Monthly Archives: februarie 2015

Discursul preşedintelui Barack Obama despre starea Uniunii. 20 ianuarie 2015

Textul integral tradus în limba română

Domnule preşedinte al Camerei, domnule vicepreşedinte, domnilor membri ai Congresului, dragi concetăţeni,

Sunt cincisprezece ani de când trăim în acest nou secol. Cincisprezece ani care au debutat cu apariţia terorismului pe pământul nostru; care au adus o nouă generaţie angajată în două războaie lungi şi costisitoare; care au fost martorii unei recesiuni brutale care a cuprins naţiunea noastră şi lumea întreagă. Au fost şi sunt încă vremuri grele pentru mulţi dintre noi.

Dar astăzi deschidem o filă nouă.

Astăzi, după un an de cotitură pentru America, economia noastră este în creştere şi creează locuri de muncă, în ritmul cel mai rapid din 1999 încoace. Rata şomajului este acum mai scăzută decât înainte de criza financiară. Avem mai mulţi copii ca niciodată care absolvă o şcoală; avem mai multe persoane asigurate ca niciodată; de aproape treizeci de ani nu depindem de livrările de petrol din străinătate.

Astăzi, pentru prima oară după 9/11, misiunea noastră de luptă în Afganistan este încheiată. Acum şase ani, aproape 180.000 de soldaţi americani au fost dislocaţi în Irak şi Afganistan. Astăzi au mai rămas mai puţin de 15.000. Şi noi cinstim curajul şi sacrificiul tuturor bărbaţilor şi femeilor din această generaţie 9/11, care au servit în armată pentru ca noi să fim în siguranţă.

America, la câte am îndurat; la cât curaj şi câte eforturi au fost necesare spre a ne redresa; la câte sarcini ne stau în faţă, trebuie să ştii:

Că umbrele crizei au trecut, iar Naţiunea este puternică.

În momentul de faţă — cu o economie în creştere, cu deficite în scădere, cu o producţie de energie în plin avânt — am ieşit din recesiune mai disponibili decât oricare altă naţiune de pe pământ să ne făurim viitorul. Depinde acum de noi cine vrem să fim în următorii cincisprezece ani, şi în deceniile viitoare.

Vom accepta o economie în care doar câţiva dintre noi o vor duce spectaculos de bine? Sau ne vom angaja într-o economie care generează venituri tot mai mari şi şanse pentru oricine depune străduinţă?

Vom aborda lumea temători şi împinşi de la spate, târâţi în conflicte costisitoare care să ne slăbească forţele armate şi să ne coboare nivelul de trai? Sau vom fi un lider chibzuit, care foloseşte toate elementele puterii pe care o are pentru a anihila noile ameninţări şi pentru a proteja planeta?

Vom permite să fim divizaţi în facţiuni şi ne vom întoarce unii împotriva altora — sau vom recăpăta sentimentul scopului comun, care a propulsat întotdeauna America înainte?

În două săptămâni voi trimite Congresului un buget plin de idei care sunt practice, nu partizane. Iar în lunile următoare voi colinda ţara pentru a explica aceste idei.

Aşa că astăzi mă voi concentra mai puţin pe lista propunerilor şi mai mult pe valorile sensibile care ne stau în atenţie.

Pentru început, economia.

Acum şapte ani, Rebekah şi Ben Erler din Minneapolis erau proaspăt căsătoriţi. Ea era ospătăriţă. El avea o firmă de construcţii. Primul lor copil, Jack, era pe drum.

Erau tineri şi îndrăgostiţi trăind în America, şi nici că le trebuia mai mult.

„Dacă am fi ştiut”, mi-a scris Rebekah astă-primăvară, „ce urma să se întâmple cu locuinţele şi pe piaţa construcţiilor”.

Când criza s-a adâncit, afacerea lui Ben s-a dus, aşa că el s-a angajat pe unde a putut, chiar dacă slujbele l-au ţinut mai mult pe drumuri perioade lungi de timp. Rebekah a obţinut nişte credite pentru studii, a intrat într-un colegiu comunitar şi s-a recalificat pentru o nouă carieră. S-au sacrificat unul pentru celălalt. Şi, încet-încet, şi-au achitat datoriile. Şi-au cumpărat prima casă. Au avut un al doilea fiu, Henry. Rebekah a obţinut o slujbă mai bună, iar apoi a avansat. Ben a revenit în construcţii, iar acum se întoarce acasă la fiecare cină.

„E uimitor”, mi-a scris Rebekah, „cum poţi să te redresezi atunci când vrei… suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele”.

Suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele.
Obama Congress
Povestea cu America, Rebekah şi Ben este povestea noastră. Ei reprezintă milioanele de oameni care au muncit, şi s-au restrâns, şi s-au sacrificat, şi s-au reorganizat. Voi sunteţi motivul pentru care am candidat la această funcţie. Voi sunteţi oamenii la care mă gândesc de şase ani încoace, în lunile cele mai negre ale crizei, când am stat pe treptele acestui Capitoliu şi am promis că vom reconstrui economia noastră pe o bază nouă. Şi a fost efortul şi puterea voastră de adaptare care au făcut posibil ca ţara noastră să devină mai puternică.

Am fost convinşi că vom putea stopa fuga în afară a locurilor de muncă şi că vom putea aduce noi locuri de muncă pe pământul nostru. Şi în ultimii cinci ani firmele noastre au creat peste 11 milioane de noi locuri.

Am fost convinşi că vom putea reduce dependenţa de petrolul străin şi că vom proteja planeta. Iar astăzi America este numărul unu în producţia de petrol şi de gaze. America este numărul unu în producţia de energie eoliană. În trei săptămâni livrăm în sistem tot atâta energie solară cât livram în întreg anul 2008. Şi datorită preţurilor mai scăzute la gaze şi standardelor mai ridicate la combustibili, o familie medie va economisi în acest an 750 de dolari la pompă.

Am fost convinşi că îi vom putea pregăti pe copiii noştri pentru o lume mai competitivă. Iar astăzi, cei mai tineri şcolari ai noştri au obţinut cele mai mari note înregistrate vreodată la matematică şi la citire. Rata de promovare în liceele noastre a atins un maxim absolut. Iar liceul e absolvit de mai mulţi americani ca niciodată.

Am fost convinşi că reglementările raţionale vor preveni o nouă criză, că vor feri familiile de distrugere şi vor încuraja o competiţie onestă. Dispunem astăzi de noi instrumente pentru a stopa bailout-urile pe seama contribuabilului, şi un nou câine de pază pentru a proteja consumatorul de creditele de jaf [predatory lending] şi de practicile abuzive cu cardurile de credit. Numai anul trecut circa un milion de americani neasiguraţi au obţinut în final protecţia conferită de asigurarea de sănătate.

