Monthly Archives: august 2014

Poveştile lui Dan Tapalagă: speranţa lui Traian Băsescu stă în… Ponta!

„Uitaţi-vă la prietenul Ponta — zice Dan Tapalagă pe HotNews.ro —, cad reţele întregi de corupţie ridicate în jurul său, doar el rămâne mereu în picioare.”… Ca să vezi! Păi acum trei ani de zile cădeau reţele întregi şi S.O.V. rămânea în picioare. Acum cinci ani cădeau reţele întregi şi Adrian Năstase rămânea în picioare. Ş.a.m.d. Cum ar trebui? Să cadă toţi simultan?

Cam la atât se reduce în materie de argumentaţie (plus prieteşugul din trecut — sau te pomeneşti că şi din prezent? — al lui Ponta cu Udrea & Co) următorul tun mediatic la care visează Dan Tapalagă:

„Am destui martori cărora le-am spus în urmă ca doi-trei ani că Traian Băsescu şi-a ales delfinul, urmaşul politic, iar acesta nu e nici din PDL, nici din PNL, ci se cheamă Ponta.” Cu alte cuvinte, propriile-i spuse ţin loc de argumentaţie. Tapalagă se visează şi clarvăzător. Autorul face rareori gazetărie de investigaţie. De cele mai multe ori preferă să brodeze poveşti. E mult mai uşor. Unele se mai şi potrivesc — ăsta-i avantajul poveştilor. Dar să spui acum că Ponta este ceea ce a pregătit Traian Băsescu pentru „succesiune”, mi se pare vrednic de un concurs SF. Dle Tapalagă, vă sfătuiesc foarte serios: încercaţi! Aveţi toate şansele să câştigaţi premiul întâi la „Cele mai gogonate”!

Reclame

Cum se va scrie istoria regimului comunist în România?*

Îmi aduc aminte cât de mult îmi otrăvea imixtiunea brutală a politicului viaţa de fiecare zi, atunci, în anii comunismului…

Emisiunile televiziunii unice, în cea mai pare nedigerabile atunci când nu erau de-a dreptul imunde, chiar şi înainte de restrângerea, în perioada terminală, a programului la două ore pe zi de „Cântarea României”… Cotidianele dominate de figura dictatorului: discursurile, elogiile, schimburile de telegrame protocolare, vizite te-miri-unde, pozele selectate cu grijă sau trucate… Revistele culturale, din ce în ce mai politizate, mai ales de aniversările cuplului prezidenţial, editorialele care rezistau tot mai greu asaltului ideologiei oficiale (aflu abia acum, la dispariţia lui Dan Hăulică, cu ce preţ rezista revista „Secolul 20”… până către ultimele numere când, şi acolo, editorialul a fost îngenuncheat de „elogii”, iar coperta a fost în final maculată cu imaginea mulţimii scoase în stradă întru slăvirea „conducătorului iubit”), eschivele penibile ale puţinilor redactori oneşti pentru a-i aduce cititorului român măcar frânturi din gândirea liberă a Occidentului, în timp ce masa intelighenţiei urla la unison în haita adulatorilor… Kitsch-ul oribil al pieselor autohtone radiodifuzate şi televizate, de actualitate sau din trecutul „muncitoresc”, aproape exclusiv cu şantiere, brigadieri, activişti de partid şi ilegalişti… Vitrinele librăriilor invadate de volumele „omagiale”, lozincile greţoase de pe toate străzile, dintre care unele, în faza terminală, păzite de gărzi ale miliţiei pentru a nu fi distruse de cetăţeni… Învăţământul politic!… Oare cei din generaţia de cel mult patruzeci de ani îşi mai pot imagina cum e să fii obligat, la serviciu, să participi la lecţii de îndoctrinare comunistă, de la care să nu te poţi eschiva fără a risca stagnarea profesională (în cel mai bun caz) sau concedierea în cazul instituţiilor considerate ideologice (v. Radioul, Televiziunea şi altele asemenea)?… Doctoratele care se puteau obţine numai cu aprobarea autorităţilor politice — nu mai vorbesc de alte „demnităţi”, „onoruri” şi recompense!… Delaţiunea omniprezentă… Minciuna atotstăpânitoare, statisticile distorsionate şi/sau interpretate în mod stupid sau cinic…

Mă gândesc cu tristeţe că ar fi posibil ca eu alături de o mână de alţi asemenea mie să fi fost dintre puţinii care să fi „pus la inimă” presiunea ideologică a regimului…

Am avut un coleg de serviciu (şi nu dintre cei săraci cu duhul, ci unul educat, cu „pedigree” şi cu funcţii), care mi-a spus o dată, franc: Tot ce-mi doresc este mâncare destulă şi un paşaport în buzunar. (Pentru cine nu ştie: paşapoartele nu se păstrau la purtător — la întoarcerea în ţară trebuiau predate de serviciul personal, în cazul salariaţilor!)…

Mă întreb cu tristeţe cum se va scrie/rescrie, peste ani, istoria ceauşismului. Pe baza căror mărturii? Căci, după cum se ştie, „nu a existat niciodată o singură istorie şi nu va exista niciodată! Istoria se diversifică încontinuu. Nu o să ne ofere nimeni manualul acela definitiv în care toată istoria universală să fie cuprinsă într-o manieră completă şi perfect echilibrată” (interviu cu Lucian Boia, în „România literară”, 6, 2004). Nu cumva va fi o enumerare de realizări ale regimului, alături de care mizeriile existenţiale resimţite de câţiva „sclifosiţi”, ahtiaţi de confort spiritual, nici să nu conteze? Nu cumva va fi o colecţie de performanţe culturale (existente, indubitabil; întrebarea ar fi dacă în cadrul regimului, sau în pofida regimului!), tehnice, artistice etc., iar restricţiile de tot felul, interdicţiile şi pauperitatea populaţiei, chiar numeroasele victime, să fie, toate, contabilizate la rubrica „preţul propăşirii”, eventual moderat sau suportabil; tot aşa cum un Soljeniţîn, tocmai el, victima, a înţeles să aplaude la un moment dat industrializarea Uniunii Sovietice de către Stalin?…

Nu ştiu, orice e posibil…

* Publicat și pe Contributors.ro

Ponta şi băsismul dreptei

Acum câteva zile sfătuitorii lui Ponta i-au găsit un slogan electoral „trăsnet” pentru prezidenţialele din noiembrie: principalul său adversar, Iohannis, să fie catalogat drept continuatorul lui Băsescu!… Că este ceva absurd, pentru Ponta e o chestiune secundară. Important este să prindă la electorat.

Pe aceeaşi linie, într-un interviu din 18 august, Ponta a mai făcut un pas, „organizând” dreapta spectrului politic într-un mod convenabil pentru sine, spunând: „Există în România în acest moment un singur reprezentant în campania prezidenţială al dreptei, şi acela este domnul Tăriceanu. Eu sunt reprezentant al centru-stânga, iar ceilalţi sunt reprezentanţii domnului Băsescu.” La fel de absurd. Acelaşi zâmbet arogant. E clar, Ponta merge pe cacialma, mizând pe un electorat stupid.

Odată găsită „stratagema”, Ponta, cu mintea sa de împrumut, va supralicita negreşit. Şi trebuie să recunosc că identificarea tuturor adversarilor săi politici cu băsismul pare o formulă de succes. Pare…

Simpatia pentru Băsescu este însă în creştere. Actualul preşedinte, deşi în afara cursei prezidenţiale, capătă abia acum un rol cu adevărat esenţial: să atragă încă şi mai multă simpatie. Şi o poate face făcând apel, mai argumentat şi mai convingător, la bunul-simţ al electorului român. O poate face prin câteva mişcări politice inteligente, prin câteva delimitări absolut necesare. Există deci toate şansele ca „băsismul” dreptei, clamat de Ponta să se întoarcă, bumerang, împotriva sa. Nu mi se pare deloc exclus ca oamenii să vadă până la urmă în cele două mandate ale lui Traian Băsescu un punct de cotitură în politica românească. Nu pentru că nu e multă mizerie în lumea politică, ci tocmai pentru că aceasta a ieşit la suprafaţă cu sprijinul său politic incontestabil.

Apropo de: „Iohannis, du-te şi te culcă!”…

„Maestrul” Ion Cristoiu, singur printre ne-maeştri în lumea gazetarilor

Maestre!

…Vorba asta scurtă

E ca mângâierea porcului pe burtă.

Arghezi

Ion Cristoiu — scuze: maestrul Cristoiu — se pare că are idei puţine şi fixe. Din când în când îi căşună pe câte cineva, iar după un timp, de regulă o dă cotită fără prea multe ezitări. Deja ne-a obişnuit. Acum e în plină perioadă anti-Iohannis, pe care „îl trimite la culcare”: a se citi „îl îndeamnă să iasă din cursa prezidenţială”; dar de! exprimarea poartă marca inconfundabilă a maestrului! Pentru ce îl trimite la culcare? Pentru una singură dintre declaraţiile lui Iohannis prilejuite de începerea campaniei prezidenţiale. Cum că, odată ajuns preşedinte, nu va provoca scandal.

Sigur, maestrul Cristoiu, în emploi de dâmboviţean, are o reprezentare, cum altfel decât dâmboviţeană, a scandalului? Răcnete, injurii, poale-n cap, măscări şi gesturi obscene. Maestrul se întreabă cum va putea Iohannis să refuze să promulge o ordonanţă de urgenţă de-a lui Ponta fără să provoace scandal. Iohannis a spus recent că nu i se va adresa altfel primului-ministru decât cu „domnule”. Se pare că asta depăşeşte puterea de înţelegere a maestrului. Cum? Un refuz de a promulga o ordonanţă de urgenţă în genul „Nu voi promulga această ordonanţă de urgenţă, domnule”? Adică fără scandal? De neconceput!

Ca argument (unic de altfel), se foloseşte copios de Ion Iliescu, sub mandatele căruia corupţia a înflorit. De ce? se întreabă retoric maestrul. Fiindcă Iliescu era exact aşa: nu dorea scandal… Eroare, maestre! Sub Ion Iliescu corupţia a înflorit şi a cangrenat România nu datorită împăciuitorismului, nici măcar a toleranţei şefului statului, ci printr-o politică premeditată de promovare a foştilor securişti şi nomenklaturişti. Celor ce eventual s-ar întreba ce avea de câştigat Iliescu încurajându-i şi promovându-i pe foştii securişti şi nomenklaturişti, le reamintesc ura viscerală a „propovăduitorului comunismului cu faţă umană” faţă de partidele istorice şi faţă de cei ce au suferit ani de zile de pe urma ororilor comunismului. Dacă nu i-a ieşit comunismul cu faţă umană, pe care şi l-a dorit din tot sufletul, măcar să pună umărul să iasă un capitalism cu faţă comunistă.

Aşa că asocierea, de către maestrul Cristoiu, a lui Klaus Iohannis cu Ion Iliescu pentru a argumenta — în manieră expresionistă — respingerea celui dintâi, mi se pare total neavenită. De-a dreptul cretină, ca să folosesc instrumentele gazetăreşti ale… maestrului.

Dialoguri presupuse (8)

Cum a stat Mencinicopschi de vorbă cu Ion Iliescu

Dialogul are loc în vorbitorul Penitenciarului Rahova.

ION ILIESCU: Bună ziua, domnule profesor, ce mai faceţi, bine? Sănătos, voinic?

MENCINICOPSCHI: Vai, ce surpriză mi-aţi făcut, Domnule Preşedinte! Să fiţi tocmai dumneavoastră primul care mă vizitează aici la… Nici prin cap nu mi-ar fi trecut!

mencinicopschi_iliescu

ION ILIESCU: Păi de ce? N-am lucrat noi în cercetare, amândoi? Un gest de solidaritate…

MENCINICOPSCHI: Aoleu! Vasăzică şi dumneavoastră?… Ce, şantaj? Sau în chestiunea revoluţiei?

ION ILIESCU: Nu! Nici vorbă! La mine s-a prescris de mult. Mă refeream la noi care am lucrat în cercetare… Mata mai lucrezi şi-acuma.

MENCINICOPSCHI: Eu?!

ION ILIESCU: De ce nu? Avem tradiţii, avem idealuri comune. Pe care nu le-am întinat, orice s-a întâmplat în decursul anilor.

MENCINICOPSCHI: Da, aşa este, Domnule Preşedinte. Aveţi dreptate. Dumneavoastră la Ape, eu la… Ah, nici nu vreau să-mi mai aduc aminte, ticălosu’ ăla!

ION ILIESCU: Apoi, amândoi am lucrat în privatizări…

MENCINICOPSCHI: Privatizări?

ION ILIESCU: Numai că ale mele au fost de succes. Pe când mata…

MENCINICOPSCHI: Da… Cu toate meritele mele…

ION ILIESCU (visător): Da, a fost frumos…

MENCINICOPSCHI: Ştiţi, am publicat şi eu o carte de Editura Tehnică.

ION ILIESCU: Da? Care, cum se numeşte?

MENCINICOPSCHI: Ei, un titlu cam… aşa, mai… „Bioingineria preparatelor enzimatice microbiene”, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: În ce an a apărut?

MENCINICOPSCHI: În nouă sute optzeci.

ION ILIESCU: A! Nu eram încă director la Editura Tehnică pe vremea aia.

MENCINICOPSCHI: Ştiu, ştiu. Ştiu că abia mai târziu aţi ajuns disident.

ION ILIESCU: Asta nu-i adevărat! N-am ajuns mai târziu! Eram şi pe-atuncea disident, ce ştii mata! Ceauşescu deja o luase razna! Încă de la Tezele din Aprilie, din ’71, i-am atras atenţia că…

MENCINICOPSCHI: Nu venise nici Gorbaciov la putere.

ION ILIESCU: Gorbaciov? Da’ ce legătură are Gorbaciov cu toată povestea asta, cu disidenţa mea?

MENCINICOPSCHI: N-are nicio legătură. Vă rog să nu vă supăraţi pe mine.

ION ILIESCU: Nu mă supăr. Da’ vorbesc unii aşa, fără nicio bază ştiinţifică. Asta mă supără!

MENCINICOPSCHI: Ei, ştiţi cum e, Domnule Preşedinte. Invidia… Eu, în orice caz, pot să vă spun cu mâna pe inimă. Nici invidios nu sunt, şi nici să vă supăr nu vreau…

ION ILIESCU: Foarte frumos din partea matale.

MENCINICOPSCHI: Ştiţi, eu am mai apărut într-o carte publicată la Editura Tehnică. N-a fost a mea, da’ era despre mine. Mă rog, printre alţii.

ION ILIESCU: Nu-mi amintesc. Cum se chema?

MENCINICOPSCHI: Se chema aşa: „Dicţionarul specialiştilor în ştiinţa şi tehnica românească”, Domnule Preşedinte. A apărut şi numele meu acolo. „Al specialiştilor”!

ION ILIESCU: Asta, în ce an?

MENCINICOPSCHI: În două mii.

ION ILIESCU: A! Nu mai eram director atuncea, în 2000.

MENCINICOPSCHI: Ştiu, Domnule Preşedinte. Eraţi preşedinte al României. Pentru a treia oară. Tocmai îl bătuserăţi pe Vadim în alegeri. Ar fi fost o mare belea, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: Mata eşti cam şugubăţ! Eram preşedinte pentru a doua oară! Nu ştiu cum vorbesc unii, aşa, fără nicio bază ştiinţifică!

MENCINICOPSCHI: Îmi pare rău că v-am supărat încă o dată, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: Ei, lasă, nu-i nimic. Ai şi mata necazurile matale, te-nţeleg.

MENCINICOPSCHI: Da, Domnule Preşedinte. Cu toate meritele mele, după tot ce-am făcut pentru ţară, cu atâtea şi-atâtea participări la simpozioane, conferinţe, cu-atâtea cărţi publicate.

ION ILIESCU: La Editura Tehnică?

MENCINICOPSCHI: Nu numai la Editura Tehnică, trebuie să recunosc, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: Câte cărţi ai mata publicate?

MENCINICOPSCHI: Păi, ultima carte publicată este „Crezi că ştii ce bei?”

ION ILIESCU: Despre ce e, despre beţie şi mahmureală?

MENCINICOPSCHI: Ha-ha! Ironic ca-ntotdeauna. E despre apă, Domnule Preşedinte… Şi aici, ca să zic aşa, ne întâlnim… Cartea e despre apa pură şi…

ION ILIESCU: Şi care-i apa cea mai pură? Aqua Carpatica, nu-i aşa?

MENCINICOPSCHI: Ei, Domnule Preşedinte, Aqua Carpatica a fost doar sponsor. Să dăm cezarului ce-i al cezarului. Iar el, la rândul lui, ne dă teste ca să încercăm puritatea apei. Ştiţi, aşa, ca supliment. Prind bine oricând.

ION ILIESCU: Cine-i cezarul, Jean Valvis?

MENCINICOPSCHI: Sunteţi la curent cu toate, Domnule Preşedinte, nimic nu poate să v-ascundă omu’!

ION ILIESCU: Şi vasăzică ţi-a lansat cartea Andreea Marin.

MENCINICOPSCHI: Bună puicuţă, nu?

ION ILIESCU: Tot pe lângă puicuţe te-nvârţi, domnule Mencinicopschi, te-am văzut eu, pişicherule! Andreea Marin… Andreea Raicu…

MENCINICOPSCHI: Mănâncă sănătos, nu?

ION ILIESCU: Asta, mata tre’ să ştii mai bine. Până una alta, am văzut că-i c-un cap mai înaltă ca mata. Ce face, mănâncă fără E-uri de s-a-ntins aşa, ca o buruiană?

MENCINICOPSCHI: Nu ştiu, Domnule Preşedinte, îmi pare rău. N-am intrat în amănunte. În orice caz, pot să vă spun sigur că patiserie nu mănâncă.

ION ILIESCU: Păi de ce?

MENCINICOPSCHI: Nu trebuie să consumăm produse de patiserie sau fast-food pentru că sunt un amestec de proteine, grăsimi şi amidon. Tot ce poate fi mai rău, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: Nici de la Ana Pan nu mănâncă?

MENCINICOPSCHI: Eu sunt un om onest, Domnule Preşedinte. Nu fac distincţie între firmele producătoare. Asta îi sfătuiesc pe toţi: să refuze tot ce-i nesănătos, indiferent de firmă.

ION ILIESCU: Păi s-ar putea ca lui Copos să nu-i cadă bine chestia asta. Ar trebui să încurajăm industria autohtonă.

MENCINICOPSCHI: Chiar dacă bagă E-uri cu nemiluita, Domnule Preşedinte? Aţi văzut ce era să mi se tragă de la producătorii de ouă. Cât pe-aci să mă dea în judecată. Şi asta, de ce? Fiindcă le-am spus oamenilor ce fel de ouă e bine să mănânce?

ION ILIESCU: Nici lu’ Năstase nu i-a picat bine chestia asta. Ai văzut ce i s-a-ntâmplat.

MENCINICOPSCHI: Până la urmă am văzut şi eu, Domnule Preşedinte. De mult mă tot întrebam cât o să mai rabde ăştia criticile mele. Mă aşteptam să păţesc ce-am păţit. De mult mă aşteptam. Aşa-i când te pui cu multinaţionalele. Să-mi fie învăţătură de minte!

ION ILIESCU: E-adevărat că ai spus că roşiile cu ţugui şi E-urile sunt la fel de nocive?

MENCINICOPSCHI: N-am spus eu aşa ceva, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: Ba chiar cancerigene?

MENCINICOPSCHI: Doamne fereşte, n-am spus eu aşa ceva!

ION ILIESCU: Unii aşa susţin.

MENCINICOPSCHI: Diversiune, Domnule Preşedinte!… De fapt, acuma, ce să mai spun… Ajungi la un moment dat să nu-ţi mai pese. Am o sută patruzeci şi cinci de articole publicate. Am cărţi publicate, dintre care una la editura Cambridge.

ION ILIESCU: Nu mai spune! Chiar şi la Cambridge ai? Despre ce? Cum se cheamă?

MENCINICOPSCHI: Mă bucur că vă interesează, Domnule Preşedinte. Despre dacă-i bine să punem la congelat fasolea şi ardeiul.

ION ILIESCU: Mi se pare un titlu cât de poate de onorabil. În fond, fasolea e foarte importantă.

MENCINICOPSCHI: Şi ardeiul, la fel.

ION ILIESCU: De acord cu ardeiul.

MENCINICOPSCHI: Da, dar ei n-au vrut să ţină cont.

ION ILIESCU: Ei, cine?

MENCINICOPSCHI: Completul de judecată.

ION ILIESCU: Ce să-i faci, domnule Mencinicopschi. Asta e justiţia lu’ Băsescu.

MENCINICOPSCHI: Da, dar eu am merite, Domnule Preşedinte. Am fost menţionat şi la „Who’S Who”.

ION ILIESCU: Unde ai fost menţionat?

MENCINICOPSCHI: În „Who’S Who”, Domnule Preşedinte. Chiar şi în „Balkan’s Who’S Who”.

ION ILIESCU: A, ştiu! Şi de mine s-au ţinut scai ăştia de la „Who’S Who”. Ani de zile s-au ţinut. Şi până la urmă le-ai dat banii?

MENCINICOPSCHI: Banii? Ce bani?

ION ILIESCU: Păi nu ţi-au cerit 260 de dolari ca să te vezi publicat în anuarul lor ăla mare, cu medalion? Sunt nişte psihologi clasa-ntâi! Ştiu cum să-ţi gâdile orgoliul. Şi nu se lasă cu una, cu două, se ţin de tine până cedezi. Înţeleg c-ai cedat, domnule Mencinicopschi. Sunt bani mulţi. Da’ poate că merită. Deşi, ca să fiu cinstit, şi mata eşti celebru.

MENCINICOPSCHI: Nu mi-au cerut niciun ban, Domnule Preşedinte, vă jur! Nu mi-au cerut niciun ban.

ION ILIESCU: Da’ Voiculescu ţi-a cerut?

MENCINICOPSCHI: Domnule Preşedinte, bromatul de potasiu, căruia i se mai zice şi E 924, duce la apariţia senzaţiei de greaţă, vărsături, diaree, vă daţi seama?

ION ILIESCU: Eu ştiu un singur lucru, dragă Mencinicopschi, că cel mai bine e să fii cinstit. Sărac, da’ cinstit!

MENCINICOPSCHI: Domnule Preşedinte, asta se-ntâmplă pentru că legea permite acest lucru, chiar dacă o parte dintre aceşti aditivi alimentari ne pun sănătatea în pericol.

ION ILIESCU: Dacă tot faci privatizare, măcar s-o faci cu cap. Dacă n-ai pe cine să bagi în faţă, cum se spune în popor, mai bine stai de-o parte. Eu l-am băgat pe Petre Roman în faţă.

MENCINICOPSCHI: Absolut! Aveţi dreptate. Eu cu Petre Roman nu m-am mai văzut de ani de zile. Eu sunt membru al Academiei de Ştiinţe din New York.

ION ILIESCU: Şi ăştia s-au ţinut de capu’ meu vreo câţiva ani de zile. Mi-au cerut o sută de dolari, parcă aşa mi-amintesc. C-o sută de dolari mă făceau academician de New York. Da’ eu n-am nevoie, am destule onoruri.

MENCINICOPSCHI: Dar eu sunt membru activ, Domnule Preşedinte.

ION ILIESCU: Adică ai intrat în joc şi le ceri mata altora suta aia de dolari?

MENCINICOPSCHI: Domnule Preşedinte, sulfatul de sodiu afectează vezica biliară. Ăsta e aşa-numitul E 514. Lactatul de calciu prezintă printre efecte adverse stări de hipercalcemie şi insuficienţă renală. Ăsta e aşa-numitul E 327. Şi aşa mai departe, ce să vă mai spun? Una peste alta, într-o pâine regăsim până la 34 de E-uri, vă daţi seama?

ION ILIESCU: Ai pus pe jar industria panificaţiei, domnule Mencinicopschi. Îmi pare rău pentru mata. Nu-i bine să ţi-i ridici pe toţi în cap.

MENCINICOPSCHI: Am participat şi la reuniunea Societăţii Naţionale de Medicină a Familiei, de la Alba Iulia, din 2007, unde am prezentat comunicarea „Importanţa vitaminelor şi mineralelor pentru menţinerea sănătăţii”.

ION ILIESCU: Ce mai! O activitate prodigioasă, domnule Mencinicopschi.

MENCINICOPSCHI: Am şi certificat de participare. La nevoie, pot să îl prezint.

ION ILIESCU: Să vedem, poate vorbesc cu Ponta după ce ajunge preşedinte. Şi reluăm procesul. Şi atunci prezinţi tot ce vrei. Mai ai un pic de răbdare, domnule Mencinicopschi.

mencinicopschi

Propunere pentru Antena 3: o galerie de momâi şi-o măciucă

Ar fi mult mai simplu decât porcăiala de fiecare zi, mai puţin obositor decât o „plimbare” la ora 5: cu averea lui Felix rămasă după confiscare (sper s-ajungă), comandaţi o galerie de momâi. Ei, nu chiar à la Madame Toussaud, ar fi prea costisitor. Nişte momâi mai simple, de-ajuns să se distingă trăsăturile. Ştiu că vă irită foarte mulţi, dar, pentru economie, aţi putea să vă limitaţi la cei mai ai dracu’. Comandaţi-i cu trăsăturile îngroşate, aşa ca să-i recunoască oricare telespectator al Antenei 3 (cu posibilităţi mai limitate, ca să zic aşa). Comandaţi-i aşa cum îi făceau pe vremuri, în anii ’50, pe alde călăul Tito, cu satârul însângerat şi cu săculeţu’ cu dolari, pe alde Konrad Adenauer, cu trăsături mongoloide, slugă la Unchiu’ Sam, pe alde Eisenhower în chip de general dezmăţat, trăgând cu pistolu’ în porumbelu’ păcii — aveţi modele destule. Comandaţi-i pe: Băsescu pe primul loc, evident (cu trăsături mongoloide, ca să fie clar că toate mizeriile pe care le face se explică prin originea lui calmucă), apoi pe Laura Codruţa Kövesi, Daniel Morar, mai nou şi Camelia Bogdan, nu uitaţi de Horia Roman Patapievici şi de Pleşu (care „minte ca un porc!”), apoi colonelu’ Turcescu şi aghiotanţii lui, Emil Boc — ce mai! Îi ştiţi voi mai bine.

Andronescu antena 3_2

Aşezaţi momâile pe-un rând în studio, aşa, la vedere, într-o parte, puneţi la dispoziţie şi-o măciucă, şi îndemnaţi-i pe toţi ciuvicii care se perindă prin studioul vostru să le altoiască cu sete. Încurajaţi şi scuipatul şi să vedeţi ce-o să vă mai răcoriţi. Şi odată cu voi o să se răcorească şi telespectatorii voştri (cu posibilităţi limitate, ca să zic aşa). Menajaţi persoanele venite din partea Puterii în studio, alte Ecaterina Andronescu, Andronescu antena 3Mădălin Voicu, Ghişe sau Firea; sau spiritu’ lu’ Ponta Victor; şi cine-o mai fi. Vreau să spun că nu-i neapărat ca toţi ăştia să scuipe şi să dea cu măciuca, în rând cu ceilalţi ciuvici. Nu de alta, dar ar da rău pe la cancelariile europene. Simpla lor prezenţă în studio e o măciucă şi-un scuipat.

O înţeleg pe Monica Macovei*

Realizarea în politică presupune orgoliu. Între orgoliu şi încrederea în sine deosebirea nu-i mare. Chestiune de nuanţă. DEX spune despre orgoliu: „Părere foarte bună, adesea exagerată şi nejustificată, despre sine însuşi, despre valoarea şi importanţa sa socială; îngâmfare, vanitate, suficienţă, trufie”.

Dacă ne limităm la prima parte a definiţiei, putem reţine: „părere (…) bună (…) despre sine însuşi, despre valoarea şi importanţa sa socială”. Partea a doua, fiind despărţită de cea dintâi prin punct şi virgulă, reprezintă o definiţie alternativă, deci ea singură nu-i neapărat definitorie. Să recunoaştem totodată că încredere în sine nu poţi avea decât dacă ai o (foarte) bună părere despre sine.

Opinia mea este că spre partea a doua a definiţiei se glisează îndeobşte tocmai atunci când îţi lipseşte părerea foarte bună despre sine, şi, prin refulare, ajungi la „îngâmfare, vanitate” ş.cl. Altfel spus, orgoliul are o parte pozitivă şi una negativă.

Monica Macovei

Are Monica Macovei o părere bună despre sine? Neîndoios. Altfel, n-ar candida pentru preşedinţie. Este condamnabilă încrederea în sine? Nicidecum. Prin urmare, Monica Macovei are tot dreptul să candideze pentru preşedinţie.

Mai departe. Orgoliul nu îl caracterizează numai pe politician. În oricare altă profesiune este nevoie de orgoliu. (Căci a fi politician este o profesiune, nu? chiar dacă nicio facultate nu îţi oferă diplomă de politician.) Până şi un instalator poate fi orgolios: fără orgoliul lucrului bine făcut nu poţi aspira să-ţi faci un bun renume în cartier, să iei clienţii altora, să faci bani. Orgolios este şi actorul. La fel de mult ca şi politicianul. Doar se migrează frecvent între cele două meserii! Înainte de a fi politicieni, au fost actori un Mircea Diaconu şi un Ronald Reagen. Nu?

S-a întâmplat şi invers, un politician să devină actor? Fără doar şi poate. Atât doar că nu a ajuns în situaţia de a se sui pe scena unui teatru. Aş zice chiar că un politician care nu ajunge actor are prea puţine şanse să urce în top. Căci politica nu presupune doar raţiune, programe, voinţă, perseverenţă şi câte şi mai câte. Politica este, după cum o spun mulţi, arta compromisului. Dar şi arta comunicării, arta de a te face agreabil poporului, de a-l flata, de a-i promite, de a-i zâmbi.

În privinţa asta Monica Macovei a făcut progrese cu adevărat remarcabile. Amintiţi-vă de Monica Macovei la începuturile prezenţei ei pe scena politică. Orice zâmbet, orice înseninare erau pentru ea o povară, un chin. De ce? Pentru că era născută să fie încruntată, posomorâtă. Iar dacă acum, în postura de prezidenţiabil, ştie — a învăţat — să surâdă de-a dreptul angelic, dacă fruntea i s-a înseninat şi ochii i s-au umplut de strălucire pozitivă, se cheamă că şi-a înfrânt destinul. Deci este exclusiv meritul ei. Un merit incontestabil. Dacă nu a fost politician, neîndoielnic Monica Macovei a devenit. Dacă nu a fost actriţă, Monica Macovei a devenit. Dacă nu a fost prezidenţiabilă, ea a devenit. E ceva rău în asta?

Să luăm şi reversul orgoliului. Ştiind că românii, luaţi în ansamblu, nu doresc o femeie în fotoliul prezidenţial, să însemne oare asta că Monica Macovei are o părere exagerat de bună despre sine? DEX nu aminteşte nimic — legat de orgoliu — despre absenţa simţului măsurii în aspiraţiile unui om de a candida la prezidenţiale. Dacă afirmă că ea este singura care îl poate bate pe Ponta în noiembrie, s-ar putea s-o creadă sincer. Prin urmare, da, are o părerea bună despre sine, dar nu neapărat exagerată.

Monica Macovei are merite dincolo de orice dubiu în reformarea justiţiei din România, în promovarea conceptelor etice în partidul din care încă face parte, şi, prin extensie, în multe alte comunităţi. Monica Macovei a avut o activitate prodigioasă — şi larg recunoscută — în Parlamentul European, având la activ câteva zeci de iniţiative legislative, multe din acestea adoptate. DEX nu vorbeşte nimic de recunoaşterea meritelor atunci când se defineşte orgoliul. Părerea exagerat de bună pe care cineva şi-o poate face despre sine, care, în momente de vertij, îl împinge la trufie — ca să ne limităm la unul singur din păcatele orgoliului — nu suflă o vorbă despre recunoaşterea meritelor. Văd, aşadar, posibil ca părerea despre sine să fie exagerată numai în contextul în care nerecunoştinţa celorlalţi duce — omeneşte vorbind — la deformarea percepţiei de sine.

Dacă românii se vor procopsi cu Ponta preşedinte la toamnă, se cheamă că misoginii vor avea de tras învăţăminte (în genul „Bine era dacă o votam!”). Susţinătorii lui Iohannis, respectiv ai lui Predoiu, vor avea de tras învăţăminte că au tratat lucrurile la suprafaţă, i.e. că s-au încrezut în vorbele pline de miez ale lui Iohannis şi mai ales ale lui Predoiu, şi nu au avut intuiţia să vadă, dincolo de autoprezentarea poetică şi cam fără conţinut a Monicăi Macovei la lansarea campaniei prezidenţiale, marele potenţial al acesteia. Iar Monica Macovei se cheamă că îşi va fi confundat dorinţa cu putinţa. Şi ea va avea de învăţat, cot la cot cu ceilalţi. Cu toţii vom avea de învăţat.

Şi uite-aşa, la alegerile din 2019 (de nu cumva între timp se va fi schimbat Constituţia, şi preşedintele României va fi ales pe 10 ani şi/sau de Parlament), Monica Macovei, ajunsă la venerabila vârstă de 65 de ani (aproape), va mai avea o şansă. Şi va putea fi beneficiara regretelor votanţilor de azi că n-au preferat-o. (Dar şi Konrad Adenauer a fost ales cancelar la vârsta de 73 de ani.)

Şi noi toţi vom fi avut de pătimit încă 5 ani sub „regimul” Ponta. Dar ce înseamnă 5 ani de Ponta pe lângă 45 de ani de comunism? Mai nimic.

*Publicat și pe Contributors.ro

%d blogeri au apreciat asta: