Monthly Archives: iulie 2015

Filmele americane

În filmele americane mi se întâmplă cel mai des să uit că tot ce văd pe ecran a fost înainte scenariu (a script!); şi că personajele sunt de fapt actori care spun replici învăţate pe dinafară. Când îi văd pe actorii americani cât de tare se emoţionează, cât de mult urăsc şi cât de deplin se bucură, inclusiv figuranţii, cât de devotaţi prieteni sunt, sau cât de neîmpăcaţi duşmani, uneori parcă nu-mi vine să cred că n-au fost filmări cu camera ascunsă.

Mă amuză că în filmele americane personajele care fac jogging sau aleargă pentru diverse alte scopuri transpiră toate, fără excepţie, exact în acelaşi fel: tricoul li se udă în formă de triunghi isoscel, cu vârful în jos, sub răscroitura gâtului, atât în spate, cât şi în faţă; şi, eventual, cu ceva udătură la subraţ.

Mă amuză cum ploile americane, cele văzute din interior, toate fără excepţie curg şiroaie pe geam în jos. În America nu există ploicică. Dacă plouă, apoi toarnă cu găleata. Și ploaia se scurge toată pe geam.

Apreciez claritatea (şi naturaleţea) cuvintelor rostite în filmele americane, pe care, chiar dacă ştii doar puţină engleză, tot le înţelegi mai bine decât cuvintele rostite în filmele de pe meleaguri… mai apropiate — chiar şi în cazul replicilor şoptite. Apreciez totodată autenticitatea duelurilor pugiliste ale personajelor, care se pocnesc bărbăteşte drept în figură, fără să ridice neapărat garda, şi pe care cameramanii au învăţat să le prindă din unghiuri din care nu se vede câtuşi de puţin că pumnul cruţă falca adversă la doi centimetri distanţă (scuze, inch); iar la postsincron un pumn izbeşte cu nădejde o halcă de carne.

Când un personaj american spune „N-am reușit să fac nimic în viață”, totul îl contrazice: și ambianța, și lumina, și culorile din secvență, și spectatorul ce sunt. Nu, personajul american a făcut tot ce trebuia pentru ca filmul să iasă și bun, și plin de miez, și romantic. Și să aibă parte și de critici bune. Personajul are parte de întreaga mea compasiune, iar scenaristul de întreaga mea adeziune estetică.

Îmi place cât de natural cade „lumina soarelui” în secvenţele de exterior din filmele americane, deşi ştiu că foarte multe din respectivele secvenţe sunt realizate în studio, iar strada — sau curtea, sau grădina — „însorită” nu-i decât rodul iscusinţei maeştrilor de lumini.

Îmi place cum se comportă figuranţii-trecători pe strada metropolei americane. Niciodată n-am ştiut dacă cineva i-a anunţat că se filmează, sau sunt lăsaţi în condiţia lor de trecători de-adevăratelea. Şi totuşi, când „eroul” american, alergând ca nebunu’ pe trotuar — urmărit sau urmăritor, n-are importanţă —, dă peste ei de îi răsuceşte ca pe nişte sfârleze, sau îi trânteşte pământ, n-am văzut niciodată vreun „trecător” să se stropşească la „erou” că se poartă pe stradă ca un derbedeu. Ceea ce mă face să cred că sunt totuşi figuranţi; şi poate mai primesc şi un ban pentru asta; chiar şi atunci când sunt cu sutele.

Îmi place cu câtă plăcere şi cu cât umor strigă conductorul în gară, All aboard! începând cu Stan şi Bran şi terminând cu Majestic-ul lui Jim Carrey.

Şi nu ştiu de ce mă simt tulburat când în sala de judecată (din studio, desigur) un personaj vorbeşte de drepturile omului, de drepturile americanului. O face cu atâta pasiune şi cu atâta convingere de parcă libertatea însăşi a actorului care interpretează acel personaj ar depinde de succesul pledoariei sale în faţa judecătorilor şi/sau a curţii cu juraţi; şi doar din întâmplare demersul său a coincis cu intenţia scenaristului şi/sau a regizorului de a realiza un film cu acelaşi subiect; drept care aceştia din urmă n-au avut alta de făcut decât să se ducă în sala de judecată şi să ia de-a gata tot ce aveau nevoie.

Şi mai presus de toate îmi place la regizorii americani că nu evită miza non-estetică în filmele lor; că nu se tem că atitudinea civică, sau patriotismul, sau compasiunea, sau spiritul de solidaritate, sau entuziasmul, sau exaltarea curajului (sau înfierarea laşităţii) personajelor în lung-metrajele lor artistice le-ar face mai puţin artistice.

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: