Monthly Archives: Ianuarie 2015

Autostrada îngropată a lu’ domnu’ Sorin

Domnu’ Sorin,

Am luat cunoştinţă cu încântare de noua matale iniţiativă edilitară: autostrada îngropată din București. 14 kilometri! Păi asta nu-i joacă, domnu’ Sorin, zău aşa. O adevărată performanţă! E foarte bine ce faci — normal că trebuie! Ce tot fac ăia tărăboi cu consolidarea blocurilor — cu risc seismic cică! Dă-i dracu’ de panicarzi! Adică ce consolidare, dom’le! Mult mai important e să poată fugi repede românu’ când vine ăl mare. Şi 14 kilometri nu-s de colo. Săpătură serioasă, nu glumă. Are pe unde fugi, să se ducă cât mai departe!
Sorin Oprescu
Pe de altă parte îţi împărtăşesc îngrijorarea că românu’ poa’ să aibă un atac de panică acolo jos în pământ. Cum bine ziseşi: românu’ nu-i obişnuit cu atâta autostradă pe sub pământ. Nu-i obişnuit el cu atâta autostradă nici pe deasupra, da’ mite pe dedesubt! Numa’ că soluţia aia a matale, că să iasă românu’ din când în când la suprafaţă cu autostradă cu tot ca să nu-l apuce claustrofobia, e cam scumpă, bre. Hai să-ţi zic eu una mai ieftină. Autostrada să nu iasă de loc dom’le. 14 kilometri în pământ, las’ că-i bine. Da’ poa’ să iasă numa’ românu’, ce zici de asta? Îşi lasă frumuşel maşina acolo jos, la marginea drumului, eventual îi faci câte o alveolă din loc în loc ca să nu-i încurce p-ăia de n-au treabă cu atacurile de panică, iar pentru românu’ cu panică, îi dai aşa câte o gaură, bre. O gaură în tavan, şi cu o scară. Se suie românu’ pe scară, scoate capu’ la suprafaţă, în stradă cum ar veni, se uită în dreapta şi-n stânga, afară la aer, vede că nu-i nimica de speriat şi se întoarce frumuşel la maşină şi îşi continuă drumu’. Şi dacă îl apucă iar panica, îi mai dai o gaură ceva mai încolo, bre. Zi şi matale, nu-i mai ieftin? Păi găurile nu costă mai nimica, ce naiba!

Hai să trăieşti, domnu’ Sorin.

Un binevoitor şi admirator al matale

Anunțuri

Elevii sunt revoltaţi de noul Regulament şcolar!

Cică noul Regulament şcolar prevede ca media la purtare să conteze când un elev vrea să candideze la alegeri pentru Consiliul Naţional al Elevilor. Păi cum! Adică un elev derbedeu să nu-i poată reprezenta pe ăilalţi, când se ştie bine că majoritatea sunt derbedei! Unde-i criteriul reprezentativităţii? Revoltător!

Afacerist in nuce

Nu mai ştiu dacă era 1990 sau ’91. În orice caz, încă mai erau în circulaţie bancnotele vechi, degradate în ultimul hal, adevărate mărci ale regimului comunist falimentar. Ajunsese să fie o preocupare permanentă pentru toată lumea, o adevărată obsesie: să te uiţi cu atenţie la ce fel de bani primeşti — se vede seria, sau nu? Fiindcă dacă seria era roasă sau ruptă, niciun casier nu ţi le mai primea…

Vitrinele magazinelor în bună parte deja privatizate, se baricadaseră cu grilaje, unul mai extravagant decât altul. Prin autobuze hălăduiau bandele de hoţi de buzunare, aurolacii prăduiau genţile doamnelor şi dispăreau cu ele cât ai clipi în gurile de canal, oameni de „afaceri” care zăcuseră în hibernare anii de dinainte de ’89, ieşiseră la lumină şi se plimbau ca vodă prin lobodă, în ciurde, luând în stăpânire trotuarele, arătându-şi cefele în cute şi burţile deja grase…

Îmi aduc aminte că am intrat să cumpăr nu ştiu ce flecuşteţ într-un magazin de pe Calea Moşilor. S-a apropiat de mine un băieţandru de vreo 12-13 ani şi, întinzându-mi o bancnotă de un leu, mi-a cerut în schimb două monede — cică are nevoie de monede. Ca o extravaganţă — mi-am zis —, bancnota era înfăşurată sul. Primind de la mine monedele, puştiul s-a repezit glonţ la uşă şi a ieşit ca din puşcă. Ceea ce mi-a trezit pe loc o suspiciune. La casă, suspiciunea s-a confirmat. Casieriţa mă văzuse schimbând ceva cu puştiul şi m-a informat: A încercat să plătească cu hârtia asta, zice. Nu i-am primit-o, are seria ruptă… M-am repezit la uşă. Naivitate de adult: băieţandrul era de mult dispărut… În definitiv, de ce nu? Decât să rămână el păgubit, mai bine să rămână altul. Logic.

A trecut de atunci aproape un sfert de secol. Băieţandrul de atunci trebuie să fie acum ditamai omul de aproape patruzeci de ani. Şi e foarte probabil, cu asemenea abilităţi, să fi ajuns afacerist.

Totdeauna mi-am zis: dincolo de orice iscusinţă, prima condiţie ca cineva să ajungă om de afaceri, este să iubească banul. Din tot „sufletul” şi cu orice preţ. Să fie ahtiat de bani… Da, ştiu, e părerea unuia cu instincte de stânga, deşi îi place să se considere de dreapta.

Ceauşescu şi ceauşismul: detalii… poate uitate, poate nu (III)

Dar la ce nu se pricepea?!

Uciderea viţeilor. Se întâmpla nu, aşa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii şi a colectivizării forţate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învăţător dintr-o familie de ţărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiţi să ucidă viţeii abia născuţi. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligaţi să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate şi să o livreze statului la un preţ derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creştere. Ca urmare, asta era soluţia pe care o găsiseră: viţelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învăţătorul, dar n-avem de ales.”

Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deşi apăruseră deja bancuri cu „dispariţia agentului termic”, totuşi în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorţeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceauşescu puţin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, şi uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică şi încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situaţie de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: îşi puneau pe ei pulovere, paltoane, şaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar aşa n-au mai putut rămâne în casă. Şi-au făcut deci bagajele şi au abandonat locuinţa, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absenţa lor, conductele de apă din interior au îngheţat, au plesnit, iar mai apoi, la dezgheţare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri şi văi de parchet umflat de apă.

Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceauşismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuinţă în locuinţă, vizând acele locuinţele „individuale” care îşi încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenţia lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenţia echipelor speciale nu putea fi refuzată.

Totul despre cultură. Ceauşescu ştia cum trebuie făcute canalele de irigaţii, ştia cum trebuie construite blocurile (şi cum trebuie dărâmate satele), ştia cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele şi cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc şoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniţi purceii de lapte şi cum trebuie hrăniţi („raţional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa şi ce presiune trebuie să aibă aburul (dar şi gazul metan), ştia cum se tipăresc cărţile, dar şi cum se scriu. Ştia totul despre cultura cerealelor şi a legumelor dar şi despre cultura umană. Ştia cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru şi în film, ştia tot. Şi dacă încă nu v-am convins cât era Ceauşescu de priceput în toate, vă las să „savuraţi” secvenţa de mai jos.