La fiecare pas ni se spune că obiectivele noastre sunt eronate sau prea ambiţioase; că vom desfiinţa locuri de muncă şi că deficitele vor exploda. În realitate, am avut creşterea economică cea mai rapidă pe mai bine de un deceniu, deficitele noastre s-au diminuat cu două treimi, piaţa acţiunilor s-a dublat, iar inflaţia din sistemul de sănătate a ajuns la cea mai scăzută rată din ultimii cincizeci de ani.

Aşadar, verdictul e clar. Economia clasei mijlocii funcţionează. Extinderea oportunităţilor funcţionează. Iar aceste politici vor continua să funcţioneze câtă vreme nu intră pe fir politicul. Nu putem să frânăm firmele sau să punem economia noastră în pericol prin decizii de închidere date la nivelul guvernului sau prin confruntări financiare [showdown]. Nu putem să punem în pericol securitatea familiilor luându-le asigurarea de sănătate, sau să anulăm noile reguli ale Wall Street-ului, sau să reîncepem vechile bătălii din trecut cu imigraţia, pe vremea când am avut un sistem de pus la punct. Dacă vreo astfel de lege care încearcă să facă oricare din aceste lucruri ajunge pe biroul meu, îi voi da vetoul meu.

Astăzi, mulţumită creşterii economice, tot mai mulţi se vor redresa. Veniturile încep în sfârşit să crească. Ştim că sunt mai mulţi proprietari de firme mici decât oricând din 2007 încoace care au intenţia să mărească salariul angajaţilor. Dar mai este ceva — mă adresez celor care se află azi aici, trebuie să ne punem în gând mai mult decât doar să ne asigurăm că Guvernul nu împiedică progresele pe care le facem. Trebuie să facem mai mult decât să nu facem rău. Împreună, astăzi, haideţi să facem mai mult pentru a restabili legătura dintre muncă şi şanse tot mai mari pentru fiecare american.

Deoarece familiile precum cea a lui Rebekah au nevoie în continuare de ajutorul nostru. Ea şi cu Ben continuă să muncească, dar trebuie să renunţe la concedii şi la o maşină nouă, astfel încât să poată returna creditele pentru studii şi să economisească în vederea ieşirii la pensie. Îngrijirea copiilor Jack şi Henry costă mai mult decât ipoteca şi aproape tot atât cât un an la Universitatea din Minnesota. La fel ca şi milioanele de americani care muncesc, Rebekah nu cere ajutoare, dar cere ca noi să găsim alte modalităţi de a ajuta familiile să meargă mai departe.

De fapt, de-a lungul istoriei noastre, la orice schimbare economică ţara aceasta a luat măsuri curajoase pentru a se adapta la noile circumstanţe şi pentru a crea condiţiile ca toată lumea să contribuie în mod echitabil. Am înfiinţat sisteme de protecţie a salariaţilor, Sistemul de Securitate Socială [Social Security], Sistemul Naţional de Asigurări Sociale [Medicare] şi Programul Social de Sănătate [Medicaid] pentru a ne proteja împotriva celor mai dure calamităţi. Am creat pentru cetăţenii noştri şcoli şi colegii, infrastructură şi internet — instrumentele de care aveau nevoie pentru a progresa pe măsura efortului lor.

Este ceea ce se cheamă economia clasei mijlocii — ideea că această ţară face tot posibilul pentru ca toată lumea să contribuie echitabil, toată lumea să beneficieze echitabil, toată lumea să joace după acelaşi set de reguli. Noi nu vrem doar ca toată lumea să beneficieze de succesul Americii, vrem ca toată lumea să contribuie la succesul nostru.

Aşadar, ce presupune economia clasei mijlocii în vremea noastră?

Întâi — economia clasei mijlocii înseamnă să ajuţi familiile să se simtă mai în siguranţă într-o lume mereu în schimbare. Aceasta înseamnă să-i ajuţi pe oameni să beneficieze de sistemul de îngrijire a copilului, să aibă acces la un colegiu, la îngrijirea sănătăţii, la o casă, la o pensie — iar bugetul meu va avea în vedere fiecare din aceste probleme, scăzând impozitele pentru familiile care muncesc şi punând mii de dolari înapoi în buzunarele lor în fiecare an.

Iată un exemplu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când bărbaţi precum bunicul meu au plecat la război lăsând acasă femei precum bunica mea, care erau în câmpul muncii, a fost o problemă de securitate naţională — aşa că ţara a creat un sistem universal de îngrijire a copilului. În economia de astăzi, când situaţia cu amândoi părinţii în câmpul muncii este o necesitate economică pentru multe familii, avem nevoie mai mult ca oricând de un sistem de îngrijire a copiilor accesibil şi de bună calitate. Nu dezirabil [nice-to-have], ci obligatoriu [must-have]. E timpul să încetăm să mai considerăm sistemul de îngrijire a copilului o problemă secundară, sau o problemă a femeilor, şi să o considerăm o prioritate economică naţională adică a noastră a tuturor. Iată de ce prin planul meu, sistemul de îngrijire a copilului din America va deveni mai disponibil şi mai accesibil pentru familiile din clasa de mijloc şi cu venituri reduse, cu copii mici — prin crearea de înlesniri şi reduceri suplimentare de impozite, de până la 3.000 de dolari pentru fiecare copil, pe an.

Iată un alt exemplu. În prezent suntem singura ţară avansată din lume care nu garantează concediile de boală plătite sau concediile de maternitate plătite pentru salariaţii noştri. Patruzeci şi trei de milioane de salariaţi nu beneficiază de concediu de boală plătit. Patruzeci şi trei de milioane. Gândiţi-vă la asta. Iar asta îi obligă pe prea mulţi părinţi să facă o alegere dureroasă între salariu şi un copil bolnav acasă. Voi lua deci măsuri noi pentru a ajuta statele să adopte legi proprii pentru concedii plătite. Şi întrucât concediul de boală plătit a câştigat la vot în noiembrie anul trecut, haideţi să-l punem la vot chiar aici la Washington. Trimiteţi-mi o lege care îi dă fiecărui salariat din America şansa să capete şapte zile de concediu de boală plătit. Căci aşa este drept.

