Monthly Archives: septembrie 2013

Joachim Gauck despre socialism, capitalism, libertate şi responsabilitate

„Unii se simt în elementul lor”, afirmă Joachim Gauck referindu-se la acei oameni din ţările fostului „Bloc sovietic” care se bucură astăzi de libertate şi acceptă responsabilitatea ca pe un corolar al celei dintâi. Pe mine însă mă intrigă ceilalţi, cei care astăzi, în „capitalism”, se simt frustraţi şi au (numai) cuvinte de laudă pentru fostul regim comunist, găsindu-i calităţi care mie mi se par greu de susţinut, dacă nu de-a dreptul imaginare. În mod straniu, această categorie, a lăudătorilor vechiului regim, nu-i cuprinde neapărat nici pe cei ce au deţinut poziţii privilegiate în acele vremuri, nici pe cei în prezent aflaţi în dificultate — şomeri, pensionari cu pensii de mizerie sau angajaţi cu salarii de supravieţuire. Nu, sunt oameni care se bucură de o situaţie materială bună, sau în orice caz normală, dar pentru care libertatea de exprimare şi în general drepturile omului nu valorează şi n-au valorat niciodată mare lucru.

Joachim GauckAm fost convins că mare parte din aceşti oameni, dacă au ajuns, ca mine, la vârsta a treia, confundă starea de bine „de pe vremuri”, percepută retroactiv (fiindcă nu-i deloc sigur, dacă nu de-a dreptul îndoielnic, că au resimţit-o şi atunci), cu binele propriei lor tinereţi pierdute. Se pare însă că asta nu-i singura explicaţie. Joachim Gauck explică fenomenul cu o remarcabilă claritate şi putere de convingere. De aceea am reprodus mai jos lungi pasaje din cartea Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă, apărută recent la editura Curtea Veche, 2013, în traducerea lui Michael Astner.

O ultimă remarcă. În ciuda diferenţei de nivel de trai, se pare că situaţia din fosta Românie „socialistă” seamănă izbitor cu cea din fosta Republică Democrată Germană (RDG), aşa cum se creionează aceasta din cartea lui Gauck, cel puţin prin grotescul măsurilor instituite de regimul comunist pentru îngrădirea drepturilor omului — vezi „închiderea” unui oraş din RDG pe durata primei vizite a unui preşedinte al Republicii Federale; sau interdicţia locuitorilor de a deschide ferestrele propriilor lor locuinţe pe „traseul prezidenţial”: similitudinea cu interdicţiile de pe „traseele” ceauşiste; cu deosebirea că acestea erau, cel puţin în Bucureşti, zilnice. (Asupra acestor aspecte voi reveni.)

„Încă îmi mai amintesc cum exproprierea «capitaliştilor» trebuia să înaripeze speranţa de dreptate a săracilor şi cum, foarte repede, ne-am confruntat apoi cu o realitate în care nu exista, ce-i drept, nicio nouă dreptate, în schimb asistam la o nouă punere în scenă a unui joc vechi, în care puterea celor puţini triumfa asupra neputinţei tuturor celorlalţi.

Încă mai ştiu cum «exproprierea expropriatorilor» (inspirată de Marx) a fost urmată de exproprierea tuturor (inspirată de Lenin). Până la urmă, reţeaua de întreprinderi mici şi mijlocii, crescută timp de secole, dispăruse din Saxonia şi Turingia, iar gospodăriile ţărăneşti fuseseră transformate împotriva voinţei proprietarilor în mari unităţi de producţie. Întreprinzătorii şi ţăranii independenţi deveniseră angajaţi dependenţi ai întreprinderilor şi muncitori agricoli. Iar muncitorilor, tocmai «partidul muncitoresc» le furase sindicatele libere şi le transformase în instrumente ale puterii de stat. Fără drepturi politice şi fără economie liberă, dispăruseră apoi şi angajamentul personal, simţul responsabilităţii, iniţiativa antreprenorială şi spiritul de inovaţie. O deposedare la prima vedere economică adusese cu sine o deposedare culturală şi politică.

Ruinen scaffen ohne Waffen [«Rine fără să creăm ruine»] — era jocul de cuvinte cu care făceam, pe vremea RDG-ului, haz de necazul devastării vechilor oraşe istorice. Cu societatea, domnia partidului unic a reuşit ceva asemănător. Mai întâi, a luat cu japca banii şi proprietăţile, apoi drepturile cetăţeneşti, cele ale omului, justiţia independentă şi judecătorii independenţi şi a îngropat libertatea din economie, din artă şi cultură. Fenomenele de înstrăinare din societate au întrecut cu mult ceea ce teoreticienii marxişti înfieraseră ca înstrăinare în capitalism.

