Monthly Archives: decembrie 2013

2013 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2013 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 7,400 times in 2013. If it were a NYC subway train, it would take about 6 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Reclame

Urare 2014 - rosu

„Dosarul de Securitate al unui ambasador: Coen Stork” — Note de lectură

De când dosarele Securităţii au devenit accesibile publicului mi s-a întărit tot mai mult convingerea că Securitatea din România, cel puţin departamentele care se ocupau de persoanele private din ţară, a fost o maşinărie hipertrofiată care a produs „pe stoc”. Coen Stork dosar de securitateAni şi ani în şir. „Marfă” de care nimeni în afara ei însăşi n-avea nevoie — note, rapoarte, tehnică operativă, filaje, percheziţii, dosare — toate având drept principal ţel să-şi justifice existenţa în ochii mai-marilor zilei. Cu privilegii peste privilegii, cu drept nelimitat la aroganţă, cu risc zero, cu salarii uriaşe în comparaţie cu restul salariaţilor care chiar produceau. Sigur, nu mă refer aici la anii de teroare începând de la momentul înfiinţării Securităţii şi până la acela când România, pentru a supravieţui în comunitatea internaţională, a fost nevoită să se deschidă (şi să facă concesii, limitând puterea Securităţii) pentru a beneficia de know-how şi de tehnologie din Occident. O demonstrează din plin o mare parte din documentele reproduse în Dosarul de securitate al unui ambasador: Coen Stork, ed. Humanitas, 2013.

Cotidianul subversiv
Numeroasele reproduceri de documente de pe tot cuprinsul volumului, filajul persoanelor indezirabile pentru regim şi îndeosebi al „obiectivului” „STAN”, cum era codificat numele ambasadorului olandez în România, nu dezvăluiau, practic, nimic subversiv. Doar fapte cotidiene, mai mult sau mai puţin mărunte, ale unui om care înţelegea să acţioneze responsabil şi să încerce să-i sprijine pe cetăţenii români, pe aceia dintre ei care aleseseră să se prevaleze de prevederile privitoare la drepturile omului din Actul final de la Helsinki, din 1975, la care şi România aderase, şi să protesteze împotriva abuzurilor puterii. Dar ambasadorul ştia totodată să se bucure de viaţă, chiar şi în bezna care coborâse peste România sfârşitului anilor 80 ai secolului XX. Iată un exemplu între atâtea altele:

„[L]a ora 17.50 [«STAN» împreună cu soţia] au ieşit [din oficiul P.T.T.R. nr. 63], au mers pe Calea Dorobanţilor şi s-au oprit în piaţa de flori, unde «STAN» i-a cumpărat soţiei un buchet mare de flori”? (p. 400)

Sau:
„[Obiectivul, adică ambasadorul!] a cumpărat roşii [pe şos. Bucureşti–Ploieşti], apoi au plecat oprind din nou în dreptul bisericii [din comuna Baloteşti], obiectivul a intrat în curtea bisericii, apoi a privit picturile de la intrare (biserica era închisă) după care a privit [!] spre cimitir.” (p. 116)

Raportul filajului capătă la un moment dat accente de comedie romantică:
„La ora 2.00 [noaptea!] din ziua de 28.07.1988 «STAN» a ieşit de la adresă împreună cu soţia şi câinele, au continuat pe strada Paris, Piaţa Quitto, str. Praga, str. Atena şi la ora 2.15 au intrat în casă. Pe acest traseu cei doi s-au alergat, obiectivul a luat-o în braţe pe soţie şi a învârtit-o, apoi, ca şi când s-ar fi supărat, a luat-o înainte grăbit, soţia luând câinele în braţe şi urmărind să-l prindă, se jucau copilăreşte traversând de pe un trotuar pe altul sau mergând ştrengăreşte pe mijlocul străzii.” (p. 144)

Nu-i păcat? În „organul” care a întocmit un asemenea raport s-a irosit fără doar şi poate un poet. Căci după căderea regimului comunist, cel mai probabil este să fi devenit — nu-i aşa? — om de afaceri. Păcat, mare păcat!

Augustin Buzura e OK
Într-o notă provenită de la o informatoare — în regim cum altfel dacă nu strict secret? — se relatează despre o discuţie pe care ambasadorul Stork a avut-o cu scriitorul Augustin Buzura pe marginea unui recent incident diplomatic româno–maghiar. Incidentul este descris într-o notă de subsol de la pag. 191:

„În 14 noiembrie 1988, pe capota maşinii sale [a lui Györfi Köroly, şeful reprezentanţei comerciale a Ungariei la Bucureşti] a fost aşezat, întâmplător, un teanc de manifeste împotriva regimului Ceauşescu, astfel încât, la plecare, acestea să se împrăştie pe stradă. Autorităţile au interpretat incidentul ca pe un gest provocator, l-au arestat pe Györfi Köroly şi, pe 19 noiembrie 1988, l-au declarat persona non grata, cerându-i să părăsească România în termen de trei zile.”

Iar referirea la participarea la conversaţie a lui A. Buzura este următoarea:
„(…) Buzura [a] căutat să-i demonstreze [ambasadorului Stork] că nu are dreptate [să creadă că partea maghiară are dreptate atunci când afirmă că dacă vinovăţia diplomatului maghiar ar fi fost evidentă, partea română n-ar fi întârziat cu 5 zile dezvăluirea în presă a incidentului], că românii, din raţiuni de bun-simţ, nu au dat publicităţii cazul, fiind vorba de relaţii între două ţări socialiste vecine, că adevărul aparţine autorităţilor române întru totul.” (p. 197)

Sunt câteva referiri la A. Buzura în tot volumul, în care se aminteşte de (sau se comentează) câteva întâlniri ale acestuia cu ambasadorul olandez, sau de un interviu „neautorizat” dat unui ziarist străin. Scriitorul clujean este însă absolvit, în toate rapoartele, de orice „vinovăţie”, negăsindu-i-se vreo opinie sau vreo acţiune „necorespunzătoare”. Se vede treaba că nu orice întâlnire a unui cetăţean român, fie ea şi „neautorizată”, era neapărat condamnabilă din punctul de vedere al Securităţii. În ultimă instanţă totul depindea de ce spuneai şi cum te purtai. Opiniile şi purtarea lui Buzura în dialog cu străinii cu care s-a întâlnit au fost la fel ca şi cărţile sale, care au făcut atâta vâlvă în epocă: subversive în aparenţă, în timp ce în substanţă… adevărul a aparţinut „autorităţilor române întru totul.”

Securitate balcanică
În legătură cu recepţia organizată la ambasadă cu ocazia Zilei Naţionale a Olandei, 28 aprilie 1989, în raportul unui căpitan de Securitate (nedezvăluit), participant la festivitate, se spune:

„(…) De sesizat mai este faptul că în spaţiul restrâns al ambasadei, în mod evident au fost invitate sute de persoane, ceea ce a dus în mod intenţionat la o aglomeraţie studiată, unde erau condiţii de contacte între diverse persoane care nu puteau fi controlate informativ.”

La care cineva de la Securitate, un şef, a notat pe margine: „HA! HA!” (p. 371) Balcanismul, unde totul este derizoriu (deci comic) nu se dezminte nici chiar în spaţiul rezervat poliţiei politice.

Nimic anormal: fost conferenţiar, în prezent muncitor necalificat
La 14 iunie 1989 Academiei R.S.R. i-a fost înmânată o scrisoare din partea preşedintelui Academiei Regale Olandeze, în care se cerea urgentarea rezolvării cererii de plecare definitivă în S.U.A., depusă de „omul de ştiinţă român” Preda Gheorghe de la Institutul pentru Conservarea Energiei şi Politică Energetică. Preşedintele Academiei R.S.R., Radu Voinea, răspunde că „nu cunoaşte despre existenţa respectivului institut”. Cât despre Preda Gheorghe, se afirmă:

„Din verificările noastre a rezultat că Preda Gheorghe, de 59 de ani, fost conferenţiar la Academia de Studii Economice din Bucureşti, în prezent muncitor necalificat, exclus din partid, a depus la 8 februarie 1988 cerere de plecare definitivă în S.U.A.”

Mă îndoiesc că preşedintele Academiei Regale a Olandei era interesat de excluderea din partid a cetăţeanului Preda Gheorghe. În schimb, e foarte probabil să fi ridicat din sprâncene a mirare aflând că fostul conferenţiar este în prezent muncitor necalificat. „Organele” din R.S.R. ajunseseră să nu se mai sinchisească de dezvăluirea propriilor acţiuni de reprimare. (p. 388)

Actualizare, iulie 2015. Buzura, mereu pe lângă cine trebuie:
Buzura mereu pe langa cine trebuie_chenar

%d blogeri au apreciat asta: