Monthly Archives: octombrie 2014

Elena Udrea, Alina Bica şi Tăpălagă (ardelean de cap)

Iată ce scrie Dan Tăpălagă pe HotNews:Udrea_Tapalaga_2

„În primul rând, un procuror şef nu are cum să-şi exercite cu imparţialitate funcţia având relaţii atât de apropiate cu politicieni, de la putere sau din opoziţie. (…) Elena Udrea a înfundat-o şi mai rău pe Alina Bica confirmând că sunt prietene bune de vreo cinci ani şi că nu era nevoie să se deranjeze serviciile până la Paris pentru că ele merg la film şi la teatru împreună. Nu înţeleg de ce nu s-a autosesizat CSM până la această oră şi de ce Alina Bica mai ocupa funcţia de procuror şef DIICOT. Culmea tupeului, Bica anunţă că a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii pentru a-i apăra reputaţia.”

Lui Dan Tăpălagă, acestui puritan al jurnalisticii româneşti, ardelean de cap, care o „vânează” de ani de zile pe Elena Udrea (vezi, printre altele, aici), probabil că i-ar suna bine un dialog la telefon între cele două ca mai jos: „Alo, Alina?” „Da. Cine-i la telefon?” „Sunt eu, Elena! Nu vrei să mergem împreună la cumpărături?” „Care Elena?” „Elena Udrea! Prietena ta!” „Îmi pare rău, nu cunosc nicio Udrea şi n-am nicio prietenă.” „Ei cum, Alina dragă, poate ai uitat! Sunt eu, prietena ta!” „Vă rog foarte mult! Eu sunt şefa DIICOT şi, dacă nu mă lăsaţi în pace, sesizez CSM-ul!”

Dacă până acum nu aveam o simpatie deosebită pentru Elena Udrea, acum, după aceste mizerii lansate de stânga bolşevică şi îmbrăţişate de presa puritană de dreapta din România, am. Aproape că îmi pare rău că sunt dator să votez într-un anumit fel pentru ca stânga mafiotă să nu vină la putere. Altfel, aş vota-o pe Elena Udrea.

Reclame

Jurnalistul Robert Turcescu, pe calea mântuirii

Puţin peste o lună a trecut de la ziua „mărturisirii”, şi iată-l pe jurnalistul Robert Turcescu reapărând pe ecran, ieri seară, la o emisiune la Naşul.Tv. Avându-l interlocutor pe Radu Moraru, o gazdă vădit jenată de ipostaza în continuare ciudată a fostului său coleg de breaslă, Turcescu s-a lansat în noi mărturisiri, de fapt cam aceleaşi, toate axate pe ideea de izbăvire, de despovărare (mereu acelaşi rucsac din spinare, plin cu pietre, de care a reuşit să se descotorosească, cu ajutorul lui Dumnezeu), de bucuria purificării, de înţelegere creştinească a semenilor (care poate l-au acceptat aşa cum a devenit, sau poate l-au blamat, totuna e). Fără a repune nicio clipă în discuţie propria sa „deconspirare” de acum o lună a calităţii de ofiţer acoperit, Turcescu a făcut o translaţie directă către o nouă vinovăţie, aceea de a fi realizat — împreună cu alţi jurnalişti, de altfel — emisiuni tv gălăgioase, vulgare, în care comentatorii vorbesc unul peste altul, câte patru-cinci odată, se ceartă, se înjură, îi creează telespectatorului o stare de stres şi cultivă ura. Foarte frumos din partea lui, dar nu a putut fi sesizată nicio legătură între ofiţerul deconspirat de acum o lună şi noul său respect pentru telespectatori, altminteri perfect îndreptăţit.

Într-un final apoteotic al egalităţii între toţi oamenii, Turcescu a ţinut să afirme că jurnaliştii nu sunt nicidecum oameni deosebiţi, aşa cum se cred mulţi dintre ei, şi că, iată, omul care l-a ajutat să parcheze maşina, acolo, în preajma studioului, face de bună seamă o muncă la fel de importantă ca oricare alta, poate chiar mai importantă decât profesiunea de jurnalist… Radu Moraru afişa o jenă tot mai vădită… Pentru doi-trei lei — continua Turcescu să peroreze cu nedezminţit avânt —, „omul de la parcare” câştigă cinstit o „o bucată de pâine”, şi are toată îndreptăţirea să respingă încercarea poliţistului de a-l alunga de la îndeletnicirea sa, sugerându-i să caute un loc de muncă pe un şantier. Căci unde să mai caute, s-a întrebat cu maximă empatie fostul jurnalist, când toate şantiere sunt închise?

Îl suspectam de mult pe Turcescu de histrionism, cu uşoare alunecări spre cabotinism, dar l-am regăsit aseară în plin egocentrism, uşor deviat spre narcisism, aşa cum de altfel îi şede bine unuia care a luat-o pe calea pocăinţei. Turcescu a negat orice acuzaţie de „pasă mistică” ce i s-a adus. Şi bine a făcut, fiindcă ceea ce i se întâmplă acum nu-i o simplă „pasă” ci o cădere totală în misticism, mă tem că definitivă. Am mai fost martor al unor asemenea „reconfigurări” ale unora din cunoscuţii mei, şi niciunul nu şi-a mai revenit vreodată.

Traian Băsescu: între impulsivitate şi raţiune

Încă o dată, „scorpionul” Traian Băsescu s-a dovedit onest în profunzimea sa. El a cerut, la „Interviurile Adevărul”, transmise de B1Tv, pe 28 octombrie, să nu fie trecut la categoria naivilor susţinând că Elena Udrea are şanse să ajungă preşedinte al României. Nu, Elena Udrea, a spus preşedintele, are nevoie de un scor bun la alegerile prezidenţiale pentru a putea participa cu succes la alegerile parlamentare din 2016, atâta tot. În afirmaţia sa, Băsescu a fost perfect raţional în aprecierea şanselor protejatei sale, dar şi impulsiv fiindcă pronunţându-se astfel i-a tăiat Elenei Udrea orice avânt în a mai continua să afirme, cu convingerea dinainte, că va câştiga alegerile prezidenţiale.

Traian Băsescu a fost impulsiv afirmând că nu îl susţine pe Klaus Iohannis pentru că nu îi poate ierta participarea la suspendarea preşedintelui din 2012. Dar totodată a fost perfect raţional pentru că, dacă s-ar fi arătat deschis de partea lui Iohannis, ar fi alimentat zvonurile electorale lansate de PSD cum că ar exista o înţelegere între el şi Iohannis, ceea ce ar fi fost în defavoarea celui de-al doilea.

În privinţa turului al doilea, Băsescu a abandonat poziţia sa iraţională din urmă cu ceva timp, când afirmase că nu va participa la turul doi. De această dată, preşedintele a promis, ca tot omul raţional şi responsabil, că se va mai gândi şi va avea o opţiune înainte de 16 noiembrie.

Oricum, locul lui Traian Băsescu în istorie e asigurat. Şi nu pe o simplă listă a preşedinţilor. Nu va trece mult şi, fără doar şi poate, se va spune: Ehei, ce vremuri au fost, cu Băsescu preşedinte! Era pe vremea lui o cuconiţă, Elena Udrea parcă o chema. Băsescu a tot încercat s-o împingă în faţă, da’ degeaba! Ei, ce să-i faci, oameni suntem, mai greşim şi noi!

Elita filozofică îl imploră pe Ponta

Gabriel Liiceanu a publicat pe Contributors.ro articolul „Fie-vă milă de noi, domnule Ponta!”. Însuşi titlul articolului mi s-a părut de la început neavenit şi ridicol. Cum să faci un asemenea apel să-i fie milă unei nulităţii agresive, pe nume Ponta? Titlul echivalează cu un elogiu. Elogiu adus nulităţii! Şi mi-am zis: aşa ceva e de necitit. Am aflat însă mai apoi, de la Dan Tăpălagă, pe HotNews, că, citindu-i articolul, nu s-a putut abţine să nu-i transmită neîntârziat, în fapt de noapte, admiraţia sa neţărmurită autorului Liiceanu. Iar când am văzut că are şi peste două sute de mii de vizualizări, mi-am zis: Dumnezeule, nu numai că trebuie, dar am datoria să-l citesc şi eu!… Şi, într-adevăr, numărul de vizualizări a trecut între timp de un sfert de milion, iar numărul de comentarii a sărit de 400… Unde s-a mai întâlnit aşa ceva! Ploaie de mulţumiri peste ploaie de exclamaţii: Magistral! Fantastic! Felicitări! Genial! Minunat!…