Toate astea n-au fost un experiment de lungă durată într-un laborator, ci unul pe viu în viaţa reală. Iar noi, prizonieri în spatele Zidului, a trebuit să ne adaptăm nolens–volens.

Îmi aduc bine aminte cum o întreagă societate trebuia forţată să intre în rând şi să se supună unei voinţe unice: deja la grădiniţă şi la şcoală, când copiii trebuiau să iasă la apelurile săptămânale sub drapel cu cravata albastră a pionierilor de vârstă mică şi cu cravată roşie a pionierilor Thälmann, iar nesupunerea era exclusă şi pedepsită. Statul cerea să fii înregimentat: tineretul trebuia să facă parte din FDJ [Freie Deutsche Jugend — Tinretul Liber German], adulţii din FDGB [Freier Deutscher Gewerkschaftsbund — Federaţia Sindicatelor Libere Germane] şi, de cele mai multe ori, şi din Societatea pentru Prietenia Germano–Sovietică, mii de bărbaţi adulţi trebuiau pe deasupra să fie membri ai Gărzilor Patriotice din întreprinderi, în cadrul cărora trebuiau să-şi dovedească loialitatea faţă de sistem cu arma în mână, în cadrul unor unităţi organizate militar.

N-aveai de ales decât gradul de adaptare.

Unii asimilau linia politică pe care o transmiseseră şcoala şi universitatea, ignorau contradicţiile şi aprobau întrutotul ce venea din aceste direcţii. N-aveau nicio problemă să intre în partid — pentru că doar ca membri de partid urcau în societate. Peste tot, funcţiile de conducere erau ocupate cu tovarăşi din SED [Sozialistische Einheitspartei Deutschlands — Partidul Socialist Unit din Germania]. N-a existat nici măcar o singură şcoală în ţară, al cărei director să nu fi fost membru SED.

Şi, pentru că doreau să urce în ierarhia socială, s-au adaptat chiar şi aceia care nu credeau o iotă din «treaba politicii». Se prefăceau şi ei că sunt de acord, trăiau, adaptaţi pro forma şi cuminţi, o mini-loialitate lipsită de convingere. În sinea lor, ei nu făceau parte din sistem, dar formal participau la toate manifestările lui. Astfel, totala lor deposedare obiectivă de putere realizată de aparatul de stat atotputernic prin forţă s-a transformat de-a lungul timpului într-o neputinţă subiectivă: oamenii îşi pierdeau încredea în resursele lor individuale, aveau dubii şi în privinţa capacităţii lor de a se putea realiza, iar în cele din urmă renunţau la voinţa de a-şi exercita influenţa în atari condiţii. (…)

Cu ani în urmă am dat peste afirmaţia lui Václav Havel, care în 1990 compara viaţa din statele Europei estice cu viaţa într-o închisoare: cu un program zilnic fix, cu raţii precis porţionate, cu culcuşul indicat, cu un regulament sever. În aceste condiţii, devine de înţeles de ce ne-am retras tot mai mult în mici nişe şi lumi alternative, în cercuri de prieteni, în comunităţi, în cenacluri artistice, în case în pragul demolării, la ţară sau pe nişte insule culturale din marile oraşe. Doar aşa se poate înţelege de ce micul spaţiu de manevră şi micile libertăţi private, care nu puteau pune în pericol starea de dependenţă şi nici neputinţa noastră politică generală, au putut să producă în noi, totuşi, o mare bucurie, multă căldură şi apropiere — tocmai acea intensitate a trăirii, căreia i-am dus lipsa mai târziu, în libertate.

Aşa se face că ne cuprinde uneori tristeţea pentru pierderea acelei intensităţi, cu toate că nu ne dorim întoarcerea în RDG, nici măcar pentru o secundă. Am pierdut o viaţă foarte specială pe care o dobândiserăm şi făcuserăm cadou în ciuda lipsei de libertate. Am trăit-o pentru noi şi împotriva acestei lipse. Apoi, când totul s-a terminat şi timpurile noi au venit atât de repede peste noi, uneori m-a cuprins şi pe mine această tristeţe, cu toate că sunt plin de recunoştinţă şi de bucurie pentru noua libertate. Poate că în acea furtunoasă primăvară–toamnă, cu sutele ei de activităţi noi, m-am lăsat prea repede în voia noutăţii şi mi-am luat fără rămas-bun tălpăşiţa din viaţa care îmi fusese familiară. Aşa că acum mă ajunge uneori din urmă dorul după dorul care şi-a pierdut obiectul atunci când libertatea visată a devenit realitate. Libertatea ca dor avea o forţă de atracţie, era de o frumuseţe neştirbită. Libertatea ca realitate nu-i doar fericire, ci şi osteneală.