Desigur, nimic nu ajută mai mult familiile să se descurce decât veniturile mari. Iată de ce Congresul trebuie să mai treacă o lege care să garanteze că o femeie este plătită la fel ca un bărbat pentru o aceeaşi muncă. Pe bune. Suntem în 2015. E timpul. Mai trebuie să le asigurăm angajaţilor plata care li se cuvine pentru orele suplimentare. Iar celor din Congres care încă mai refuză să mărească salariul minim le spun: Dacă chiar credeţi că aţi putea să munciţi cu normă întreagă şi să întreţineţi o familie cu mai puţin de 15.000 de dolari pe an, atunci încercaţi. Dacă nu, atunci votaţi pentru a le da milioanelor de oameni din America care fac muncile cele mai grele o creştere de salariu.

Aceste idei nu îi vor face pe toţi bogaţi şi nu le vor uşura munca. Aceasta nu-i treaba Guvernului. Pentru a li se stabili familiilor de angajaţi contribuţii echitabile, trebuie ca mai mulţi angajatori să vadă dincolo de interesul din trimestrul următor şi să admită că a investi în personal este în interesul lor pe termen lung. Avem de asemenea nevoie de legi care să întărească, nu să slăbească, sindicatele, salariaţilor americani să le fie auzită vocea. Dar lucruri precum îngrijirea copilului şi concediul de boală şi plata egală; lucruri precum asigurări ipotecare mai mici şi salarii minime mai mari — aceste idei vor crea diferenţe semnificative în vieţile a milioane de familii. Acesta este un fapt. Şi pentru a face acest lucru suntem puşi aici noi toţi — republicani şi democraţi, deopotrivă.

În al doilea rând, pentru a li se asigura oamenilor salarii mai mari în perspectivă, trebuie să facem mai mult pentru a-i ajuta pe americani să se perfecţioneze în meserie.

America a prosperat în secolul al 20-lea pentru că am asigurat gratuitatea liceului, pentru că am trimis o generaţie întreagă GI [GIs] la colegii şi am instruit cea mai bună forţă de muncă din lume. Dar într-o economie a secolului al 21-lea, care recompensează cunoştinţele mai mult ca oricând, trebuie să facem mai mult.

Până la sfârşitul acestui deceniu, două din trei locuri de muncă nou-înfiinţate vor necesita o pregătire mai înaltă. Două din trei. Şi totuşi noi încă mai trăim într-o ţară în care prea multor americani capabili şi sârguincioşi li se cere un preţ prea mare pentru instruirea de care au nevoie. Nu e corect faţă de ei şi nici înţelept pentru viitorul nostru.

De aceea voi trimite Congresului un plan nou şi îndrăzneţ de a reduce costul pentru colegiile comunitare — la zero.

Patruzeci la sută din studenţii noştri de la colegii preferă colegiile comunitare. Unii sunt tineri şi aflaţi la început. Alţii sunt mai în vârstă şi îşi caută un loc de muncă mai bun. Unii sunt veterani şi părinţi singuri, şi încearcă să se întoarcă la piaţa locurilor de muncă. Oricine ai fi, acest plan este şansa ta să absolvi şcoala, pregătit pentru noua economie, fără povara datoriei. Se înţelege că trebuie să meriţi şcoala — să obţii note bune şi să o absolvi la termen. Tennessee, un stat cu conducere republicană, şi Chicago, un oraş cu conducere democrată arată că colegiile comunitare gratuite sunt posibile. Vreau ca această idee să se răspândească în toată America, astfel încât colegiul de doi ani să devină gratuit şi universal, aşa cum este astăzi liceul. Şi vreau să lucrez cu acest Congres pentru a le da americanilor deja împovăraţi de credite pentru studii posibilitatea de a-şi reduce plăţile lunare, astfel ca datoria pentru studii să nu destrame visurile nimănui.

Mulţumită eforturilor susţinute ale vicepreşedintelui Biden pentru actualizarea sistemului nostru de specializare profesională, noi punem în legătură colegiile comunitare cu angajatorii locali pentru instruirea angajaţilor în vederea ocupării unor locuri de muncă bine plătite, cum ar fi codificarea, îngrijirea copiilor şi robotica. Cer de asemenea, astăzi, ca mai multe firme să urmeze exemplul unor companii precum CVS şi UPS şi să ofere mai multe beneficii educaţionale şi ucenicie plătită — oportunităţi care le dau salariaţilor şansa să obţină locuri de muncă bine plătite, chiar dacă nu au pregătire înaltă.

Şi fiindcă o nouă generaţie de veterani se întoarce acasă, le datorăm toate oportunităţile de a trăi Visul American, la a cărui apărare au contribuit. Am făcut deja paşi rapizi în direcţia asigurării accesului tuturor veteranilor la îngrijire medicală de cea mai bună calitate. Suntem pe cale să lichidăm restanţele în acordarea beneficiilor pe care prea mulţi veterani care au nevoie de ele le aşteaptă de ani de zile, şi facem în aşa fel ca veteranilor să le fie mai uşor să-şi convertească specializările şi experienţa în slujbe civile. Joining Forces, campania naţională lansată de Michelle şi Jill Biden a ajutat aproape 700.000 de veterani şi de soţii de militari să obţină noi posturi. Aşa că tuturor CEO [director general executiv] din America daţi-mi voie să le repet: Dacă vreţi să aveţi pe cineva care să vă facă treaba, angajaţi veterani.

În sfârşit, având în vedere că ne specializăm mai bine angajaţii, trebuie ca noua economie să scoată la bătaie încontinuu locuri de muncă bine plătite, pe care să le ocupe salariaţii noştri.

Începând din 2010, America a reangajat mai multe persoane decât Europa, Japonia şi toate economiile avansate la un loc. Producătorii noştri au creat aproape 800.000 de noi locuri de muncă. Unele dintre sectoarele noastre de bază, precum industria auto, sunt într-o dezvoltare explozivă. Dar sunt şi americani care ocupă locuri de muncă care nici măcar nu existau acum zece sau douăzeci de ani — locuri de muncă la companii ca Google, eBay sau Tesla.

Nimeni nu ştie deci cu certitudine care industrii vor genera locurile de muncă ale viitorului. Ce ştim însă este că le vrem aici în America. De aceea, a treia parte din economia clasei de mijloc se referă la edificarea celei mai competitive economii peste tot, în locurile unde firmele doresc să-şi stabilească locaţii şi să facă angajări.

Întreprinderile secolului 21 au nevoie de o infrastructură de secol 21 — porturi moderne, poduri rezistente, trenuri mai rapide şi cel mai rapid internet. Democraţii şi republicanii au căzut de acord în această privinţă. Să ne propunem deci mai mult decât o simplă conductă de petrol. Haideţi să adoptăm un plan de infrastructură al ambelor partide, care să poată crea de treizeci de ori mai multe locuri de muncă pe an, şi să facem această ţară mai puternică pentru deceniile viitoare.

Întreprinderile secolului 21, inclusiv întreprinderile mici, trebuie să vândă mai multe produse americane peste mări. Astăzi, întreprinderile noastre exportă mai mult ca oricând, iar exportatorii au tendinţa să-i plătească pe angajaţii lor cu salarii mai mari. Dar, în timp ce noi vorbim, China vrea să-şi impună regulile pentru regiunea cu cea mai mare creştere din lume. Aceasta i-ar dezavantaja pe salariaţii şi pe întreprinzătorii noştri. De ce am accepta ca acest lucru să se întâmple? Noi trebuie să impunem regulile. Noi trebuie să impunem şanse egale pentru toţi. De aceea le cer ambelor partide să-mi dea Autoritatea pentru Promovarea Comerţului [Trade Promotion Authority] pentru a-i proteja pe angajaţii americani prin noi acorduri comerciale solide, din Asia până în Europa, care să nu fie numai libere ci şi echitabile.

Uitaţi, eu sunt primul care să admită că acordurile comerciale din trecut n-au răspuns întotdeauna aşteptărilor şi de aceea ne-am judecat cu ţările care încalcă regulile pe cheltuiala noastră. Însă nouăzeci şi cinci la sută dintre clienţii din lume trăiesc în afara graniţelor noastre, şi nu ne putem rupe de acele oportunităţi. Mai mult de jumătate din directorii de producţie au spus că încearcă în mod activ să aducă înapoi locuri de muncă din China. Haideţi să le dăm un motiv în plus să o facă.

Întreprinderile secolului 21 se vor baza pe ştiinţa, tehnologia, cercetarea–dezvoltarea americane. Vreau ca ţara care a eradicat poliomielita şi a trasat harta genomului uman să conducă la noua eră a medicinii — o eră care să aplice tratamentul potrivit la momentul potrivit. La unii pacienţi cu fibroză chistică, această abordare a întors mersul bolii considerată cândva de neoprit. Astăzi lansez Iniţiativa Medicinii de Precizie, pentru a ne aduce mai aproape de vindecarea unor boli precum cancerul şi diabetul — şi pentru a asigura tuturor accesul la informaţia personalizată de care avem nevoie pentru a fi mai sănătoşi, noi şi familiile noastre.

Intenţionez să acţionez pentru un internet liber şi deschis, să îl extind astfel ca să ajungă în fiecare clasă şi în fiecare comunitate, şi să-i ajut pe oameni să-şi realizeze cele mai rapide reţele, astfel ca viitoarea generaţie a inovatorilor şi antreprenorilor în domeniul digital să dispună de o platformă de pe care să remodeleze lumea.
Obama 20 ian 2015_singur
Vreau ca americanii să câştige cursa pentru acele descoperiri care să dea liber creării de noi locuri de muncă — în convertirea luminii solare în combustibil lichid; în crearea unor tehnici revoluţionare de protezare, astfel ca un veteran care şi-a dat braţul pentru ţară să poată arunca şi prinde mingea jucându-se cu copilul său; în explorarea Sistemului Solar, şi nu doar în vizită ci să şi rămânem acolo. Luna trecută am lansat o nouă navă spaţială, ca parte a unui program spaţial revigorat care îi va trimite de astronauţii americani pe Marte. În două luni, în vederea pregătirii pentru astfel de misiuni, Scott Kelly va începe o şedere de un an în spaţiu. Mult noroc, căpitane — nu uita s-o pui pe Instagram.

Acum, adevărul este că, atunci când e vorba de infrastructură şi cercetare fundamentală, ştiu că există sprijin din partea ambelor partide în această Cameră. Aşa mi-au spus membri din ambele partide. Unde începe frecuşul mult prea des este atunci când vine vorba de cine suportă costul acestor investiţii. Ca americani, nu ne supărăm când trebuie să ne plătim contribuţia la impozite, atâta vreme cât le plătesc şi alţii. De mult prea mult timp însă lobiştii au aranjat ca în codul fiscal să fie o mulţime lacune care să permită unor corporaţii să nu plătească nimic, în timp ce altele trag ponoasele plătind tot. L-au făcut ciur ca să treacă tot felul de cadouri de care cei super-bogaţi n-au nevoie, nelăsând nimic pentru cei din clasa de mijloc, care au nevoie.

În acest an avem ocazia să schimbăm aceasta. Haideţi să umplem lacunele astfel încât să stopăm recompensarea companiilor care îşi obţin profitul peste hotare, şi să le recompensăm pe cele care investesc în America. Haideţi să folosim ceea ce economisim pentru a reconstrui infrastructura şi să facem mai atractive companiile care aduc locuri de muncă înapoi în ţară. Haideţi să simplificăm sistemul şi să-i cerem proprietarului de întreprindere mică să se justifice cu extrasul de cont curent în bancă al firmei, nu cu numărul de contabili pe care firma şi-i poate permite. Şi haideţi să umplem lacunele care duc la inegalitate permiţând ca unu la sută din topul celor mai bogaţi să evite plata impozitelor pe averea lor acumulată. Putem folosi aceşti bani pentru a ajuta mai multe familii să plătească pentru îngrijirea copilului şi pentru a-şi trimite copiii la colegiu. Avem nevoie de un cod fiscal care să-i ajute cu adevărat pe americanii care muncesc încercând să le creeze unele avantaje în noua economie, şi noi putem realiza acest lucru împreună.

Sprijinirea familiilor care muncesc le este de folos pentru a ieşi la liman. Să le dăm instrumentele de care au nevoie pentru locuri de muncă bine plătite în noua economie. Să menţinem condiţiile pentru creştere şi competitivitate. Într-acolo trebuie să meargă America. Sunt convins că într-acolo vrea poporul american să meargă. Astfel economia noastră va fi mai puternică peste un an, peste cincisprezece ani şi peste mulţi ani.

Desigur, dacă există ceva ce am învăţat în acest nou secol, este că nu putem separa munca noastră de acasă de provocările de dincolo de graniţele noastre.

Prima mea îndatorire în calitate de comandant-suprem este să apăr Statele Unite ale Americii. Pentru a realiza acest lucru, întrebarea este nu dacă America este lider în lume, ci cum este. Când luăm decizii pripite reacţionând la capetele de coloană din ziare în loc să ne folosim capetele; când prima noastră reacţie la o provocare este să ne trimitem trupele — atunci riscăm să ne implicăm în conflicte nenecesare şi să neglijăm strategia mai largă de care avem nevoie pentru o lume mai sigură, mai prosperă. Asta şi vor inamicii noştri să facem.

Eu cred într-un mod mai înţelept al Americii de a fi lider. Noi ne aflăm cel mai bine în poziţia de lider atunci când îmbinăm puterea militară cu o diplomaţie solidă; când dublăm puterea noastră cu constituirea de coaliţii; când nu lăsăm ca temerile noastre să ne orbească abătându-ne de la oportunităţile pe care acest nou secol le prezintă. Este exact ceea ce facem chiar acum — şi pe tot globul, este ceea ce contează.

În primul rând, noi suntem alături de oamenii de pe tot pământul care sunt ţinta teroriştilor — fie că e vorba de o şcoală din Pakistan, sau de străzile Parisului. Vom continua să-i urmărim pe terorişti şi să le dezmembrăm reţelele, şi ne rezervăm dreptul de a acţiona unilateral, aşa cum am făcut neîntrerupt de când am preluat mandatul, să-i anihilăm pe teroriştii care reprezintă o ameninţare directă pentru noi şi pentru aliaţii noştri.

În acelaşi timp, am învăţat câteva lecţii care ne-au costat mult în ultimii treisprezece ani.

În loc ca americanii să patruleze prin văile din Afganistan, am instruit forţele lor de securitate, care sunt pe cale să preia conducerea, iar noi am cinstit sacrificiul militarilor noştri susţinând prima tranziţie spre democraţie a ţării. În loc să trimitem forţe terestre numeroase peste mări, noi realizăm parteneriate cu naţiuni de la Asia de Sud până la Africa de Nord, pentru a nu le permite să-şi facă ascunzişuri sigure teroriştilor care ameninţă America. În Irak şi în Siria, conducerea americană — inclusiv militarii noştri — se opune înaintării ISIS. În loc să ne lăsăm antrenaţi într-un nou război terestru în Orientul Mijlociu, noi conducem o coaliţie de peste hotare, incluzând naţiuni arabe, pentru a slăbi şi în final a distruge acest grup terorist. De asemenea, susţinem o opoziţie moderată în Siria, care să ne poată sprijini în acest efort, şi să-i ajutăm pe oamenii care se împotrivesc ideologiei falimentare a extremismului violent. Acest efort va necesita timp. Va necesita concentrare. Dar vom reuşi. Iar astăzi fac apel la Congres să arate lumii că suntem uniţi în această misiune adoptând o rezoluţie care să autorizeze folosirea forţei împotriva ISIS.

În al doilea rând, suntem pe cale de a demonstra vigoarea şi puterea diplomaţiei americane. Susţinem principiul după care naţiunile mai mari nu le pot intimida pe cele mici — opunându-ne agresiunii Rusiei, sprijinind democraţia Ucrainei şi dând asigurări aliaţilor noştri NATO. Anul trecut, în timp ce noi depunem eforturi susţinute pentru a impune sancţiuni împreună cu aliaţii noştri, unii au sugerat că agresiunea dlui Putin a fost o demonstraţie abilă de strategie şi de forţă. Ei bine, astăzi America este aceea care rămâne puternică şi unită cu aliaţii noştri, în timp ce Rusia este izolată, cu economia la pământ.

Astfel ştie America să fie lider — nu cu ameninţări zgomotoase ci prin perseverenţă, echilibru şi decizie.

În Cuba suntem pe cale să punem capăt unei tactici de mult expirate. Când ceea faci nu funcţionează timp de cincizeci de ani, e timpul să încerci ceva nou. Schimbarea tacticii noastre în Cuba are potenţialul să pună capăt unei moşteniri a neîncrederii din emisfera noastră; să elimine o scuză falsă pentru restricţiile impuse Cubei; să se ridice în apărarea valorilor democraţiei; să întindă o mână prietenească poporului cubanez. Iar în acest an, Congresul trebuie să înceapă să lucreze la încetarea embargoului. Aşa cum a spus Sfinţia sa Papa Francisc, diplomaţia este profesiunea „paşilor mici”. Aceşti paşi mici s-au tot adăugat dând o nouă speranţă de viitor în Cuba. Şi după ani de închisoare, suntem nespus de bucuroşi că Alan Gross s-a întors acolo unde îi era locul. Bine ai venit acasă, Alan.

Diplomaţia noastră se ocupă de Iran, unde, pentru prima oară într-un deceniu, am oprit derularea programului nuclear al acestei ţări şi am redus stocul de material nuclear. De acum şi până în primăvară avem o şansă să negociem o înţelegere cuprinzătoare prin care să preîntâmpinăm înarmarea nucleară a Iranului; să securizăm America şi pe aliaţii noştri — inclusiv Israelul; şi să evităm un nou conflict în Orientul Mijlociu. Nu există nicio garanţie că negocierile vor avea succes, şi eu am toate speranţele că se va preîntâmpina un Iran nuclearizat. Însă noile sancţiuni aprobate de Congres, în acest moment, nu vor face altceva decât să gireze eşecul diplomaţiei — îndepărtând America de aliaţii ei; şi să determine Iranul să-şi reia programul nuclear. N-are niciun sens. De aceea voi da veto oricărei noi legi de sancţionare care ameninţă să anuleze acest progres. Poporul american aşteaptă de la noi să recurgem la război numai ca ultimă alternativă, şi eu am intenţia să rămân ataşat de acest fel de a gândi.

În al treilea rând, noi privim dincolo de problemele care ne-au măcinat în trecut, spre a putea modela secolul viitor.

Nicio naţiune străină, niciun hacker, nu va fi capabil să ne blocheze reţelele, să fure şi să tranzacţioneze secretele, să pătrundă în intimitatea familiilor americane, îndeosebi în aceea a copiilor. Ne asigurăm că guvernul nostru recurge la toate serviciile de informaţii pentru a combate ameninţările cibernetice, exact aşa cum am făcut pentru a combate terorismul. Iar astăzi eu îi cer Congresului să dea votul final legislaţiei de care avem nevoie pentru a răspunde mai bine ameninţării tot mai mari cu atacuri cibernetice, pentru combaterea furtului de identitate şi pentru a proteja informaţiile legate de copiii noştri. Dacă nu acţionăm, vom permite ca naţiunea noastră şi economia noastră să fie vulnerabile. Dacă o facem, putem să protejăm în continuare tehnologiile care au creat nenumărate oportunităţi pentru oamenii din întreaga lume.