Genial? Îmi pare rău s-o spun, n-am găsit în articol decât o lamentaţie fără sfârşit, o lamentaţie flască, ridicolă şi inutilă ca însuşi titlul. La fel de inutilă ca şi „Apelul către lichele” (la drept vorbind, un prim spot publicitar pentru un început de carieră postdecembristă). O înşiruire de platitudini, nimic nou, nici măcar o rememorare a abuzurilor şi ilegalităţilor comise de nulitatea agresivă Ponta, cum ar fi seria de acte abuzive din vara lui 2012, a căror enumerare seacă, vrednică de un manual de subminat puterea, te cutremură mai mult decât orice comentariu; sau afirmaţia cum că „După ce vom prelua controlul politic asupra DNA-ului…” vom face şi vom drege. Se tratează în schimb pe larg ascendenţa Năstase-Iliescu, cu care toată lumea e fără doar şi poate la curent şi care nu mai avea nevoie de nicio explicaţie şi de nicio reinterpretare. Domnului Liiceanu i-a fost vădit lene să revadă încă o dată documentele pentru a produce un text tăios, succint şi la obiect. Altfel, n-ar mai fi lălăit-o cu acea sistematizare facilă a non-personajului Ponta pe tipuri de non-calităţi, ca şi cum toate acelea n-ar fi fost cunoscute şi arhicunoscute. Să nu uităm că pe HotNews nu se uită privitorii Antenei 3 şi nici ai lui „Ghiţă” TV. Cât despre nulitatea agresivă Ponta, pariem că la prima sa apariţie publică va spune: „Dacă mi se dă atâta atenţie, tre’ să recunoaşteţi că persoana mea contează. Unora le e frică de mine, asta e! Din fericire, cei ce mă apreciază sunt cei care contează”?… Punem pariu?

Gabriel Liiceanu, acest încruntat şi acru sacerdot laic al Moralei literare româneşti, nu le oferă celor peste un sfert de milion de cititori niciun motiv să lupte pentru a bara ascensiunea lui Ponta, ci le oferă doar cu atât mai multe motive de resemnare şi de inacţiune, cu cât Ponta este înfăţişat preponderent ca o fiinţa fără consistenţă, aproape o vedenie.

Iar îndemnul dinspre final mi se pare de-a dreptul stupid: „Nu sunteţi tentat, o clipă, să intraţi în legendă, ca prințul Hal, pe poarta unei miraculoase convertiri? Să vă trimiteţi socrul şi pe ceilalţi dascăli ai depravării, care v-au stat alături în toţi aceşti ani, «la zece mile» de locuinţa dvs?”… Altfel spus, nulităţii agresive, non-personalităţii (şi non-persoanei!) Ponta i se atribuie un virtual fond bun şi — să vezi şi să nu crezi! — i se cere nici mai mult, nici mai puţin decât un act de generozitate! Incredibil! E ca şi cum i-ai cere unui automat să se înduioşeze.

Contestând legitimitatea folosirii de către Ponta şi ai lui a sloganului „Mândri că suntem români”, Liiceanu îi contrapune o „listă scurtă” a marilor personalităţi pentru care chiar ne putem mândri că suntem români. Lista începe cu Cuza şi sfârşeşte cu… Cărtărescu! Sigur, transpare „generozitatea” autorului, care numai şi numai din modestie îl aşează pe cel din urmă pe locul ce, nu-i aşa?, i s-ar cuveni negreşit filozofului!

Şi totuşi, nimeni nu poate contesta atracţia uriaşă suscitată de articol. Asta oare cum se explică? Părerea mea este că şi urâtul, şi hidosul atrag, exercită o seducţie malefică. Îmi amintesc cum aşteptam dialogurile televizate dintre Liiceanu şi Pleşu, pe teme diverse, deşi ştiam prea bine că cel mai probabil era să nu rămân cu nimic de pe urma lor, sau, şi mai rău, să mă enerveze abundenţa de platitudini care se debitau pe ecran într-o atmosferă de lâncezeală cenuşie, cu accente patetice căznite din partea autorului „Apelului către lichele”. Ceea ce se şi întâmpla, aproape fără excepţie… La fel, ori de câte ori trec pe dinaintea „Casei Poporului”, privirile aproape că nu mi se dezlipesc de hidoasa construcţie, care sfidează toate legile proporţiilor şi ale armoniei, toate însemnele tradiţiei, frizând kitschul. Aşa se pare că stau lucrurile: construcţiile excesive, diforme — arhitectonice sau literare — uneori atrag; cu condiţia să aibă o anume amploare, o anume extensie în timp sau în spaţiu, să violenteze anumite simţuri tenebroase ale privitorului, respectiv ale cititorului.

Cineva ar putea spune: acest individ, adică eu, prea e pornit împotriva filozofului Liiceanu; nu se poate să nu aibă ceva personal împotriva lui. Ei bine, da. Am şi o motivaţie personală. Dar nu mi se pare corect să mă a abţin, masochist, de la a-mi spune părerea numai pentru a nu fi suspectat de lipsă de obiectivitate. Iar ce am eu personal de reproşat filozofului şi directorului de editură Liiceanu o voi spune aici, pentru prima oară public.

La începutul anilor ’90 mi s-a propus de către editura Humanitas să traduc din limba rusă un volum de Memorii de Andrei Saharov. Accentuez: mi s-a propus, nu am venit eu cu propunerea. Un an de zile am muncit pe rupte, renunţând la orice după-amiază liberă, la orice weekend, împreună cu un co-traducător, la traducerea masivului volumul de 700 de pagini. După ce totul a fost gata, întreprinzătorul Liiceanu, acţionarul majoritar al editurii Humanitas, s-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la concluzia (tardivă) că volumul de memorii al lui Andrei Saharov cel mai probabil nu se va bucura de succes pe piaţa românească a cărţii. Cu atât mai mult cu cât ruşii, inclusiv marele disident care fusese Andrei Saharov, nu se bucură la noi de destulă simpatie. Drept care a dispus un… „neînceperea tipăririi cărţii”. Şi a dat-o disponibilă: oricare din celelalte edituri, dacă doreşte, o poate prelua. Noroc că s-a arătat interesată editura Litera. Noroc e doar un fel de a spune. Falimentara la acel moment editură Litera, condusă de doamna Viorica Oancea, sora matematicianului disident Mihai Botez, a preluat volumul, l-a tipărit şi l-a scos pe piaţă — între noi fie zis, cu destul succes în final. Numai că, intrând în faliment, n-a mai avut bani să-şi plătească şi traducătorii.

Era atunci, în 1992, un moment când spiritul civic se înfiripa din nimic, când se puneau primele cărămizi la edificiul democraţiei şi al drepturilor omului. Memoriile lui Andrei Saharov erau mai mult decât binevenite. Întreprinzătorul Liiceanu le-a pus însă în balanţă cu… profitul editurii. Şi profitul a atârnat mai greu.

Uitaţi-vă la intervenţiile lui Gabriel Liiceanu pe Contributors.ro. Niciodată nu coboară la nivelul comentatorilor, aşa cum face bunăoară Vladimir Tismăneanu. Scrie, trimite şi rămâne departe, sus, în tagma selectă şi desigur restrânsă a „boierilor minţii”, vorba lui Sorin Adam Matei. Îmi aduc aminte cum erau sfătuiţi colaboratorii editurii Humanitas să-şi prezinte eventualele propuneri de cărţi: obligatoriu în formă tipărită, dacă îmi aduc bine aminte. „În schimb, dacă sunteţi Patapievici sau Cărtărescu”, se spunea în continuare în invitaţia de pe situl editurii, „ei bine, atunci le puteţi prezenta şi în formă electronică”! Indicaţia probabil că a dispărut între timp de pe situl editurii. Elitismul însă continuă nesmintit. De fapt, domnul Liiceanu nu doreşte decât să se audă vorbind. Finalitatea intervenţiilor sale nu pare să conteze prea mult. Comparaţi cu textele simple, pragmatice, succinte, de maximă coerenţă şi mai ales convingătoare ale lui Andrei Cornea. E o plăcere să le citeşti. Pe când pe Contributors.ro, precum spunea un comentator: vorbe, vorbe. Şi, aş adăuga eu, un spot publicitar de mare întindere şi de mare succes, avându-l în prim-plan pe filozoful Gabriel Liiceanu.

De ce mă simt normal într-o ţară anapoda*

Observatori ai scenei politice din România spun: „E îngrozitor ce se întâmplă la vârf în această ţară.” Alţii spun că e îngrozitor ce se întâmplă peste tot, la toate nivelurile. Sunt de acord cu ambele observaţii. Nu ştiu câţi dintre români duc astăzi un trai decent, dar niciodată până acum sărăcia şi mizeria n-au ieşit mai oribil la iveală. Niciodată până acum n-am văzut atâţia oameni oropsiţi scotocind cât e ziua de lungă prin tomberoane şi apoi, la sfârşitul „zilei de muncă”, târând către centrele de colectare ditamai sacii cu peturi şi cu doze de bere sau de cola, urmând să capete câţiva bani pe kilogramul… turtit. Mă îngrozesc statisticile despre şomaj, boli, abandon, infracţionalitate, violenţă şi corupţie şi nu am niciun motiv să cred că statisticile sunt măsluite. Cum erau în „Epoca de aur”. Şi cu toate acestea mă simt un om normal. Sau aproape. Şi în cea mai mare parte demn într-o asemenea ţară. De ce? Pentru că, la vârsta mea, am termen de comparaţie. Termenul meu de comparaţie este regimul trecut. Cei ce nu au trăit în regimul comunist, adulţi sau măcar la o vârstă a înţelegerii a ceea ce se întâmplă în jur, nu mă aştept să mă înţeleagă. Că mulţi dintre ceilalţi care, adulţi fiind în România comunistă, nu vor dori să mă înţeleagă nici ei, asta e o altă problemă.

Mă simt un om normal pentru că, printre altele, îmi pun întrebarea, împreună cu un realizator de la Televiziunea Română, cum de are Direcţia Naţională Anticorupţie la dispoziţie destui „mascaţi” să-i trimită să facă percheziţie la atâţia corupţi la vârf, pe care mass-media nu prididesc să-i înfăţişeze publicului. Şi dacă îmi pun o asemenea întrebare înseamnă că simt că instituţia lucrează pentru mine, în beneficiul meu şi al altora asemenea mie. Dar şi în beneficiul acelora care consideră că justiţia nu are nicio legătură cu nivelul de trai. Mă preocupă să văd DNA-ul funcţionând bine şi nu îl simt deloc ostil. Mă simt în siguranţă şi reconfortat să aflu că un Vanghelie se uită dimineaţa pe fereastră, cu teamă să nu-l calce DNA-ul. În timp ce mie nu are de ce să-mi fie teamă. Mi-a fost teamă atunci. Mi-a fost teamă să nu vină Securitatea şi să-mi bată la uşă, deşi nu mă pot lăuda că am înfruntat deschis vechiul regim.

Pe la începutul anilor ’80, un director adjunct de la instituţia unde lucram a vrut să traverseze într-o zi strada, pe trecerea de pietoni şi pe verde, undeva în zona Pieţii Chibrit. Ghinionul lui a fost că în acel moment s-a întâmplat să treacă pe acolo o maşină condusă de unul din medicii personali ai dictatorului, pentru care regulile de circulaţie erau facultative. Directorul adjunct a fost accidentat grav, internat în spital, i-au fost amputate picioarele, apoi a făcut cangrenă şi, după alte vreo două amputări, a murit. Fusese un om al regimului — de rang modest, ce-i drept —, dar întâmplarea nefericită a făcut ca tocmai unul ca el să-i cadă victimă. Despre caz nu a apărut în presă nici un singur rând. Niciun procuror nu l-a pus sub acuzare pe cel vinovat, deoarece era cine era… Astăzi mă simt indignat atunci când feciorii de bani gata sau alţi iresponsabili în maşini cu mulţi cai-putere ucid oameni pe şosele. Dar nu pentru că s-ar bucura de impunitate ci fiindcă nu totdeauna capătă condamnările severe pe care opinia publică le aşteaptă. Sau atunci când procesele sunt prea mult tărăgănate. De ascunderea faptelor nici vorbă nu poate fi astăzi.