În textul lui Václav Havel, după fericirea eliberării urmează numaidecât şocul noii libertăţi. Ordinea şi siguranţa exterioară nu mai existau, cei concediaţi erau de-acum ei înşişi responsabili de toate — dar mulţi nu mai erau în stare să-şi asume această răspundere individuală.

Într-o zi, trăind deja în noua libertate, am descoperit la un autor ale cărui opere principale le ştiam de mult, un text care m-a ajutat să înţeleg mai bine aceste dificultăţi ale libertăţii. Cu peste şaizeci de ani în urmă, Erich Fromm a elaborat, în Frica de libertate, o teorie conform căreia, atunci când oamenii obţin libertatea sau mai multă libertate, se declanşează întotdeauna puternice angoase şi tendinţe de evadare. Este exact ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva. Nesocotind porunca Domnului şi mâncând din pomul cunoaşterii, spune Fromm, ei s-au desprins, ce-i drept, de dependenţa lor originară şi şi-au câştigat libertatea umană. Dar în clipa următoare s-au şi aflat în situaţia de fugari, în afara paradisului, însinguraţi împreună şi stăpâniţi de teamă. «Nou-câştigata libertate le apare ca un blestem.» Omul, spune Fromm, este de-acum liber de dulcea robie a paradisului, dar nu dispune încă de libertatea întru autodeterminare.

Tinerii pot deja trăi asta, anume libertatea de ceva. Pubertatea şi păşirea în viaţa de adult le arată farmecul acestei libertăţi. Când te maturizezi, înţelegerea libertăţii se schimbă. În iubirea pentru o fiinţă umană, îndeosebi pentru un copil, pentru o valoare, pentru Dumnezeu, artă, natură, o muncă anume sau un ţel înalt, se naşte o înclinaţie fundamentală spre ceva din afara mea. Cine a trăit acest sentiment va vrea să facă totul pentru a-l păstra. În cazul acesta, preluarea responsabilităţii nu este o povară exagerată şi cu atât mai puţin o suprasolicitare. E drept că omul are de îndeplinit şi îndatoriri impuse din afară de norme, de părinţi, de stat sau de religie, dar, complet independent de astea, există odată cu empatia şi capacitatea de a iubi invitaţii mai prietenoase la responsabilitate. Cine trăieşte libertatea ca pe o responsabilitate ajunge în cele din urmă la cele mai bune şi mai profunde potenţialităţi cu care suntem înzestraţi. Iar suflete noastre ne răsplătesc atunci când ne considerăm nişte oameni care fac faţă unor provocări şi se raportează la alte fiinţe, Trăim comuniune şi fericire.

Dar libertatea şi responsabilitatea cer, nu-i aşa? o continuă schimbare, sunt o permanentă provocare. Unii se simt în elementul lor. Devin primari, înfiinţează firme, exploatează continente necunoscute, una dintre cei eliberaţi devine şefa Guvernului. Alţii, în schimb, se simt suprasolicitaţi, descurajaţi, se simt confirmaţi în aprecierea lor cum că libertatea adevărată n-ar exista, statul social n-ar fi social şi egalitatea de şanse ar rămâne un vis. (…)

Captivi într-o îndelung exersată neputinţă, adesea şi lipsiţi de voinţă de autoafirmare, nesiguri de propriile lor forţe, dezorientaţi politic şi intelectual, oamenii au avut şi au o predispoziţie pentru conformism şi uneori spre o ideologie «mântuitoare», care îi propune: dă-mi libertatea ta, eu îţi dau un ţel, dau un sens vieţii tale, ai voie să-ţi predai responsabilitatea pentru viaţa ta. Şi în Germania de Vest sunt de găsit aceste predispoziţii, ce-i drept — nu atât de des. Dar diferenţele cantitative sunt urmarea unor mentalităţi formate într-un context istoric diferit, care au puţin de-a face cu caracterul, dar foarte mult cu posibilităţi diferite de antrenare a lui.”

Reclame

Pastorul Joachim Gauck: întrebări esenţiale…

…Şi răspunsuri… personalizate

„Dumnezeu ori vrea să înlăture răul [din lume] şi nu poate — şi atunci Dumnezeu este slab. Ori poate s-o facă, dar nu vrea — şi atunci Dumnezeu este rău.” Iată dilema care se ridică înaintea credincioşilor înclinaţi spre reflecţie, de ieri şi de azi, inclusiv înaintea pastorului luteran Joachim Gauck*, actual preşedinte al Germaniei şi fost preşedinte al Autorităţii pentru Studierea Dosarelor Stasi: o dilemă iscată de „coexistenţa” dintre răul omniprezent şi Creatorul lumii, atotputernic şi bun. Încercând să iasă din această dilemă, pastorul Gauck găseşte o soluţie de tipul „oul lui Columb”, probabil unica posibilă: „Poate că-i pur şi simplu o minune că se deschide o cale a lui în ciuda–a–toate.” (Op. cit., p. 114)

Dacă rezolvarea este în ciuda–a–toate, atunci se pune, firesc, întrebarea: ce mă face totuşi să aleg credinţa? Întrebare la care autorul încearcă să răspundă neîntârziat (p. 115): „Ambele sunt grele: să crezi şi să nu crezi. Dar, deşi credinţa mea nu-mi aduce vreo siguranţă indiscutabilă, împart cu alţi credincioşi (subl. mea) experienţa că adevărul spiritual, cel relaţional, de care am fost atinşi cândva în cursul vieţii noastre, întrece adevărurile disparate ale vieţii şi strălucirea logicii (subl. mea).”

Joachim Gauck Iarna-n vara primavara-n toamnaPentru a-şi explica opţiunea în favoarea credinţei, pastorul Gauck, oricât de onest l-ar arăta remarcabila sa angajare civică, recurge la mici (dar nu puţine) şiretlicuri (să admitem, involuntare) pe o întindere de doar două fraze.

Întâi şi întâi îi gratulează cu o distinsă metaforă pe cei „atinşi de adevărul spiritual”, adică cei credincioşi, cărora le atribuie ab initio superioritatea iluminării; căci ce altceva este atingerea — se subînţelege, de aripa divină —, dacă nu iluminare? Cu atât mai mult cu cât adevărul spiritual este, după cum se poate deduce, unic.

Apoi, pastorul îi înnobilează pe credincioşi cu sacrificiul renunţării la siguranţa indiscutabilă [pe care le-ar conferi-o ştiinţa şi raţiunea]; când în realitate lucrurile stau exact pe dos: necredincioşii sunt aceia care renunţă la confortul oferit de credinţă, unde îndeobşte totul este stabilit odată pentru totdeauna, prin dogmă, iar gândirea nu-i neapărat necesară; şi, deseori, nici acţiunea. Ştiinţa şi raţiunea nu le asigură necredincioşilor niciun fel de „siguranţă indiscutabilă”, ci, dimpotrivă, nasc noi şi noi întrebări şi îndoieli; de unde, în treacăt fie spus, progresul necontenit. În timp ce religia rămâne în încremenirea ei, nezdruncinată decât, eventual, de descoperirile ştiinţei şi ale raţiunii, pe care se vede nevoită fie să le explice, să se pună de acord cu ele, fie să le contracareze pentru a nu periclita edificiul dogmei.

„Adevăruri disparate” şi „strălucirea logicii”, e tot ce vede Gauck că le poate oferi ştiinţa şi raţiunea celor lipsiţi de iluminarea credinţei — fiinţe inferioare, acestea din urmă, care nu pot aspira la adevărul unic şi total al omului religios. Cât despre logică, pastorul o vede strălucitoare (citeşte confortabilă), omiţând — probabil cu bună-credinţă — logicile moderne care, adaptându-se realităţii… reale, operează deja de o bună bucată de vreme cu incertul, cu vagul şi cu nedefinitul.

În sfârşit, autorul cărţii, animat de acelaşi avânt partizan, nu uită să se refere la comuniunea credincioşilor, cu care „împarte” adevărul spiritual ş.a.m.d. Probabil că pastorul mizează aici pe bunele condiţii de cazare pe care biserica le oferă credincioşilor, spre deosebire de laicii lipsiţi de lăcaşuri de (ne)cult. Cât despre afirmaţia sa că experienţa religioasă „întrece adevărurile disparate ale vieţii”, aceasta rămâne până una, alta — împreună cu fundamentul opţiunii sale pentru credinţă — fără susţinere.

*Autor al cărţii Iarnă-n vară, primăvară-n toamnă, apărută în 2013, la editura Curtea Veche, în traducerea lui Michael Astner, nu lipsită de stângăcii şi cu note de subsol în vădit exces.

Dialoguri presupuse (3)

Cum a stat Ponta vorbă cu Ion Iliescu

iliescu-ponta

ION ILIESCU: Nu-i nevoie să te ridici în picioare. Stai jos, Ponta.

PONTA: Ei, nu pot… Chiar şi prim-ministru fiind, nu pot să nu vă arăt respectul cuvenit, domnule preşedinte de onoare.

ION ILIESCU: Cum ai spus?

PONTA: Am spus „domnule preşedinte de onoare”. Am greşit cu ceva?

ION ILIESCU: Se poate, Ponta? Doar suntem între noi, ce dracu’, măi băiete! Păi noi între noi ne domnim?

PONTA: Da, aveţi dreptate. Ca-ntotdeauna, aveţi dreptate, tovarăşe preşedinte de onoare.

ION ILIESCU: Hai să lăsăm protocolul. Fără titluri, bine?

PONTA: Cum ziceţi dumneavoastră, tovarăşe preşe… mă scuzaţi: tovarăşe Iliescu.

ION ILIESCU: Dar sper că n-ai să te superi dacă eu îţi zic în continuare Ponta, aşa, mai familiar? Am dublul vârstei tale, aşa că…

PONTA: Dublu şi încă ceva pe deasupra.

ION ILIESCU: Ai pistrui pe nas?

PONTA: Poftim?

ION ILIESCU: Obrăznicuţ băiatu’. Ca toţi ăia cu pistrui pe nas. Că d-aia te-am întrebat de pistrui. Mi-aduc aminte de-un film, „Fiul regimentului” se chema. Ehei, n-ai de unde să-l ştii, că nu erai născut pe vremea aceea… în anii ’50. După un roman de Valentin Kataev, nici ăsta n-are de unde să-ţi fie cunoscut… Avea pistrui pe nas băiatu’ ăla din film, fiul regimentului, şi era plin de îndrăzneală. Mi-a rămas în minte.

PONTA: Da’ ştiu că aveţi memorie! Ţineţi minte până şi pistruii de pe nas! Vă invidiez tovarăşe Iliescu. Sincer, vă invidiez!

ION ILIESCU: Nu era o critică, să ştii. Nu-i rău că eşti un pic obraznic. Dar rămâne între noi. Fără obrăznicie nu faci nimica în politică. Obrăznicie în sensul bun! Numa’ să nu sari peste cal.

PONTA: Vi se pare că am sărit eu peste cal?

ION ILIESCU: Hai s-o spunem p-a dreaptă, Victor. Ce nevoie era de chestia aia cu Catania? Hai să nu umblăm cu farafastâcuri. Eu sunt pentru sinceritate la noi în partid. Pentru etică şi echitate socialistă, ştii cum era pe vremuri. Da’ e valabil şi azi. Că doar suntem partid social-democrat, nu?

PONTA: Aia a fost o greşeală, tovarăşe Iliescu, recunosc. Dar am retras-o de pe blog. Chestia cu Catania, la ea mă refer.

ION ILIESCU: De ce să le dăm apă la moară duşmanilor noştri politici? Masterat ne trebuie nouă, măi Victore? Dă-l în [fluierat] mă-si de masterat. Un om politic n-are nevoie de masterat.

PONTA: Am greşit. Dacă am greşit, am greşit. Asta e.

ION ILIESCU: Să spui tu că ai votat cu Ion Raţiu, măi Victore! Păi se poate?

PONTA: Când am spus eu că am votat cu Ion Raţiu, tovarăşe Iliescu? N-am spus eu aşa ceva. Păi eu am votat cu dumneavoastră, tovarăşe prim… Vă rog să mă scuzaţi: tovarăşe Ion Iliescu. Puteţi să verificaţi.

ION ILIESCU: Cum naiba vrei să verific după atâta timp? Hai s-o lăsăm baltă… Sau că ai luat parte la manifestaţia aia din Piaţa Universităţii! Înainte să spui în public o asemenea gugumănie trebuia să vii la mine şi să mă-ntrebi. Păi cum adică, tu vrei să zică electoratu’ că am fost adversari politici?

PONTA: Am fost, dar nu mai suntem, tovarăşe Iliescu.

ION ILIESCU: Când am fost, măi Ponta? Ce, nu te simţi bine? Noi doi am fost adversari politici? Ai imaginaţie, măi băiatule! Hai să fim serioşi!… Sau cu Constantinescu! Ai votat tu cu Constantinescu în ’96? Că aşa ai declarat public.

PONTA: Ei nu, aia o fost strategie politică. Afirmaţia mea, la ea mă refer. Cum era să votez eu cu ţapu’!

ION ILIESCU: Da’ cu Piaţa Universităţii cum a fost?

PONTA: Aţi mai întrebat de Piaţa Universităţii.

ION ILIESCU: Ţi-au ieşit pistrui pe nas?

PONTA: Mulţi s-au luat de nasul meu. Asta e.

ION ILIESCU: Când eu le ziceam că-i las să fiarbă în suc propriu, am dat dispoziţie să nu mai văd picior de măturător pe-acolo prin piaţă şi am aranjat să vină cât mai mulţi ţigani cu seminţe ca să-i satur pe toţi ăia de coji şi de mizerie… Când eu făceam toate astea, tu luai parte la manifestaţii, măi băiatule?

PONTA: N-am luat parte la manifestaţii, tovarăşe prim… ăă, tovarăşe Iliescu. Cum era să iau parte? Păi eu eram pe-atuncea procuror, ce parcă nu ştiţi? Aia era o manifestaţie neautorizată. Nu puteam eu să-ncalc legea!

ION ILIESCU: Tu nu ştii că toţi ăia manifestau împotriva mea? Jos Iliescu în sus, jos Iliescu în jos…

PONTA: Mi-aduc aminte. Şi povestea cu cucuveaua.

ION ILIESCU: Care cucuvea?

PONTA: Ei, aia… La Palatul Cotroceni cântă cucuveaua…

ION ILIESCU: Tâmpenia aia?

PONTA (cântă): …Iliescu şi ai lui şi-au găsit beleaua… (Nu mai cântă.) Degeaba vă uitaţi urât la mine, că n-am inventat eu povestea cu cucuveaua.

ION ILIESCU: Păi nici nu ştiu dacă să te mai cred, măi băiete.

PONTA: V-am spus, n-am inventat eu povestea. Asta e.

ION ILIESCU: Da’ celelalte poveşti? Cine le-a inventat? Eu le-am inventat?… Povestea cu copy-paste…

PONTA: Nu vă supăraţi. Am tot respectul pentru dumneavoastră. Dar de ce aţi venit la mine? Ca să mă desfiinţaţi? La fel ca toţi duşmanii mei? Şi n-am puţini, cred că aţi băgat şi dumneavoastră de seamă.

ION ILIESCU: Cum o să te desfiinţez, măi Victore! Păi noi doi suntem tovarăşi de drum, măi. Tu ai nevoie de mine, eu am nevoie de tine. Tu crezi că întâmplător ai ajuns prim-ministru?

PONTA: Sunt convins că…

ION ILIESCU: Îmi pare bine că eşti convins. Alţii n-au fost. Şi i-a costat… Bine, să lăsăm asta. Ce te faci dacă încep manifestaţiile împotriva guvernului? Aşa cum au fost alea când l-am dat jos pe omu’ lui Băsescu.

PONTA: Care manifestaţii? Aţi văzut dumneavoastră manifestaţii? Că eu n-am văzut.

ION ILIESCU: E o vorbă din bătrâni, măi Ponta. Apără-mă, doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur.

PONTA: Vă referiţi la cineva anume?

ION ILIESCU: Ştii tu.

PONTA: Nu ştiu nimica. Vă jur că nu ştiu la cine vă referiţi.

ION ILIESCU: Ei, lasă… Mă refer la ăla cu care stai mereu la masă.

PONTA: Eu stau cu Daciana la masă.

ION ILIESCU: Când mănânci. Cu ăla la care mă refer eu nu mănânci. Şi televiziunea e tot timpul cu camera pe voi.

PONTA: Vă referiţi la Crin…

ION ILIESCU: Şi la toţi perverşii ăia de care e înconjurat. Măi, nu trebuie să ai încredere îl liberali, încă nu te-ai convins pân’ acuma? Uită-te ce-au făcut de-a lungul istoriei! Trebuie să-ţi dau eu lecţii de istorie.

PONTA: Dom’ preşedinte, vă reamintesc că împreună cu Crin l-am dat jos pe Băsescu. Adică, mă scuzaţi, era cât pe-aci să-l dăm jos. Cu Crin şi nu cu altcineva. Mă rog, şi cu Felix.

ION ILIESCU: Felix? Aşa-i spui tu? Păi tov Voiculescu a făcut mult bine României, măi băiete. El e adversarul lu’ Băsescu, nu al nostru! Nu toţi securiştii au făcut rău, ştii foarte bine. Sau ar trebui să ştii, că şi la tine în familie…

PONTA: Haideţi să nu vorbim de familia mea, bine?

ION ILIESCU: Eu înţeleg că ai făcut dreptul, că ţi-ai dat doctoratul — l-ai dat, l-ai luat, mă rog, nu-i treaba mea. Înţeleg, a fost nevoie, la un moment dat, de liberali ca să vă debarasaţi de Băsescu şi de clica lui. Da’ acuma, gata, afară cu ei! Nu mai sta pe gânduri, măi băiete! Mâine-poimâine or să-nceapă manifestaţiile.

PONTA: Adică cine, Crin o să organizeze manifestaţii? Împotriva guvernului? Hai să fim serioşi.

ION ILIESCU: Îl bag în [fluierat] mă-si pe Crin al tău!

PONTA: Îmi pare rău, dom’ preşedinte, că n-aveţi încredere.

ION ILIESCU: Să nu bagi niciodată mâna-n foc pentru nimeni, măi cârlane!

PONTA: Adică vreţi să spuneţi că Crin poa’ să treacă de partea lu’ Băsescu? Că doar acuma noi suntem la putere… Şi să vă mai spun ceva, dom’ preşedinte. Manifestaţii n-au cum să mai fie acuma, că n-are cine să plătească. Omu’ nostru are DNA-ul pe cap şi numa’ de manifestaţii nu-i arde lui.

ION ILIESCU: Să plăteşti e una şi să organizezi e alta.

PONTA: Ei, aici vă dau dreptate. Păi cum aţi organizat dumneavoastră…

ION ILIESCU: Ce?

PONTA: Revoluţia! Jos pălăria!

ION ILIESCU: Măi băiete, vrei să-mi pară rău că te-am pus acolo unde te-am pus? Am spus-o de o sută de ori şi o repet: aia a fost o manifestaţie spontană şi o revoltă spontană! Spon-ta-nă! E limpede? N-a organizat-o nimeni! Cum poţi să spui că eu am organizat ceva atunci în decembrie ’89? Eu doar am…

PONTA: Ei haideţi, nu vă enervaţi, dom’ preşedinte. Îmi pare rău că vă enervaţi. Nu asta a fost intenţia mea.

ION ILIESCU: Nu po’ să ştii niciodată cum lucrează serviciile…

PONTA: Poftim?

ION ILIESCU: Am revenit la problema cu manifestaţiile.

PONTA: Aha. Am înţeles.

ION ILIESCU: Vorbeam de servicii. Ştii bine că Băsescu le joacă pe degete.

PONTA: În privinţa asta, jos pălăria!

ION ILIESCU: Asta ce mai e? În cadrul pactului vostru de coabitare? E vreun punct pe-acolo să nu-l ştiu eu? Aţi stipulat că vă tămâiaţi unu’ pe altu’?

PONTA: Nu, dom’ preşedinte. Aţi văzut dumneavoastră că-l tămâiez eu pe Băsescu? Dimpotrivă, îl ating ori de câte ori am ocazia.

ION ILIESCU: Minte şi tu mai puţin.

PONTA: Poftim? Mă scuzaţi, mi-e greu să vă urmăresc, săriţi de la una la alta, ca la B1.

ION ILIESCU: Minte mai cu cap, vreau să spun.

PONTA: Ei, haideţi că-ncep şi eu să mă enervez. Dumneavoastră aţi minţit totdeauna cu cap?

ION ILIESCU: Poţi să-mi dai un exemplu când am minţit eu fără cap?

PONTA: Nu dumneavoastră aţi spus după Revoluţie că nu intraţi în competiţia pentru putere?

ION ILIESCU: Cine, eu?

PONTA: Ei, nu dumneavoastră personal. FSN-ul, la el mă refer.

ION ILIESCU: Cârlane, câţi ani aveai tu pe vremea aia?

PONTA: Eu? Păi aveam ceva ani, tovarăşe Iliescu.

ION ILIESCU: Jucai baschet pe vremea aia.

PONTA: Jucam. Ce, e interzis să joci baschet? Nici în regimul trecut nu era interzis. Fiecare juca ce putea: unii baschet, alţii belciuge.

ION ILIESCU: Te rog să nu fii obraznic!

PONTA: Nu sunt deloc obraznic. Spun ce gândesc.

ION ILIESCU: Mai bine te-ai gândi ce faci dacă se-ngroaşă gluma cu protestul anti-Roşia Montană.

PONTA: No force. Am încheiat citatul!

ION ILIESCU: Păi nu sunt justificaţi ăia care îşi pun întrebări legat cu nasul tău?

PONTA: Dom’ preşedinte, eu vă propun un lucru: să nu ne mai certăm. Că cearta, se ştie, nu-i bună. Haideţi să trecem la obiect. Dacă este vreun obiect.

ION ILIESCU: Să te-ntreb iarăşi de pistrui pe nas?

PONTA: Ei, nu. Acuma, serios vorbind, eu sunt convins că dacă aţi venit la mine, aţi făcut-o cu un scop. Că dumneavoastră niciodată nu faceţi nimica fără un scop precis. Asta nu e nevoie să mi-o spună nimeni. Ştiu eu.

ION ILIESCU: Ponta, uite ce e. Eu am venit la tine ca să mă asigur că pot conta pe tine. Că noi toţi putem conta pe tine. Ştii la cine mă refer.

PONTA: Aveţi în vedere vreo situaţie mai deosebită de care să nu ştiu eu? Dacă vă gândiţi la servicii, să ştiţi că aşa e cum aţi spus dumneavoastră mai înainte. Serviciile sunt în mâna lui Băsescu. Din păcate. A ştiut omu’ cum să le-nvârtă, cum să le ameţească… Mai cu Maior, mai cu Meleşcanu. I-a ieşit. Asta e.

ION ILIESCU: Nu toate se rezolvă cu serviciile. Tre’ să ştii pe cine pui în funcţie. Şi unde îl pui. Fiecare la locul potrivit.

PONTA: Vi se pare că eu n-am ştiut pe cine să pun în funcţie?

ION ILIESCU: Vrei să-ţi reamintesc de Fenechiu, de Silaghi, de Vosganian şi de toate otrepele alea liberale?

PONTA: Eu nu le-aş zice chiar otrepe.

ION ILIESCU: Corlăţean…

PONTA: Ce-i cu el? Şi Corlăţean e…?

ION ILIESCU: Corlăţean e singurul cu care ai nimerit-o, măi băiete. Bravo ţie şi bravo lui. „Conducerea politică a ţării”, aşa l-am auzit exprimându-se mai deunăzi. De când n-am mai auzit vorba asta! Drept să-ţi spun, m-a uns pe suflet. Şi să ştii că nu l-am învăţat eu. Băiatu’ ăsta are în sânge etica şi echitatea socialistă. Şi e singurul care o are, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun. Singurul!

PONTA: Dragnea şi Şova ce cusur au? Dragnea s-a dat peste cap să iasă referendumul…

ION ILIESCU: Şi i-a ieşit un că…[fluierat]! Asta i-a ieşit!

PONTA: Eu zic să-i apreciem bunele intenţii.

ION ILIESCU: Stai să vedem cum iese de la scărmănat.

PONTA: Vă referiţi la DNA? Ce pot să vă spun eu e că, uitaţi, nu vă plac dumneavoastră liberalii, dar cine s-a ridicat împotriva DNA-ului?

ION ILIESCU: Cine? Te referi la Stănescu?

PONTA: Păi da. Roşca-Stănescu, cine altu’?

ION ILIESCU: Ştii ce? Îl bag în [fluierat] mă-si pe Stănescu cu toţi liberalii lui! Dă-i un şut în [fluierat], să se-ntoarcă la România lui liberă! Să-i toace pe ăia! N-avem nevoie de asemenea ipochimene în conducerea politică a ţării!

(Sună telefonul.)

PONTA: Da… E aici… Da, sigur, vi-l dau imediat. (Lui Ion Iliescu.) De la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

ION ILIESCU: Ce [fluierat] mă-si mai vor şi ăştia! (La telefon.) Ion Iliescu, da, cine mă caută?… Pentru ce?!… Eşti cam şugubăţ matale!… Nu răspund decât în faţa Senatului României!… Asta-i neobrăzare! După tot ce am făcut pentru ţara asta!… Păi da!… Mai politicos de-atâta n-am cum să fiu. Sunt politicos atâta cât meriţi mata!… Mă rog, n-aveţi decât!… Nu semnez nimica!… Nu, n-am arme în casă şi nici muniţie. Nu, n-am… Adrian Năstase nu mă interesează! Aia cu Adrian Năstase a fost altă poveste!… Cum nu s-a prescris?… N-am nevoie de nicio apărare din oficiu! Vorbesc imediat cu tovarăşa… asta, cu doamna Paula Iacob. Da! Sigur că da!… (Îi dă receptorul lui Ponta.) După atâţia ani!… Pe mine! Să mă pună pe mine sub acuzare! Asta-i culmea neobrăzării!… Justiţia lu’ Băsescu!

PONTA: Eu v-am zis că le are pe toate în mână. Jos pălăria. Degeaba vă uitaţi urât la mine. Asta e.