Monthly Archives: noiembrie 2014

Dialoguri presupuse (9)

Cum a stat Putin de vorbă cu Ponta a doua (şi ultima) oară

PUTIN: Ai-ai-ai! cum m-ai dezamăgit, Vitea, galubcik!Putin-Ponta

PONTA: Recunosc, tovarăşe preşedinte, am pierdut alegerile. Asta e! Aşa s-a-ntâmplat.

PUTIN: Ai pierdut alegerile?… He-he! Nu la asta mă refer, Vitea, ştii tu prea bine la ce mă refer.

PONTA: Nu ştiu la ce vă referiţi, tovarăşe preşedinte, jur că nu ştiu. N-nu, nu… Nici nu-mi trece prin cap.

PUTIN: Ei, nu ştii! Te faci numa’ că nu ştii. M-ai trădat, Vitea. Asta ai făcut. M-ai trădat. Şi acuma faci pe prostu’.

PONTA: Eu?! Eu v-am trădat pe dumneavoastră? N-am putut să fac mai mult! Asta, da, recunosc. Aţi văzut şi dumneavoastră, le-am promis câte-n lună şi-n stele, salarii, prime, indemnizaţii, m-am dat bine cu capii bisericii ortodoxe — pravoslavnice, ca şi la dumneavoastră, numai că noi nu-i zicem aşa. Am trimis bileţele la pensionari că Iohannis vrea să le taie din pensie, i-am aruncat în curtea partidului un sac cu găini…

PUTIN: Sac cu găini… Stîdna, Vitea dragă, stîdna!

PONTA: Poftim?

PUTIN: Ruşine, Vitea! Asta spun. Te-ai înţeles cu faşîst.

PONTA: Eu m-am înţeles cu Iohannis? Păi eu nu m-am înţeles nici cu Băsescu, tovarăşe preşedinte! Cum era să mă-nţeleg cu Iohannis?

PUTIN: Asta ai făcut, Vitea, galubcik. Tare m-ai dezamăgit. Te-ai prefăcut că te baţi cu el cinstit, ca între doi mujcina, ca între bărbaţi, şi na samom dele te-ai înţeles cu el. În realitate te-ai înţeles cu el!… Taci! Nu vreau s-aud nicio vorbă! Să ştii că eu mă înfurii rar, da’ şi când mă-nfurii! Am centura neagră, ai uitat? Să nu-mi spui mie că ai făcut de capul tău ce-ai făcut! Te-a sfătuit el, faşîst! Nu, că sunt înfuriat, Vitea! Da, sunt înfuriat rău de tot! Păi dacă nu le-ai dat secţii de votare acolo, v Parije, v Londăne, v Tarino, v Berline, nu le-ai dat cabine de vot, nu le-ai dat ştampile, câtă minte trebuie să ai ca să nu-ţi dai seama că românii voştri din străinătate or să se-nfurie şi-or să voteze cu Friţ al vostru, cu faşîst! Mm? Ce cap, ia spune!

PONTA: Klaus.

PUTIN: Poftim?

PONTA: Klaus îl cheamă, nu Fritz.

PUTIN: Klaus, Friţ, dlia menia eta vsioravno, mie mi-e totuna, pricepi? Ei toţi faşîstî. Şi tu ai avut înţelegere cu faşîst!

PONTA: N-am avut nicio înţelegere, tovarăşe preşedinte.

PUTIN: Da’ cine a avut? Ministrul ăla al tău de externe? Cine a avut ideea aia cretină? Carlaţian?

PONTA: Nu, nu mai e Corlăţean ministru.

PUTIN: Nu mai e Carlaţian? Da’ cine e, Meleşcan?

PONTA: Nu mai e nici Meleşcanu.

PUTIN: Nici el nu mai e? Da’ cine atunci? Motoc?

PONTA: Nu mai e nici Motoc. Da’ văd că sunteţi bine informat! E Aurescu.

PUTIN: Ăsta e partenerul tău de raliu?

PONTA: Nu, partenerul meu de raliu e Aur. Titi Aur. Da’ să ştiţi că la raliuri particip numai în timpul meu liber. Şi numai pe banii noştri.

PUTIN: Mă rog, e treaba voastră. La mine asta nu-i aşa de însemnat… Bine ai făcut că l-ai pus pe Aur. El le-a luat ucrainenilor platoul continental, eu le-am luat Crimeea, ha! Tot din Marea Neagră! Nu, eta haraşo… Dar între tururi Carlaţian a fost, să nu-mi spui că n-a fost el. Un dobitoc! Ori tu, ori el v-aţi înţeles cu Friţ să nu înfiinţaţi secţii de votare şi să-i înfuriaţi pe români.

PONTA: Klaus.

PUTIN: Poftim?

PONTA: Klaus îl cheamă, v-am spus. Nu Fritz.

PUTIN: Iar eu ţi-am spus: pentru mine tot un drac! Şi ce e Carlaţian ăsta, armean?

PONTA: Nu, tovarăşe preşedinte. Varujan e armean. Corlăţean e ardelean get-beget.

PUTIN: Aha! Păi sigur, asta era, galubcilk! Ardelean. La fel ca şi faşîst. Sigur că s-au înţeles între ei ca Friţ să câştige alegerile! Se putea altfel!

PONTA: Am făcut greşeli, tovarăşe preşedinte, recunosc.

PUTIN: Greşeli!… Da’ în Dubai ce-ai căutat? Mm?

PONTA: M-am dus să-mi revin după eşec, tovarăşe preşedinte. Dar n-am cheltuit nimic din banii guvernului, să ştiţi. Am fost cu Ghiţă.

PUTIN: Ia panimaniu, Vitea. Ai fost cu Ghiţa, de ce nu? Dar în Dubai, Vitea, în Dubai? Trebuia să veniţi amândoi la serai, Vitea, nu în Dubai!

PONTA: Unde aţi spus?

PUTIN: În serai, la tavarişci Nazarbaiev. Păi el te primea ca-n sânu’ la Avram, Vitea, ştii foarte bine. Dubai numa’ în aparenţă e mai luxos. Ce are tavarişci Nazarbaiev la el la palat n-ai să găseşti în Dubai, galubcik. On tebia liubit. Te iubeşte, tî jă znaieş, ştii foarte bine. După cadoul pe care l-ai făcut lui Kazmunaigaz. Patru sute de milioane dollarov! Eta cadou, nu glumă!

PONTA: Da, dar le-am pus condiţia să investească la noi un miliard.

PUTIN: Un miliard! Tî naiv ili durak? … Bine, lasă, hai să… cum asta la voi ziceţi? Baltă? Hai să lăsăm baltă?

PONTA: Da, aşa se zice. Hai s-o lăsăm baltă.

PUTIN: Nu, ladno. De acord, o lăsăm baltă. Da’ ce facem mai departe?

PONTA: Cum adică ce facem mai departe?

PUTIN: Tu, Vitea, ai nevoie de azil politic.

PONTA: Eu, azil politic! Nici nu mă gândesc! Eu lupt până la capăt!

PUTIN: Care capăt, Vitea? Capătul e ocen nedaleko! E foarte aproape capătu’, galubcik. Trebui să vii la noi la Maskva.

PONTA: La Moscova? Eu?

PUTIN: Dar unde? Preferi la Beijing?

PONTA: Dacă vin la dumneavoastră, vin numai în plimbare.

PUTIN: Plimbare? Hm, da, putem să-i spunem şi aşa, de ce nu? O plimbare mai lungă, tak skazati. Ca să spunem aşa. Un lucru e bine să ştii, Vitea… Şi nu-i nicio jignire în asta, dacă aşa ai crezut. N-am spus skatina, am spus Vitea. Fiindcă aşa spunem noi la Victor: Vitea. Să nu înţelegi greşit… Aşa că e bine să ştii, galubcik, noi îi iubim tare mult pe prietenii noştri. Cine a lucrat pentru FSB, nu mai pleacă aşa, de capul lui.

PONTA: FSB?

PUTIN: Ştii foarte bine. Federalinaia Slujba Bezapasnasti. Sunt sigur că ţi-a explicat prietenul tău Gheorghi Maior. Dacă nu, cere-i să-ţi explice. Repede până nu-l schimbă Friţ al vostru, faşîst… Cu alte cuvinte, daragoi moi, dragul meu, te aşteptăm… Nu, davai! Capul sus, Vitea. Poate, cândva, cine ştie… Ţi-aduci aminte ce lozinci pusese Ceauşescu al vostru prin toate pieţele din Buharest, în ’89?

PONTA: Nu, că eram mic pe-atunci.

PUTIN: Comunismul, viitorul luminos al omenirii! Frumos, nu? Mne oceni nravitsea. Îmi place tare mult. Aşteptăm vremurile bune. Aşteptăm, da’ nu stăm degeaba. Ladno?

Scrisoarea de pe urmă a unui „băsist” către Preşedintele României

Domnule Preşedinte,

Vă sunt recunoscător pentru şansa pe care mi-aţi dat-o să rămân până la capăt „băsist”. Aţi făcut-o prin gestul dumneavoastră de ultimă oră, îndemnând electoratul să voteze „anti-Ponta” — deci cu Klaus Iohannis, al cărui nume constat că vi se pare în continuare odios; dar asta poate că este de înţeles, până la un punct, în context. Rămâne de văzut ce ne va rezerva viitorul.

Meritele dumneavoastră de-a lungul celor două mandate sunt, fără doar şi poate, remarcabile — cu reforma justiţiei în prim-plan, dar şi cu celelalte contribuţii, la reformarea sistemului de învăţământ, de sănătate, al salarizării şi al pensiilor. La care se adaugă succesul incontestabil al demersurilor dumneavoastră în beneficiul României în cadrul Uniunii Europene şi al NATO. Şi, nu mai puţin, inspiraţia de a desemna, în numeroase domenii, „omul potrivit la locul potrivit”. Cu micile excepţii, aş spune inevitabile.

Eu unul am fost de acord chiar şi cu stilul dumneavoastră „bătăios”. Căci în „sistemul ticăloşit”, aşa cum l-aţi numit cândva, nu ar fi fost posibilă breşa pe care aţi făcut-o, adoptând o atitudine pacificatoare, de mediere cuminte, aşa cum o clamează unii, nu puţini, din păcate. Implicarea dumneavoastră, de „preşedinte jucător”, a fost salutară şi nici nu a depăşit pragul imixtiunii directe şi brutale în sfera instituţiilor statului. Dacă unii au văzut în disputele dumneavoastră cu Parlamentul şi cu primul-ministru o îndelungată şi regretabilă răfuială, părerea mea este că, adoptând o atitudine intransigentă şi fermă, chiar şi cu riscul de a apărea drept conflictuală, aţi făcut posibilă ameliorarea instituţiilor fundamentale: un parlament care astăzi începe să dea semne că poate să lucreze în interesul românilor şi un prim-ministru pe punctul să cedeze locul unei persoane cu adevărat competente.

Nu voi uita nici că sunteţi singurul preşedinte care a condamnat public ororile comunismului în România. Faptul că aţi scandalizat atâtea personaje din prim-planul politicii româneşti, care s-au opus şi v-au criticat furibund în acel demers nu arată decât că le-aţi atins în punctele lor cele mai sensibile.

Recunosc că mi-ar fi plăcut să vă alegeţi un moment mai potrivit pentru o nouă construcţie politică, cea a Partidului Mişcarea Populară. Speranţa dumneavoastră supradimensionată într-un PMP creat în criză de timp şi într-o persoană insuficient de atent verificată, aleasă de asemenea în pripă, pe criterii preponderent de fidelitate faţă de dumneavoastră, a fost cât pe-aci să ducă la o catastrofă. Din fericire nu s-a întâmplat aşa. A fost o şansă pentru România. Dar şi pentru dumneavoastră. Nimeni nu v-ar fi iertat un eşec de proporţiile celui care se contura la începutul lunii noiembrie.

Cu această conjunctură favorabilă din final, românii vor reţine ceea ce fost bun în cele două mandate ale dumneavoastră. Criticii şi detractorii dumneavoastră, inevitabil, se vor împuţina cu timpul. Sunt sigur că veţi rămâne în istoria ţării ca preşedintele care a pus bazele destructurării „sistemului ticăloşit”. Dacă am fi avut un alt fel de preşedinte, este foarte probabil ca nici momentul istoric pe care l-am trăit zilele trecute să nu fi fost posibil. Iar eu unul n-aş fi ajuns să mă simt liber şi demn în România, aşa cum mă simt acum.

Al dumneavoastră (în continuare) „băsist”,
Paul Tumanian

Actualizare 27 nov. 2014. Spre deosebire de majoritatea celorlalte instituţii ale statului, Preşedinţia României răspunde la scrisori:

Petitia nr.18959
Data: 27-11

Domnule Paul Tumanian,

Presedintele României, Domnul Traian Basescu, a primit mesajul dumneavoastra si doreste sa va multumeasca pe aceasta cale pentru gândurile transmise, pentru încrederea acordata, precum si pentru atitudinea dumneavoastra.

Cu deosebita consideratie,

Consilier de Stat
Gabriel-Cristian Piscociu

Mesaj către Ion Caramitru

I-am trimis managerului general al Teatrului Naţional din Bucureşti, Ion Caramitru, prin secretariat, mesajul de mai jos.
Caramitru Ponta
secretariat.tnb@gmail.com
Today at 10:59 AM

Secretariatul poate îi transmite totuşi directorului general mesajul de mai jos!

Domnule Caramitru,
Am o curiozitate. În condiţiile în care înţeleg că mai sunt, conform relatărilor din mass-media, destule lucrări de finalizat şi în care nu s-a făcut recepţia lucrărilor, de ce aţi simţit nevoia să faceţi o inaugurare cu Victor Ponta, înainte de alegeri? Are vreo legătură cu finalul campaniei sale electorale?
Paul Tumanian

Logică de Corlăţean!

Corlăţean şi-a prezentat demisia pentru brambureala (organizată) din turul I al alegerilor prezidenţiale în diaspora
Ponta Corlatean
Iată aici, zice Corlăţean (şi flutură o hârtie), comunicatul BEC, în care se vorbeşte de inexistenţa vreunui impediment de natură legală pentru înfiinţarea de secţii suplimentare în diaspora, şi iată aici (şi flutură o altă hârtie) hotărârea BEC, care nu zice nimic de inexistenţa vreunui astfel de impediment. Iar aceasta are forţă juridică. Deci nu am greşit cu nimic când am refuzat să măresc numărul de secţii de votare. Eu însă îmi depun mandatul ca să nu… bla-bla-bla.

Asta da, logică! Faptul că hotărârea BEC nu conţine nicio referire la inexistenţa vreunui impediment legal de a se înfiinţa noi secţii constituie, în mintea acestui cap pătrat, pe nume Corlăţean (cu extindere firească la şeful său), un impediment pentru Ministerul Afacerilor de Externe de a înfiinţa noi secţii în diaspora!

De fapt capetele care s-au instalat în fruntea ţării în 2012 sunt pătrate doar în măsura în care mizează pe faptul că ticăloşia care se ascunde sub pătrăţeală îi este invizibilă electoratului…

Dar dacă este?

Adresarea politicoasă la români

La francezi lucrurile sunt foarte simple: ai spus „vous” — ai fost politicos. Sigur, contează şi vorbele de dinainte şi de după „vous”. Dar în ce limbă nu contează?… La englezi e şi mai simplu: nici măcar n-ai un pronume personal distinct pentru persoana a doua plural. Doar unicul „you”. Sigur, una e un simplu „you”, şi alta-i „you, Sir” sau „you, Madam”.

Noi românii avem un talent deosebit să le complicăm pe toate. La noi politeţea e… stratificată. La noi există trepte de politeţe. Una e „dumneavoastră”, şi cu totul alta e „dumneata”. „Dumneavoastră” e de la junior la senior, iar „dumneata” de la senior la junior şi — doar dacă merită — de la senior la senior. La fel ca în armată, unde funcţia bate gradul, şi în adresarea românească rangul bate vârsta. Nu te adresezi cu „dumneavoastră” unui cerşetor sau unui scotocitor prin pubele, nici măcar când acesta e mult mai în vârstă. Nu de alta, dar ar putea să se şi supere, părându-i-se că îl iei peste picior. Ion Iliescu i s-a adresat la un moment dat cu „dumneata” lui Emil Constantinescu, în confruntarea finală, înainte de alegerile prezidenţiale din 1996. Să i se fi simţit superior? Fără doar şi poate. Constantinescu însă, pe bună dreptate ofuscat, l-a apostrofat pe Iliescu, determinându-l să-şi ceară scuze. Mult mai aproape de vremurile noastre, lui Ioan Rus nici nu i-a trecut prin cap să-i ceară scuze lui Cătălin Predoiu după ce, deunăzi, l-a gratulat, apăsat şi nu o dată, cu „dumneata”, într-o emisiune tv. În treacăt fie spus, Predoiu nici n-a reacţionat, mărginindu-se să observe că PSD-iştii sunt de felul lor aroganţi. Privitorii au avut măcar satisfacţia că Rus nu l-a desfiinţat pe Predoiu tutuindu-l, aşa cum, cu ani în urmă, Silviu Brucan a tutuit-o fără pic de jenă pe Ana Blandiana. Căci, aşa cum observa poeta, la ei, aşa e obiceiul. La ei, adică la comunişti.

După cum toată lumea ştie, ierarhizarea politeţii la români nu se sfârşeşte cu „dumneata”. După situarea interlocutorului, se mai poartă şi „matale”. Sau „mata”. Cum, bunăoară, i s-a adresat Ion Iliescu lui Valentin Gabrielescu, senator PNŢCD, membru al Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989, care a avut, pe la începutul anilor ’90, „obrăznicia” să-l chestioneze pe şeful statului atunci când respectiva comisie „s-a făcut” că activează. „Mata eşti cam şugubăţ!”, i-a tăiat-o ironic (şi foarte de sus) fostul lider comunist senatorului ţărănist. Care n-a îndrăznit să zică nici pâs.

Dar ceea îl diferenţiază pe român de restul europenilor este pronumele de politeţe faţă de terţi. (Aici n-aş băga mâna în foc că suntem unici, dar aparenţele asta sugerează.) Atunci când terţul nu este rudă sau apropiat, şi nici junior sau de rang net inferior, românul se referă la acesta desemnându-l nu cu „el/ea”, ci cu „dânsul/dânsa”. Sau „domnia sa”. Indiferent dacă este de faţă sau nu. Niciodată n-am putut să înţeleg de unde provine această politeţe endemică prin delegare, indirectă. O anumită logică ar putea fi următoarea. Din moment ce „el” se regăseşte în seria pronumelor personale la singular, alături de „eu” şi „tu”, iar „tu” este, în situaţiile enumerate mai sus, semn de impoliteţe crasă, rezultă pe cale de consecinţă că „el/ea”, prin contaminare, este la fel de nepoliticos. O altă logică pe care o prezum, ar fi după cum urmează. Terţul aflat de faţă, luând notă de referirea la persoana sa prin „el/ea”, ar putea, simţindu-se solidar (adică un soi de empatie) cu interlocutorul persoanei care vorbeşte (chiar şi atunci când de fapt nu se simte solidar), să-i transfere acestuia simţământul de ofensă: ar fi ca şi cum „el” ar deveni „tu”. La fel şi în situaţia când terţul nu-i de faţă; dar urmează sau este posibil să i se relateze. Cam complicat, nu-i aşa? Dar cine spune că-i simplu! La români lucrurile niciodată nu sunt simple. Vorba lui Bismarck: „A fi român nu-i o naţionalitate, ci o profesie.”

Una peste alta însă, românul e super-politicos, ce p–la mea!

Amenitate vs. competenţă

Acum ceva timp, un prieten a făcut într-o zi o observaţie care m-a surprins. Luasem parte la o întrunire profesională, să-i zicem interdisciplinară, unde unul din interlocutori, Av-u, mă impresionase plăcut prin atitudinea sa amabilă şi prietenoasă, la care, în context, nu mă aşteptasem. Relatându-i, prietenul meu, care avea în comun cu Av-u specialitatea, mi-a replicat: Cred şi eu că e amabil! Fiindcă e total incompetent!

Până atunci nu mă gândisem că amenitatea poate să compenseze într-un fel, sau să mascheze, incompetenţa. Am avut însă după aceea numeroase ocazii să mă conving — şi tot a durat mult până să accept — că cele două însuşiri, amenitatea şi profesionalismul, sunt pur şi simplu necorelate. Ceea ce sare în ochi mai ales în cazul medicilor. Avem totdeauna tendinţa să apreciem un doctor care ne întâmpină cu amabilitate şi să îi atribuim competenţă prin însuşi faptul de a fi surâzător şi politicos. Şi invers, să-i taxăm de incompetenţi pe cei cu aparenţă dură. Fals.

Sigur, tabloul e mult simplificat. Dar ce pot spune e următorul lucru. Capcana în care cădem se trage de la aşteptarea noastră, îndreptăţită, ca orice medic pe care îl consultăm să fie înainte de orice politicos şi amabil. Şi, prin extensie, ca orice interlocutor angajat al statului să fie politicos şi amabil. Amenitatea ar trebui să fie starea de normalitate. Ceea ce, în toiul vacarmului balcanic în care trăim, nu se întâmplă, nici pe departe. Aşa că nu ne rămâne decât să ne dezvoltăm un simţ în plus faţă de occidental: abilitatea de a descoperi competenţa şi corectitudinea îndărătul sprâncenelor încruntate. Asta, desigur, în aşteptarea normalizării.

„România lucrului bine făcut”

Ponta a găsit că-i prinde bine să contrapună lucrului omul. Pe asta îşi întemeiază riposta la sloganul lui Iohannis. Zice: „Iohannis e un lucru, nu e un om politic, eu sunt un om.”

Ponta a promis locuri de muncă. Un milion. (Că le-a „dat” românilor locuri de muncă… în minus e o altă chestiune.) Dacă Klaus Iohannis ar fi la fel de infam, ar spune: Ponta e un loc. Eu sunt un om.

Poate sunt câţiva idioţi în ţara asta care să creadă că au de ales: ori lucrul, ori omul. Restul, toţi ceilalţi care ştiţi şi înţelegeţi că lucrul, prost sau bine făcut, e făcut de om, nu vă simţiţi jigniţi?

Fiindcă Ponta asta vă consideră: idioţi!

Idioţi dar cu un vot în mână. Un vot care lui îi prinde bine. În rest, nu dă un ban pe voi!

Emigrez în… Transilvania

Victoria lui Huntington

Turul I al alegerilor prezidenţiale s-a încheiat, rezultatul opţiunilor electorale este cel cunoscut. Roşu vs. albastru-verde [v. fig. din dreapta — de pe HotNews]. Samuel Huntington îşi poate Alegeri prezidentiale tur Idormi satisfăcut somnul de veci: în România viziunea lui a învins. Linia de separaţie între stânga şi dreapta în România anului 2014 urmează cu stricteţe linia sa de demarcaţie între civilizaţia occidentală catolică-protestantă şi civilizaţia estică a ortodoxismului şi a islamului [v. fig. din stânga — din „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, ed. Litera, 2012, p. 225].
Linia lui Huntington
Harta lui Huntington a mai fost pusă în circulaţie în România, la alegerile prezidenţiale din 1996 de către oamenii lui Iliescu. Pe vremea aceea harta a vrut să grăiască astfel: români, luaţi aminte! Votul vostru masiv şi compact urmează linia lui Huntington, deosebind net Transilvania, de dreapta, de Vechiul Regat, de stânga. Ceea ce ar putea să însemne primul pas spre divizarea efectivă a României! Îmi amintesc că punerea în circulaţie a respectivei hărţi i-a fost reproşată de către Emil Constantinescu lui Ion Iliescu la confruntarea finală dintre cei doi, în faţa întregii naţiuni. Într-un gest oarecum retractil, atipic pentru tupeistul Iliescu, vădind nesiguranţa, acesta s-a limitat să-i răspundă contracandidatului său la acuzaţia că prin acea hartă îi asmute pe români unii împotriva altora: „[Linia lui Huntington] ar putea fi o explicaţie [pentru prăpastia dintre opţiunile electorale ale celor două regiuni].”

Iată însă că au trecut de atunci aproape două decenii, şi Linia lui Huntington iese din nou la iveală, ca scrisă cu cerneală simpatică, încălzită la temperatura… alegerilor. Aici nu mai poate fi vorba de strategii electorale, de discursuri ale prezidenţiabililor, de pomeni electorale, de orientări geo-strategice, nu, nimic din toate acestea. E vorba pur şi simplu de cultură (politică, dar nu numai) şi de educaţie. Transilvania este, iată, albastru-verde, în timp ce Vechiul Regat e roşu. De-a binelea. Două mici excepţii nu schimbă configuraţia: judeţele Hunedoara şi Caraş-Severin; a căror roşeaţă are o explicaţie: scurgerea roşului „pe vale în sus”, respectiv pe Jiu şi pe Cerna!… O mică reconfigurare ar rezulta probabil dacă am însuma „dreptele” divizate prin „disidenţa” doamnelor Udrea şi Macovei; dar care ţin, până la urmă tot de… balcanism. Dreapta „unită” (vorba vine!) îl bate pe Ponta în Bucureşti, că, de! e Capitala. Îl bate de asemenea, confortabil, în Constanţa: 43,9% la 37,3%, că e influenţa… Mării Negre! Şi se apropie (abia) la un procent sau două în Prahova. Ceea ce nu modifică tabloul.

Turul II se anunţă sumbru. Unde se vor duce voturile celor doamne disidente e clar. Sper. Unde se vor duce voturile „liberalului roşu”, mie unul nu mi-e deloc clar. Unii spun că votanţii lui Tăriceanu ar reprezenta USL-ul. Dar eu întreb: care USL? Există USL? A existat vreodată, sau a fost doar o stafie? A fost vreodată altceva decât o agregare a curentelor anti-băsiste? Şi dacă acum Băsescu a ieşit din joc, ce mai înseamnă USL-ul?

Asta e. Îmi pare rău, dar n-am încotro: emigrez în Transilvania!

Actualizare 20 nov. 2014. Harta Huntington persistă , în linii mari, și după scrutinul final.

Huntington_tur 2

%d blogeri au apreciat asta: