge la asimilarea colectivă a noilor valori, locul unde mărturiile consemnate sunt doar pretextul pentru remodelări permanente ale istoriei”. Altfel spus, cine ştie, poate că comunismul o fi fost bun, iar noi să fim pregătiţi şi pentru asemenea surprize.

Iată ce spune, fără nicio reţinere, Dan Ungureanu într-un apendice la grupajul de articole al CriticAtac-ului, intitulat „Anchetă despre înfiinţarea în România a unui Muzeu al Dictaturii”: „Promotorii Muzeului Comunismului sunt, din punctul de vedere al teoriei comunicării, nişte analfabeţi.” Şi încă: „Promovarea stridentă a acestei idei tembele ar fi fost o naivitate dacă n-ar fi o crimă.” D.U. are, se pare, şi „argumente”: „Publicul e apatic. (…) Nu e nimic de expus despre comunism.”

În final, scriitorul croat Boris Buden semnalează într-un „Bonus” al grupajului pericolul ideologizării nepartinice a unui muzeu al dictaturilor — ceea ce niciunul din autorii români nu face (deoarece aproape toţi sunt preocupaţi preponderent de disputa partinică în defavoarea PDL) — şi anume cel întâlnit la „Casa Terorii” din Budapesta (un model, se pare, pentru un viitor muzeul al comunismului în Bucureşti). „Eu apăr pe Dumnezeu, Biserica şi Patria” este deviza afişată în sala consacrată unui arhiepiscop care a avut de suferit de pe urma ambelor dictaturi din Ungaria, cea naţionalist-fascistă şi cea comunistă. Buden se întreabă: aşadar cine apără dreptatea socială, secularismul şi internaţionalismul înseamnă că apără teroarea?…
Şi uite-aşa se falsifică mesajele.

[1]Faptul că printre semnatarii articolelor din grupaj întâlnim (în anexă!) numele unui Ion Vianu nu trebuie să inducă în eroare; nu-i niciun dubiu: „selecţia” CiticAtac-ului vrea să salveze aparenţa de diversitate a opiniilor.

Reclame

Bandiera rossa la trionferà, evviva il comunismo e la libertà

Spicuiesc dintr-un articol semnat Gabriel Chindea, apărut în octombrie 2010 (dar peste care am dat abia acum), în publicaţia auto-declarată de stânga CriticAtac, intitulat „Echivocul neoliberalismului: ideologia puterii sau opiul clasei de mijloc?”

„Sistemul capitalist se mişcă după o dinamică relativ simplă şi, mai ales, perfect coerentă cu sine: cea a realizării şi multiplicării de capital. O dinamică posibilă — cum se exprima Marx odinioară — datorită regimului de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie şi în general asupra întregului proces productiv. Cel care permite o permanentă deposedare a muncii de plusvaloarea pe care o realizează şi astfel şi apariţia efectivă a capitalului. Capital despre care — în paranteză fie spus — putem admite că ar fi obţinut, la început, prin efortul şi din economiile proprietarului său, dar care ajunge în cele din urmă, după un anumit număr de cicluri productive, să fie «răscumpărat», adică reprodus în întregime de cei ce lucrează pentru el. Fără însă ca situaţia regimului său de proprietate să se schimbe. Şi deci fără ca întreprinderea să treacă din mâna patronului în cea a angajaţilor săi.”

„Aşa cum o declară el însuşi, neoliberalismul caută să reducă cât mai mult dependenţa de societate a individului. Ceea ce pare, la prima vedere, mai mult decât de dorit. Neluând însă în seamă faptul că o bogăţie privată precum capitalul are, în acelaşi timp, şi o natură socială. Lucru cu atât mai valabil pentru marele capital. De unde, de fapt, şi echivocul acestei proprietăţi private care nu e în fond — prin implicaţiile sale mai întâi economice şi, în cele din urmă, politice — strict privată. Şi care, cum susţin marxiştii, nici nu ar trebui lăsată pe mâna unor persoane particulare, chiar dacă despre asta nu are rost să discutăm acum.”

„Imposibilitatea unui capitalism liberal a devenit tot mai evidentă. Şi faptul că, într-un fel sau altul, capitalismul nu se poate dispensa de mijloace administrative, fie pentru a-şi linişti şi controla angajaţii, fie pentru a-şi susţine expansiunea.”

„Stângii (…) i se reproşează (…) că este utopică în radicalismul ei. Mai ales că uneori îşi face — cu totul greşit ar spune Marx, ce nu s-a uitat niciodată cu simpatie la utopism — un titlu de glorie din asta. (…) Dacă şansa de a trăi într-o altă societate, necapitalistă, este, fără îndoială, nesigură, atunci cel puţin în cea de faţă să ne ducem viaţa fără iluzii.”

Eu unul mărturisesc că n-aş risca că mai fiu încă o dată parte la o nouă experienţă egalitaristă. Mi-aduc aminte de un film biografic despre Fidel Castro, ce-i drept nu documentar ci artistic. Dar cât de verosimil! Prea multe n-am reţinut din el, decât doar o secvenţă în care El Lider Maximo, după preluarea puterii în Cuba, vizitează o fermă de vaci, devenită — cum altfel? — proprietate colectivă. Lucrul de care Fidel este cel mai tare contrariat este: De ce nu mai dă vaca lapte, ca înainte?

Îmi aduc de asemenea aminte — ceea ce autorului articolului, la cei patruzeci de ani ai săi, mă îndoiesc că i-a rămas prea clar în amintire — cum, la sfârşitul anilor ’70 (şi încă nu ajunseserăm „în fundul gropii”), tatăl meu, pensionar fiind, îşi lua un scăunel şi se ducea de cu seară în hală, să se aşeze la coadă pentru carnea care urma să „se dea” (poate) a doua zi dimineaţă. Acum, că am ajuns şi eu aproape de vârsta lui de atunci, n-aş vrea să fiu nevoit să-i urmez exemplul.

Mai multe nu i-aş aminti (încă) tânărului Chindea. Decât poate doar anecdota cu „Cea mai fericită zi din viaţa tovarăşului Ionescu”.

Ionescu discută cu un amic.
Ionescu zice: Hai să-ţi spun care a fost cea mai fericită zi din viaţa mea… Plec de la serviciu, după opt ore de muncă în frig. Ajung în staţia de autobuz. Îngheţat bocnă peste tot. O mare de oameni în staţie. În sfârşit, după vreo juma’ de oră soseşte în sfârşit autobuzul. Ticsit. Reuşesc cu chiu cu vai să mă agăţ pe scară…
Amicul: Şi asta numeşti tu cea mai fericită zi din viaţa ta?
Ionescu: Stai să vezi. Ajung în sfârşit acasă. Mă uit de jos la bloc. Beznă. Curent electric, ioc. Intru, urc scara pe bâjbâite, şase etaje…
Amicul: Asta zici c-a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?
Ionescu: Stai să vezi. Intru în casă. Beznă. Caloriferele reci. Apa nu curge. Dau s-aprind aragazul. Gaze, ioc. Şi un frig!…
Amicul: Şi asta numeşti tu…
Ionescu: Stai să vezi. Mă duc la fereastră, mă uit afară. Văd în beznă două faruri de maşină că s-apropie pe aleea din spate. Zic: Aoleu, de n-ar fi Securitatea! Când, ce să vezi, maşina opreşte chiar la blocul meu. Doi indivizi în mantale de piele îi văd că se dau jos din maşină şi intră în bloc. Mă duc la uşă şi stau lipit de ea, la pândă, cu inima cât un purice…
Amicul: Ziceai că asta a fost cea mai fericită…?
Ionescu: Stai să vezi. Ascult dindărătul uşii. Le aud paşii urcând scara. Zic: Aoleu, de nu s-ar opri la etajul meu! Când colo, chiar la etajul meu se opresc! Îi văd prin vizor că luminează cu lanterna. Zic: Aoleu, de n-ar veni la uşa mea!
Amicul: Cea mai fericită zi, ziceai?
Ionescu: Stai să vezi. Îi aud că se opresc la uşa mea. Bat în uşă. Mai mult mort decât viu, deschid. Unul zice încruntat: Dumneata eşti Popescu?… Uf! răsuflu uşurat şi zic: Nu dom’le, eu sunt Ionescu!

Apoi, a uitat un amănunt domnul Chindea, că societatea capitalistă nu poate funcţiona nici fără democraţie, nici fără statul de drept. Care le sunt egal favorabile oligarhilor şi omului de rând. Aş zice: treacă de la mine, omul de rând, averile neruşinate şi suportul lor politic. Oricât ar fi Voiculescu de dezgustător, i-l prefer lui Tudor Postelnicu.

Fiindcă i-aş mai aminti, în final, inimosului autor articolul 3 din Constituţia RSR: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Roman.” Articol despre care — ca să parafrazez — aş zice că nu era de neevitat „la început”, dar care uite că se instalează „până la urmă” atunci când „capitalul nu este lăsat pe mâna unor persoane particulare”.