Un prieten de-al meu, inginer la un institut de proiectări, ajuns într-o poziţie destul de importantă prin anii ’70, s-a văzut la un moment dat în situaţia de a fi invitat (imperativ, să zicem) să-şi exprime la televiziune „sprijinul” pentru nu ştiu care acţiune a lui Ceauşescu în politica internaţională. L-am văzut pe ecran, la ora anunţată, rigid (cum nu îi era felul), debitând ca un automat cele câteva fraze de adeziune învăţate papagaliceşte (căci prompter mă îndoiesc să fi existat pe vremea aceea în România). Mi-a rămas în minte ca o întâmplare jenantă, urmată, în cercul de prieteni şi de cunoscuţi, de explicaţiile, dezvinovăţirile şi minimalizările de rigoare, cum că n-a avut de ales şi aşa mai departe — ceea ce fiecăruia îi e dat să audă chiar şi în ziua de azi de la unul şi de la altul. Astăzi mă simt om normal şi nu mă dispreţuiesc câtuşi de puţin că îl susţin şi am sentimente de simpatie pentru preşedintele ţării. Căci o fac de bunăvoie şi nesilit de nimeni, şi pentru merite pe care eu le socotesc reale, îndeosebi pentru meritul fundamental de a fi netezit terenul pentru o Justiţie independentă. Îmi rezerv dreptul să nu-l detest pentru ceea ce socotesc a fi rătăcirile sale de la final de mandat, ci doar să nu fiu de acord cu el când încearcă să submineze Dreapta din România de dragul unei iluzorii dote politice reprezentate de PMP. Şi pentru că am asemenea sentimente, care vin din interiorul meu şi nu pentru că altcineva ar dori să mi le impună, cum odinioară regimul lui Ceauşescu încerca să mă oblige, în manieră nord-coreeană, să fiu „fericit” — de aceea astăzi mă simt liber şi demn. Cine a uitat trecutul, îl priveşte. Eu nu l-am uitat. Cine consideră că viaţa se poate dispensa de demnitate n-are decât să trăiască fără ea.

Mă simt om normal pentru că nu trebuie să-mi reprim dispreţul pentru toată încrengătura de hrebenciuci, tăriceni, duici, truici, poante şi alţii asemenea, care, în „mândria lor de a fi români”, au încercat să pună stăpânire pe ţară. Şi culmea e că era cât pe-aci să şi reuşească. Dacă n-ar fi fost ceilalţi români, cei din Justiţie, care, fără a-şi clama mândria etnică, au căpătat curaj şi le-au pus în faţă celor dinainte Legea.

Iau parte la viaţa cetăţii: îmi fac cunoscute ideile şi opiniile scriind pe bloguri, publicând cărţi pentru care, ce-i drept, trebuie să contribui cu bani. Dar cel puţin nu mai stau la mila unor directori de editură aserviţi regimului, şi nici nu trebuie să mă înscriu în audienţă la Dulea pentru a obţine aprobarea pentru personajele mele de a se adresa unul altuia cu „domnule” şi „doamnă”. Pe scurt, mă exprim liber. Şi dacă dreptul căpătat ca eu să mă exprim liber poate nu înseamnă mare lucru, în schimb mă reconfortează gândul că libertatea mea este consubstanţială cu libertatea tuturor cetăţenilor de a-şi cere drepturile, de a cere reparaţii pentru nedreptăţile pe care comunismul li le-a făcut în trecut. Ca şi pentru cele prezente. Şi de multe ori, acum, mai nou, de a le şi obţine.

Mă simt om normal pentru că nu mai sunt obligat, ca pe vremuri, să particip la mascarada votului pentru candidatul unic, şi nici la aceea, nu mai puţin abjectă, a candidatului chipurile alternativ, inventat de comunişti la un moment dat pentru a încerca să contracareze opinia străinilor cum că alegerile în România ar fi fost o simplă formalitate. Astăzi particip la vot cu sentimentul că votul meu, în ciuda aparenţelor, contează. Şi că merită să încerc să-i conving şi pe alţii că — iarăşi în ciuda aparenţelor — merită să se ducă la vot… Am tot răgazul să zăbovesc în cabina de vot atât cât consider necesar, în timp ce pe vremea comuniştilor, era riscant — spunea lumea — să stai prea mult în cabina de vot fiindcă, zăbovind prea mult acolo, trezeai suspiciunea că ai ceva de tăiat de pe listă, sau, mai rău, că aveai de adăugat pe buletinul de vot cuvinte interzise, precum LIBERTATE sau HRANĂ. Drept care riscai să fii luat în vizor şi, la o adică, acuzat de uneltire împotriva statului socialist!

Mă simt om normal pentru că trăiesc într-o societate care, oricât ar părea de strâmbă în momentul de faţă, conţine în ea, fără doar şi poate, germenii binelui. În timp ce comunismul era o societate complet blocată. O fundătură a istoriei.

* Publicat și pe Contributors.ro.

Cum deconspirăm un procuror acoperit?

Presupusa (şi foarte probabila) calitate de ofiţer acoperit a premierului Victor Ponta între 1997 şi 2001, când era procuror, a stârnit şi continuă să stârnească, la fel ca numeroase alte situaţii de incertitudine şi de ambiguitate de pe scena politică, discuţii aprinse în chestiuni importante de poziţionare a unor persoane şi grupuri, ca şi în acelea de interpretare şi de aplicare a legilor.
Melescanu-Ponta
În cazul Ponta, dezvăluit după un lung suspans, în direct la Realitatea TV, de preşedintele Băsescu, apare o situaţie inedită de echivoc al legii. Căci, iată, articolul 111 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 30 septembrie 1997, prevede foarte clar că „[f]uncţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. După cum se vede, legea era aplicabilă în perioada de prezumtivă „acoperire” a magistratului (procurorului) Ponta. Aşadar, Ponta s-a aflat timp de mai mulţi ani în situaţia de incompatibilitate.

Pe de altă parte, dacă ar fi să-i dăm crezare fostului şef al SIE, Teodor Meleşcanu, „acoperirea” unei persoane nu poate fi dezvăluită nimănui, în nicio situaţie. De vreme ce preşedintelui României i-a fost refuzată de către şeful SIE informaţia dacă printre membrii guvernului, la un moment dat, se aflau sau nu persoane sub acoperire, cu atât mai puţin o asemenea informaţie i-ar fi livrată unui magistrat aflat în situaţia de a se pronunţa în cazul Ponta. Şi atunci, întreb: legea e prost făcută, adică inaplicabilă? Sau Teodor Meleşcanu are lacune în cunoştinţele sau în logica sa de profesor de drept? Sau poate are ceva de „acoperit”?

„Calul intră în pădure”

Un test la limba română şi critica… de întâmpinare

Tocmai a început să circule pe internet o mostră de test la limba română, adică o compunere cu titlul „Calul intră în pădure”, care se cerea să fie lungă de o pagină. Un copil de clasa a VII-a, Vişan Andrei pe nume, începe, aşa cum se vede în imagine, chiar cu propoziţia din titlu, şi, ce se gândeşte băiatul? Ia să umplu eu pagina cu un singur cuvânt, tâgâdâm, că doar aşa face un cal când fuge, la galop pesemne, da, sigur că da; după care ia cuvântul şi îl repetă, şi îl tot repetă, până la greaţă, apoi, după toate aparenţele, chiar i se face greaţă de respectivul cuvânt, căci continuă cu semnele de „identic”, adică ghilimele încadrate de liniuţe, aşa cum se obişnuieşte, şi ajunge, în josul paginii, pe care o încheie, logic, cu „calul iese din pădure”!

Genial, nu?… Lucrarea este marcată cu nota 1. Dar, la prima impresie, mi-am zis: Nu! Merita nota 10! Fără doar şi poate! Atâta umor, atâta ingeniozitate, cum să nu-i dai nota maximă?…Calul intra in padure

Mai apoi însă — ca să vezi cum te îndeamnă la meditaţie o năzdrăvănie de copil! —, mi-am zis: Ia stai puţin! Nu cumva compunerea este o ilustrare a spiritului balcanic? Superficialitate, efort minim — sigur că da —, „merge şi aşa”, lene, sfidare la adresa bunului-simţ (chiar şi a bunului-gust), şi, nu mai puţin, inventivitate, isteţime… În două cuvinte, minimalism balcanic. Plus efectul nescontat al nesfârşitelor controverse născute în rândul… publicului cititor!… Că o fi genială? Că o fi esenţializare… precum o măiastră de-a lu’ Brâncuşi… „Tâgâdâm, tâgâdâm!”… Că o fi simplitatea (mai mult sau mai puţin sfântă)… Ba nu, că-i mai degrabă o bătaie de joc, că-i o neruşinare!… Da’ ce-aveţi, frate, cu copilu’? V-a făcut ceva? V-a dat în cap? A făcut şi el o compunere, na!… E un pişicher, puştiu’!… Pişicher? Adică escroc? Escroc eşti tu! El e viitor olimpic! Putea, la fel de bine, să fie scris de Herta Müller! Da’, sigur, te roade invidia, asta e!

Ca să vezi!

%d blogeri au apreciat asta: