„Disciplina liber-consimţită” şi democraţia


Pe la începutul anilor ’50 a început să se vehiculeze în şcolile din România noţiunea de disciplină liber-consimţită, importată, se pare, din pedagogia lui Makarenko. (În treacăt fie spus, învăţătoarele de la şcoala unde învăţam atunci uzau, deja de ceva vreme, de o foarte pedagogică nuia, care îşi avea locul ei privilegiat la cancelarie, botezată, în trecut, „Pestalozzi” şi pe care, pentru a fi în pas cu vremurile, s-au grăbit să o reboteze „Makarenko”.) În rândul şcolarilor, care, în ciuda vârstei fragede, captaseră deja din ambient, fără prea mare dificultate, spiritul vremii — esenţialmente colectivist –, noţiunea a fost numaidecât tradusă, pentru a fi mai pe înţeles: tu faci ceea ce spunem noi, partidul, dar nu oricum, ci din convingere că partidul are întotdeauna dreptate. Ideea de libertate avea pe atunci — şi nu numai la începutul anilor ’50 — un iz conspiraţionist, iar aceea de responsabilitate era confundată automat, la baza societăţii, cu constrângerea, în speţă cu disciplina liber-consimţită. Spiritul de responsabilitate reală, care trebuie să guverneze comportamentul fiecărui individ, alături de libertate, într-un binom organic, s-a pierdut pe drum. A fost distrus. Şi încă foarte rapid.

Ani de zile mai târziu, lucram la un laborator situat la marginea Capitalei, la o şosea unde camionagiii obişnuiau să facă popas înainte de a o porni la drum lung cu furgoanele lor. Acolo verificau marfa, respectiv integritatea şi stabilitatea ei, îşi puneau în ordine documentele, luau o gustare. Imediat după ’89, obiceiurile camionagiilor nu s-au schimbat prea mult. Cu o singură excepţie: resturile de la gustare le aruncau acum pe fereastră. Şi o făceau cu voluptate, ba chiar cu o anumită îndârjire. Când un coleg de-al meu şi-a permis să-i facă observaţie unuia din camionagii, acesta, profund ofensat, a răspuns cu arţag: Acuma e democraţie!

În vechiul regim, mă încăpăţânam să iau atitudine atunci când mă confruntam cu servicii care funcţionau superficial, defectuos sau abuziv; ceea ce, în treacăt fie zis, acoperea, practic, tot spectrul de însuşiri ale serviciilor din acea vreme. Obişnuiam să scriu la ziare, la „organele ierarhic superioare” sau pur şi simplu în condica de sugestii şi reclamaţii. Într-una din primele săptămâni de după ’89, când totul era încă de stat, iar serviciile nu se îmbunătăţiseră cu nimic, am cerut condica de sugestii şi reclamaţii de la un magazin unde fusesem prost servit. Imediat s-a adunat în jurul meu (era să spun „a făcut zid”, ca în celebrul caz Bivolaru) un mic grup de clienţi, care m-au apostrofat ameninţători: Reclamaţie?! Nu mai merge, nenicule! Asta era pe vremuri!

Tare mă tem că opoziţia pasivă la pedagogia lui Makarenko funcţionează şi astăzi, după un sfert de secol, la fel de bine ca şi în primele zile de după ’89. Inclusiv în privinţa atitudinii electorale. Cu atât mai mult cu cât opoziţia pasivă este una de minim efort.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s