În Africa de Vest, militarii noştri, oamenii noştri de ştiinţă, doctorii noştri, asistentele noastre şi personalul din sistemul medical au reuşit să diminueze epidemia de ebola — salvând nenumărate vieţi şi stopând răspândirea bolii. Nici că aş putea fi mai mândru şi îi mulţumesc Congresului pentru contribuţia la acest efort al ambelor partide. Dar problema nu este rezolvată — iar lumea trebuie să folosească această lecţie angajându-se într-un efort global mai eficace pentru prevenirea propagării unor viitoare pandemii, să investească într-o dezvoltare inteligentă şi să elimine sărăcia extremă.

În Asia-Pacific refacem pe baze noi alianţele, asigurându-ne totodată că alte naţiuni urmează o conduită corectă — în felul cum fac comerţ, cum îşi rezolvă disputele maritime şi cum întâmpină provocările internaţionale comune, precum neproliferarea armelor şi întrajutorarea în caz de dezastre. Şi nicio provocare — niciuna — nu reprezintă o ameninţare mai mare decât schimbările climatice.

2014 a fost anul cel mai călduros din câte au fost înregistrate vreodată. Sigur, un an nu marchează o tendinţă, dar ce voi spune acum, da: 14 din 15 cei mai călduroşi ani din toate înregistrările se situează toţi în primii 15 ani din acest secol.

Am auzit oameni care au încercat să evite să se pronunţe, spunând că nu sunt oameni de ştiinţă; că nu avem suficiente informaţii pentru a acţiona. Ei bine, nici eu nu sunt om de ştiinţă. Dar să vă spun ceva — cunosc o mulţime de oameni de ştiinţă foarte buni de la NASA şi de la NOAA, ca şi de la principalele noastre universităţi. Cei mai buni oameni de ştiinţă din lume ne spun cu toţii că din cauza activităţilor noastre se schimbă clima, şi că dacă nu vom acţiona în forţă, vom asista în continuare la creşterea nivelului oceanelor, la valuri de căldură mai lungi şi mai calde, la secete şi la inundaţii periculoase, precum şi la perturbaţii masive, care pot determina migraţii, conflicte şi foamete de mai mari proporţii pe tot globul. Pentagonul spune că schimbările climatice creează riscuri imediate pentru securitatea noastră naţională. Deci vom acţiona în consecinţă.

Iată de ce în ultimii şase ani am făcut mai mult ca oricând pentru a combate schimbările climatice, începând de la modul cum producem energie şi până la modul cum o consumăm. Iată de ce am retras din circuitul agricol mai multe terenuri şi ape din domeniul public decât oricare altă administraţie din toată istoria noastră. Şi iată de ce nu voi permite acestui Congres să pună în pericol sănătatea copiilor întorcându-ne la ce era înainte de a fi început să acţionăm. Sunt hotărât să fac în aşa fel ca America să fie lider în acţiunile internaţionale. La Beijing am făcut un anunţ istoric — Statele Unite vor dubla ritmul de reducere a poluării cu [bioxid de] carbon, iar China s-a angajat pentru prima oară să-şi limiteze emisiile. Şi fiindcă cele două cele mai mari economii ale lumii s-au asociat, alte naţiuni fac acum progrese, dându-ne speranţe că în acest an lumea va ajunge în sfârşit la un acord pentru a proteja singura planetă pe care o avem.

Mai există încă un pilon al poziţiei noastre de lider — şi acesta este exemplul valorilor noastre.

Ca americani, noi respectăm demnitatea umană, chiar şi atunci când suntem ameninţaţi, motiv pentru care am interzis tortura şi am făcut demersuri ca folosirea noilor noastre tehnologii, precum dronele, să fie limitate corespunzător. De aceea ne pronunţăm categoric împotriva antisemitismului deplorabil care a reapărut în anumite părţi ale lumii. De aceea respingem în continuare stereotipiile agresive cu musulmanii — marea majoritate a cărora împărtăşesc angajamentele noastre de pace. De aceea apărăm libera exprimare şi pledăm pentru eliberarea deţinuţilor politici, şi condamnăm persecutarea femeilor sau a minorităţilor religioase, sau a persoanelor care sunt lesbiene, homosexuale, bisexuale sau transsexuale. Facem toate aceste lucruri nu numai pentru că aşa e drept, ci şi fiindcă ne conferă siguranţă.

Ca americani, suntem profund ataşaţi dreptăţii — aşa că nu are sens să cheltuim trei milioane de dolari pe deţinut pentru a ţine gata-pregătită o închisoare pe care lumea o condamnă, iar teroriştii o folosesc pentru recrutări. De când am devenit preşedinte, noi am lucrat în mod responsabil pentru a reduce la jumătate numărul deţinuţilor de la GTMO [Guantanamo]. A sosit timpul să terminăm treaba începută. Nu voi renunţa la hotărârea mea de a închide închisoarea. Nu aşa suntem noi.

Ca americani, noi preţuim libertăţile cetăţeneşti — şi trebuie să ne ţinem acest angajament dacă vrem o cooperare maximă din partea altor ţări, şi diligenţă în lupta noastră împotriva reţelelor teroriste. Şi dacă unii au părăsit dezbaterile privind programele noastre de supraveghere, eu n-am făcut-o. După cum am promis, agenţiile noastre de informaţii au muncit serios, având şi recomandări din partea susţinătorilor dreptului la o viaţă privată, pentru a creşte transparenţa şi pentru a crea mai multe garanţii împotriva potenţialelor abuzuri. Iar luna viitoare vom întocmi un raport despre felul cum ne respectăm promisiunea de a asigura siguranţa naţională întărind totodată dreptul la viaţă privată.

Să privim mai mult spre viitor decât spre trecut. Să facem în aşa fel încât să îmbinăm puterea noastră cu diplomaţia şi să uzăm de forţă cu înţelepciune. Să creăm coaliţii pentru a răspunde la provocări şi a profita de oportunităţi. Să fim lideri — întotdeauna — prin exemplul valorilor noastre. Asta ne face să fim importanţi. Asta ne dă tărie. Şi de aceea trebuie să ne străduim să ne menţinem la cele mai înalte standarde — ale noastre.

Ştiţi, acum peste un deceniu am ţinut o cuvântare la Boston, în care am spus că nu există o Americă liberală şi o Americă conservatoare; o Americă neagră, şi o Americă albă — ci doar Statele Unite ale Americii. Am spus-o fiindcă am văzut acest lucru în propria mea viaţă, în sânul unei naţiuni care a dat unuia ca mine o şansă; pentru că am crescut în Hawai, un creuzet de rase şi de obiceiuri; pentru că m-am stabilit în Illinois — un stat cu oraşe mici şi cu pământ fertil, şi unul dintre cele mai mari oraşe din lume; un microcosmos al ţării, unde democraţii şi republicanii şi independenţii, oameni cumsecade de diverse etnii şi cu diverse credinţe, împărtăşesc anumite valori fundamentale.

În ultimii şase ani analiştii au subliniat nu o dată că preşedinţia mea nu s-a calat pe această viziune. Paradoxal, spun aceştia, politica noastră pare mai divizată ca niciodată. Aceasta este prezentată drept dovadă nu numai a propriilor mele neajunsuri — care sunt multe —, dar şi ca dovadă că viziunea în sine este eronată şi naivă, şi că sunt prea mulţi oameni care de fapt beneficiază de pe urma acestui partizanat şi ne împiedică să facem ceva în această direcţie.

Ştiu cât de tentant poate fi acest cinism. Cred în continuare că cinicii greşesc.

Cred în continuare că suntem un popor. Cred în continuare că împreună putem face lucruri măreţe, chiar şi atunci când şansele sunt mici. Cred acest lucru pentru că de atâtea şi atâtea ori în cei şase ai de când sunt în funcţie am văzut America în ce are ea mai bun. Am văzut chipurile pline de speranţă ale tinerilor absolvenţi de la New York până în California; şi pe cei mai noi ofiţeri de la West Point, Colorado Springs şi New London. Am plâns împreună cu familiile îndoliate din Tucson şi Newtown; din Boston, West Texas şi West Virginia. I-am urmărit pe americani învingând adversităţile de la Coasta Golfului Mexic până la Marile Câmpii; de la liniile de montaj din Midwest până pe ţărmul Atlanticului Mijlociu. Am văzut cum un fenomen precum căsătoriile homosexuale se transformă dintr-o chestiune controversată, care înainte ne stârnea unii împotriva altora, într-o poveste despre libertate care cuprinde întreaga ţară, într-un drept civil, acum adoptat în state pe care şapte americani din zece le numesc acasă.
Obama Congress_2
Cunosc deci bunătatea, optimismul, mărinimia şi generozitatea poporului american, care, zi de zi, este însufleţit de ideea că noi suntem cei ce au grijă de fraţii noştri, de surorile noastre. Şi ştiu că aşteaptă de la aceia dintre noi care ne aflăm aici un exemplu mai bun.

Aşadar, problema pentru aceia dintre noi care ne aflăm aici în această seară este cum putem noi toţi să exprimăm mai bine speranţele Americii. Am lucrat în Congres împreună cu mulţi dintre dumneavoastră. Pe mulţi îi ştiu foarte bine. Sunt o mulţime de oameni cumsecade aici, de ambele părţi ale intervalului. Şi mulţi dintre dumneavoastră mi-au spus că nu la asta s-au aşteptat — dispute sterile la televizor, toată ziua colectare de fonduri, mereu priviri peste umăr pentru a vedea cum reacţionează baza la fiecare decizie.

Ce-ar fi să spargem aceste tipare vechi şi obosite? Ce-ar fi să facem ceva diferit?

Se înţelege — o politică mai bună nu este aceea în care democraţii să-şi abandoneze agenda, iar republicanii s-o adopte pe a mea.

O politică mai bună este aceea în care facem apel fiecare la decenţa fundamentală a celuilalt, şi nu la cea a celor mai josnice temeri.

O politică mai bună este aceea în care dezbatem fără să ne demonizăm reciproc; în care discutăm probleme, şi valori, şi principii, şi fapte, nu momente în genul „te-am prins”, sau gafe serbede, sau pseudo-controverse, care nu au nimic de a face cu viaţa de fiecare zi a oamenilor.

O politică mai bună este aceea în care consumăm mai puţin timp băgând cu nemiluita bani negri în publicitate electorală, care ne trag în mocirlă, şi mai mult timp pentru creşterea unor tineri care să aibă simţul scopului şi al posibilităţii, cerându-le să ni se alăture în marea misiune a construirii Americii.

Dacă e să avem dispute, haideţi să avem dispute — dar haideţi să le transformăm în dezbateri demne de acest organism şi demne de această ţară.

Poate că încă nu suntem de acord în privinţa dreptului femeii de a alege, dar cu siguranţă putem să fim de acord că este un lucru bun că numărul de sarcini şi de avorturi la adolescente se apropie de un minim istoric, şi că orice femeie trebuie să aibă acces la asistenţa medicală de care are nevoie.

Da, imigraţia încă mai stârneşte pasiuni, dar cu siguranţă putem regăsi cu toţii ceva din noi înşine în tânărul student motivat şi să cădem de acord că nimeni nu trage niciun folos când o mamă care munceşte e luată de lângă copilul ei, şi că e posibil să formulăm o lege care să întărească tradiţia noastră de naţiune dedicată legilor şi de naţiune de imigranţi.

Putem să ne disputăm în campanie electorală, dar cu siguranţă putem fi de acord că dreptul la vot este sacru; că prea multora nu le este acordat; şi că, la a 50-a aniversare a marelui marş de la Selma la Montgomery şi a Legii dreptului la vot, putem să ne înţelegem cu toţii, democraţi şi republicani, ca să facem procesul de votare mai uşor pentru toţi americanii.

Putem avea perspective diferite asupra evenimentelor de la Ferguson şi New York. Dar cu siguranţă putem înţelege că un tată se teme că fiul său nu poate veni acasă fără să fie hărţuit. Cu siguranţă o putem înţelege pe soţia care nu poate fi liniştită până când poliţistul cu care este măritată nu ajunge la intrarea în casă, la sfârşitul turei sale. Cu siguranţă putem fi de acord că este un lucru bun că pentru prima oară după 40 de ani rata criminalităţii şi rata de încarcerare au scăzut simultan, şi să folosim acest lucru ca un punct de plecare pentru democraţi şi republicani, pentru liderii comunităţilor şi pentru organele judiciare pentru a reforma sistemul infracţiunilor de drept penal astfel încât acesta să ne protejeze şi să ne fie de folos tuturor.

Asta înseamnă o politică mai bună. Astfel vom începe să restabilim încrederea. Astfel vom duce această ţară înainte. Asta este ceea ce vrea poporul american. Asta este ceea ce merită.

Nu mai am nicio campanie electorală în faţă. Singura mea agendă pentru următorii doi ani este aceeaşi pe care am avut-o în ziua când am depus jurământul pe treptele Capitoliului — că voi face tot ceea ce cred eu că e mai bine pentru America. Dacă împărtăşiţi viziunea generală pe care am prezentat-o în această seară, haideţi să lucrăm împreună. Dacă nu sunteţi de acord, sper că vom lucra împreună măcar în ceea ce suntem de acord. Iar eu mă angajez în faţa tuturor republicanilor, în această seară, nu numai că voi examina ideile dumneavoastră, ci şi că voi căuta să lucrez cu dumneavoastră pentru a face această ţară mai puternică.

Fiindcă vreau ca din această Cameră, din acest oraş să pornească adevărul — că în pofida tuturor neîmplinirilor şi neajunsurilor noastre, suntem un popor care are forţa şi generozitatea spiritului necesare pentru a găsi punţi de legătură, pentru a se uni într-un efort comun, a-şi ajuta vecinii, fie că sunt cei de pe stradă, sau de cealaltă parte a lumii.

Vreau ca prin acţiunile noastre să-i spunem fiecărui copil din oricare cartier: viaţa ta contează, iar noi suntem tot atât de preocupaţi de şansele tale în viaţă cât suntem de ale propriilor noştri copii.

Vreau ca generaţiile viitoare să ştie că suntem un popor care consideră diferenţele între noi ca un mare dar, că suntem un popor care preţuieşte demnitatea şi valoarea fiecărui cetăţean — bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, alb sau negru, latino-american sau asiatic, imigrant sau nativ american, homosexual sau heterosexual, americani suferind de boli mintale sau cu dizabilităţi fizice.

Vreau ca ei să crească într-o ţară care să arate lumii că ştim să fim autentici: că suntem mai mult decât o colecţie de state cu roşu şi state cu albastru [democraţi şi republicani]; că suntem Statele Unite ale Americii.

Vreau ca ei să crească într-o ţară în care o mamă tânără precum Rebekah să poată să se aşeze la masă şi să-i scrie Preşedintelui său a scrisoare cu o poveste care sintetizează aceşti ultimi şase ani:

„E uimitor cum poţi să te redresezi atunci când vrei… suntem o familie puternică şi strâns unită, care a răzbit în nişte vremuri foarte, foarte grele.”

Dragi concetăţeni, şi noi suntem o familie puternică, strâns unită în vremuri destul de grele. În cei cincisprezece ani care au trecut din acest nou secol, ne-am ridicat, ne-am scuturat de praf, şi am reînceput să muncim la reclădirea Americii. Am pus o nouă temelie. Viitorul luminos e al nostru, aşa cum îl scriem. Haideţi să începem un capitol nou — împreună — şi să începem lucrul chiar acum.

Vă mulţumesc, Dumnezeu să vă binecuvânteze, Dumnezeu să binecuvânteze această ţară pe care o iubim.

[Trad.: Paul Tumanian]

Surse: http://www.npr.org/2015/01/20/378680818/transcript-president-obamas-state-of-the-union-address

https://medium.com/@WhiteHouse/president-obamas-state-of-the-union-address-remarks-as-prepared-for-delivery-55f9825449b2

Scrisoare de susţinere a Dlui Europarlamentar Stefan Eck

Tomnu Oiroparlamentar Stefan Eck,

Forte bină faceţ ka venit personal sa cere Socoteal la Konsiliu Gheneral von Munițipiu Bukarest! Forte bină! Cum permite un orekar Raţvan Bantschescu sa faka asemenea Teklaraţion! Tumneafoastra sunteţ mult mai sus, acolo in Parlament Oiropeisch, şi ştiţ tesigur mult mai bină.

Stefan EckNu trebui permis nici la Zoophilie nici la Pedophilie la katholische Kirchen, nici in Rumänien nici in Deutschland! Nein! Bineinţeles ka este periklitiert Relaţion Prietănie intre Ţarilă nostră tatorita la ein Inkonschtient! Vier Pfoten ist ein Organizaţion forte onorabil, kules Câni de pe eine Ştrasse şi dat Drum mai tardziu pe alte Ştrassen, asta insemnat ka lupta pentru salvat Câni, nu omorât zeci mii Câni, kum bină ziceţ tumneafoastra ka faci Raţvan, Persona kontrofersat, ku achtundsechzig Plîndjer penal de la tot fel de Organizaţion care kulegi Câni de pe eine Ştrasse şi dat Drum pe alte Ştrassen, in loc sa lasi Câni sa muschte Bukureschteni in Libertat.

Tomnu Primar Oprescu trebui sankţioniert schnell Raţvan, sau daka nu, Tomnu Präsident Klaus Johannis, sau daka nu, atunci sankţioniert Rumänien und deteriorat Relaţion intre Deutscland und Rumänien!

Jawohl, Herr Kommandant von Oiropeisch Parlament!

Există zei: argumentele lui Platon

Oricât ar părea de straniu, despre necredinţă se vorbea de pe vremea lui Platon. Se vorbea de asemenea, încă de pe atunci, despre atei şi despre dovezi că există zeii. (Ca să nu mai amintim de „primul ateu” al antichităţii occidentale, Diagoras din Melos)

În Legile, unul dintre interlocutorii Atenianului, Clinias, se întreabă dacă nu cumva cele de mai jos nu sunt probe suficiente că există zei: „Mai întâi pământul şi soarele şi ceilalţi aştri şi universul cu mişcările lor circulare regulate, apoi ordinea periodică aşa de frumoasă a timpurilor, deosebite în ani şi luni, în urmă faptul că toate neamurile, atât greci, cât şi barbari, cred că există zei, nu sunt dovezi suficiente?” [Platon: Legile, ed. IRI, 1995, pp. 293–294] La care, Atenianul, în încercarea de a da un răspuns întrebării de mai sus, încheie exprimând unele îndoieli, şi anume că cei necredincioşi „ne răspund că toţi aceşti aştri sunt numai pământ şi piatră, neînzestrate cu suflet şi nici cu vreo putere de a îngriji de soarta oamenilor, şi dovezile lor spre a convinge sunt expuse abil”.

Nu-i aşa că argumentele lui Platon despre existenţa zeilor seamănă izbitor cu argumentele moderne despre existenţa lui Dumnezeu, bazate pe „acordul fin” i.e. „proiectul” Universului? Altfel spus, nimic nou sub soare.

%d blogeri au apreciat asta: