Monthly Archives: decembrie 2015

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

2012-emailteaser

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Sydney Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 8,200 times in 2015. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 3 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Reclame

Zgomot–lustru–şi–mişcare… pe bani mulți

Pensionarii „obişnuiţi” primesc în România o pensie de 800 de lei, în medie. Militarii, 2200 de lei. Tot în medie. Pensionarii „obişnuiţi” au muncit pentru ei, ca nişte egoişti ce sunt. Mă rog, au fost. Militarii au „muncit” pentru ţară. Şi de-aia protestează acum, vor o pensie şi mai mare. E şi unu’ Dogaru printre ei. Deja cunoscut din scandalurile stradale orchestrate de gaşca lui Voiculescu începând de prin 2011. Îl vedeți în poză?
militari-pensionari-protest-mediafax200x200
Au muncit pentru ţară, au apărat regimul comunist şi pe comandantul lor suprem, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Iar în decembrie ’89 au tras în oamenii neînarmaţi ieşiţi în stradă.

În rest, se ştie, armata, până să devină profesionistă, asta a fost: zgomot–lustru–şi–mişcare.

Nu vă onorează, doamnă Nora Iuga

Textul de mai jos, apărut acum câţiva ani în Observator cultural, nu vă onorează, doamnă Nora Iuga.

„Sire, Poate că dacă nu-i vedeam faţa schimonosită de ură, gestul mîrlănesc al mîinii care arăta cu degetul şi ochii asimetrici de om «însemnat», dacă nu-i auzeam hohotul de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare, nu m-aş fi trezit…” ş.a.m.d.

E-adevărat, pentru Observator cultural s-a potrivit mănuşă. Şi încă şi mai bine ar fi mers la Antena 3. Apropo, nu v-au invitat încă la Antena 3, doamnă Nora Iuga?

Dumneavoastră sunteţi o mare scriitoare, doamnă Iuga… Păcat! Un atac atât de grobian, la persoană — „ochi asimetrici”, „hohot de rîs batjocoritor, semănînd cu gîlgîitul spurcat al apelor reziduale curgînd dintr-o ţeavă de canalizare”!…

Dumneavoastră vi-l puteţi închipui pe un Thomas Mann sau pe un Hermann Hesse dedându-se la asemenea mojicii împotriva oricărui personaj detestat de vreunul din ei?

Delectându-mă cu proza dumneavoastră, nu credeam să ajung vreodată să vă văd atât de orbită de ură. Tocmai îmi propusesem să aflu amănunte despre dumneavoastră pe Internet, după ce remarcasem că vă bucuraţi de mult mai puţină atenţie decât meritaţi din partea găştilor literare din ţară. Şi când colo, peste ce dau!…

În definitiv, ce a spus Traian Băsescu despre regele Mihai? Din câte în amintesc, doar atât: că, în locul lui, n-ar fi abdicat, lăsând ţara pe mâna comuniştilor. Fără injurii, fără sarcasm, fără vreun atac la persoană. Fără să vreţi, aţi alimentat cu greutatea numelui dumneavoastră jocul murdar al clicii securistului Voiculescu şi al „parlamentarilor ruşinii” din primăvara–vara lui 2012. Iar dacă aţi făcut-o voit, cu atât mai ruşinos.

Încă o dată: mare păcat! Dragostea dumneavoastră pentru familia regală nu vă scuză.

Completare (31.12.2015). Iată, de altfel, şi părerea fostului rege Carol al II-lea despre abdicarea fiului său Mihai.
Carol II despre abdicarea lui Mihai

Urare 2016_pt. blog

Sarcasmul în socialism

La începutul anilor ’60, când eram foarte tânăr şi avid de lume, am asistat împreună cu un grup de prieteni la un ciclu de lecţii despre istoria artei, în aula Bibliotecii Centrale Universitare. Îmi amintesc de o lecţie despre sculptura românească avându-l drept lector pe Ion Frunzetti. Vorbind de statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Bucureşti şi dorind să se arate critic faţă de arta autorului, francezul Albert Belleuse, Frunzetti a spus cam aşa: Sculptorul avea deja gata-făcută o sculptură cu Fecioara din Orléans. Şi ca să muncească mai puţin, i-a pus barbă şi mustăţi şi a aşezat-o călare; şi aşa a ieşit statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii!

Evident, toată sala a râs amuzată la sarcasmul gros al criticului de artă. Eu însă am avut o reţinere. Şi o am şi acum, după mai bine de cinzeci de ani. Ghicesc că pentru unii putea fi o supapă de defulare, oferindu-le în acelaşi timp iluzia libertăţii de exprimare. Mie însă mi se părea lipsit de decenţă genul acela de sarcasm pe care autorităţile de atunci îl tolerau. Atâta vreme cât în public nu ţi se permitea să te arăţi, nu zic sarcastic, nu zic ironic, dar nici măcar critic în doză homeopatică faţă de mai-marii comunişti ai zilei, mi se părea cu totul deplasat să faci uz de sarcasm faţă de alţii.

Cine „scrie” istoria?

„Pentru noi [castalienii], secolul al şaptesprezecelea este epoca lui Descartes, Pascal, Froberger, Schütz, nu a lui Cromwell sau Ludovic al XIV-lea.” Sunt cuvinte pe care le rosteşte magister ludi (Josef Knecht), personajul principal din Jocul cu mărgele de sticlă, celebrul roman al lui Hermann Hesse. „Castalienii” erau cei ce practicau jocul cu mărgele de sticlă, simbolizând preocupările eminamente intelectuale de orice natură ale unei elite spirituale. Era de aşteptat ca respectiva elită să respingă istoriografia tradiţională, marcată de aroganţa şi de brutalitatea oamenilor „de acţiune” exprimându-şi preferinţa pentru una jalonată de principalele figuri intelectuale ale omenirii. Putem să presupunem, dacă aceasta are vreo importanţă, că de fapt, aşa cum se întâmplă mai totdeauna, opinia exprimată de personaj este a autorului însuşi. Opinia, sau poate fi mai degrabă un exerciţiu de imaginaţie, de reconfigurare a istoriografiei, un joc cu… mărgele de sticlă.

Am mai întâlnit asemenea viziuni romantice, în care bunăoară politicianul şi conducătorul de oşti Napoleon se spera să ajungă cândva a fi menţionat în istorie doar ca un personaj care a trăit pe vremea fizicianului Ampère. Altfel spus, supremaţia absolută a spiritualităţii.
Merkel et al
Personal, mă îndoiesc şi, sincer, nici nu sunt convins că mi-o doresc; deşi la rândul meu, m-am gândit de multe ori că este nedrept ca locul central în istorie să fie ocupat de personaje dubioase pentru singurul merit de a fi reuşit să se impună prin forţă, viclenie, violenţă şi trădare — folosindu-se de inteligenţă ca simplu adjuvant — şi totodată să influenţeze, uneori dramatic, destine nenumărate, care poate s-ar fi descurcat mult mai bine fără intervenţia nefastă a celor dintâi. Totuşi, cu tot regretul trebuie să admitem că istoria secolului al XX-lea de pildă, nu ar putea fi rescrisă fără un Hitler sau un Stalin — ca să mă limitez la doar două exemple extreme —, oricât de mulţi oameni de bine ar fi populat zbuciumatul secol trecut. Istoriografia nu poate fi o recompensă pentru marile spirite care au contribuit la progresul umanităţii. Istoriografia nu poate fi o înşiruire de fapte bune. Căci relele au fost de-a lungul timpului, neîncetat prezente, dacă nu chiar predominante în viaţa comunităţilor.

Mai există însă şi alte două aspecte care cred că nu pot fi omise. Pe de o parte, reuşita oamenilor de creaţie spirituală se bazează îndeosebi pe inteligenţă şi/sau pe sensibilitate. Nu sunt însuşiri a căror absenţă i-ar întrista pe prea mulţi dacă, eventual, ar deveni conştienţi de aceasta. De altfel sunt şi însuşiri prea puţin cuantificabile. Oamenii au nevoie să se afirme — şi să domine — pe cât posibil imediat şi palpabil, indiferent de înzestrare. În acest sens, oamenii de creaţie spirituală nu sunt un exemplu prea bun. Mult mai convenabil se dovedeşte a fi spiritul antreprenorial; care celor dintâi le lipseşte în mod necesar. Nu că spiritul antreprenorial ar fi mai la îndemâna individului „standard”, dar în componenţa sa intră — într-o doză apreciabilă — şi precepte morale mai „laxe”; ceea ce este, neîndoielnic, un factor favorizant pentru accesibilitate.

Pe de altă parte, foamea de putere şi de dominare este practic inseparabilă de bogăţie. Totdeauna mi-am spus că prima condiţie şi de departe cea mai importantă pentru a ajunge la bogăţie este aceea de a ţi-o dori (aproape) cu orice preţ. „Bazinul de recrutare” al celor meniţi să ajungă în vârf şi să domine este practic nelimitat: masa tuturor acelora care, instinctiv sau deliberat, decid la un moment dat că singura cale care li se potriveşte este să intre în politică (sau, în funcţie de epocă, în justiţie, în armată, sau, pe o filieră paralelă, să zicem, în tagma preoţească). Această masă nu are la dispoziţie abilităţi spirituale specifice, în a căror cultivare şi dezvoltare să spere. Şi dacă totuşi sunt puţini cei ce ajung în vârf, asta nu înseamnă că „bazinul de recrutare” ar fi mai puţin larg; înseamnă doar că disponibilităţile de energie şi de perseverenţă le sunt celor mai mulţi limitate sau, să zicem, necorelate cu aspiraţiile.
Merkel-şi-Putin
Buna cotare în lume, „vizibilitatea” cum se spune, este decuplată de codul bunelor servicii în folosul umanităţii. Ne-o arată, încă o dată, ştirea că la acest sfârşit de an Angela Merkel a fost desemnată Personalitatea Anului de către revista americană Time. „Titlul îi revine cancelarului german — se comentează pe situl postului de televiziune Digi24 — drept o recunoaştere a capacităţii sale de a face faţă provocărilor apărute în Uniunea Europeană, precum criza refugiaţilor, scriu jurnaliştii americani.” Nu ştiu dacă Angela Merkel este încântată de noul ei titlu, dar mă îndoiesc că ar trebui să fie, având în vedere că „preşedintele Rusiei, cel al Iranului, dar şi liderul grupării teroriste Statul Islamic s-au numărat printre cei nominalizaţi la titlul de Personalitatea Anului”. Nu mai rămâne niciun dubiu. Dacă exista vreunul. Admiţând că revista Time este un barometru al succesului pe plan mondial, se vede cu ochiul liber că reuşita în materie de dominare are prea puţină tangenţă cu morala.

Sesizare la Garda de Mediu

Am trimis pe adresa Comisariatului Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu (Sesizări online: http://www.gnm.ro/sitenou/sugesti_prim.php), pe data de 8 octombrie, sesizarea de mai jos. Cum nu am primit niciun răspuns (dar care e mirarea atunci când vorbim de instituţii din România?), am repetat-o pe data de 27 octombrie.

„Călătoresc în fiecare săptămână de la Bucureşti la Câmpina. De fiecare dată când mă apropii, pe DN1, de comuna Băneşti, întreaga vale este învăluită într-un fum albicios de la o sursă din marginea respectivei comune, spre vest. Nu cunosc sursa poluării. Dacă nu o cunoaşteţi nici dv. înseamnă că aveţi o lacună în activitate. La fel, dacă o cunoaşteţi şi nu interveniţi.”

Garda de Mediu Prahova nu mi-a răspuns nici la acest mesaj. Drept care am trimis o sesizare la Garda de Mediu centrală — gardamediu@gnm.ro:

Bună ziua
Am trimis la Comisariatul Prahova, prin intermediul formularului de la rubrica Sesizări on line, textul de mai jos:
(…)
Am trimis această sesizare pe data de 8.10, apoi, încă o dată, pe 26.10 și, în sfârșit, astazi 10.11. În momentul de față termenul legal de 30 de zile în care este obligatoriu să se răspundă la sesizările cetățenilor, este depășit.
Aștept o intervenție din partea organului ierarhic superior.
Îmi pare rău să o spun, o sesizare la o instituție a administrației de stat din Romania are, din experiența mea, șanse minime nu numai să fie rezolvată, dar să-i fie măcar confirmată primirea! Să speram că dv. faceți excepție de la această nedorită regulă.

În sfârşit, pe 8 decembrie — mai bine mai târziu decât niciodată — am primit răspunsul de mai jos de la Comisariatul Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu.
Raspuns GNM_Banesti
Nu comentez deocamdată detaliile răspunsului. Consider că important este ca cetăţenii să nu treacă cu vederea cazurile de agresiune asupra mediului. Adresaţi-vă neîntârziat cui trebuie. Şi insistaţi. În contact cu autorităţile din România trebuie să vă înarmaţi cu răbdare.

De ce se duce Dacian Cioloş la Bruxelles

Foarte documentat, ca de obicei, Traian Băsescu a prezentat pe contul său de Facebook o trecere în revistă a temelor cel mai probabil a fi discutate la reuniunea din decembrie a Consiliului European. Una din temele anticipate de fostul Preşedinte se referă la „repartizarea automată şi permanentă a noilor cote de refugiaţi”.

Cel ce va reprezenta România la respectivul forum va fi premierul Dacian Cioloş, desemnat de Preşedintele Iohannis. Traian Băsescu consideră această desemnare ca fiind o greşeală gravă. De ce? Pentru că la reuniunea din iarnă a Consiliului European se discută în mod tradiţional chestiuni preponderent de politică externă a UE, iar Preşedintele are, prin Constituţie, atribuţii clare în acest domeniu.

Mai există însă şi un alt motiv pentru care desemnarea premierului — consideră Băsescu — ar fi o greşeală. Şi anume faptul că Preşedintele Iohannis, dacă ar fi participat personal, ar fi avut o marjă de negociere. Pe care premierul nu o are, mandatul acestuia fiind imperativ. Cine stabileşte mandatul cu care primul-ministru reprezintă România la Consiliul European? Conform Constituţiei, nu este atribuţia Preşedintelui ci a Parlamentului.

Întrebat dacă Preşedintele n-ar trebui să retragă promisiunea de a primi în România o cotă de imigranţi, Traian Băsescu îl ajută pe Iohannis să evite riscul de a fi taxat de inconsecvent în cazul în care ar reveni asupra deciziei, amintind de zicala „numai boul e consecvent” (dar, în treacăt fie spus, omite să precizeze: în politică! ).

Preşedintele României a găsit, se pare, o modalitate de a evita fără niciun risc să fie etichetat de… consecvent şi în acelaşi timp să slujească interesele României amendând afirmaţia că România este dispusă să primească migranţi: îl trimite la Bruxelles pe Cioloş; care va primi un mandat ne-negociabil de a refuza găzduirea migranţilor. „Domnilor — va spune premierul în Parlamentul European — îmi pare rău, Preşedintele a avut toată bunăvoinţa, dar Parlamentul s-a opus.” Rămâne doar ca Parlamentul chiar să se opună. Ceea ce nu-i greu de presupus că se va întâmpla.

Dar prezenţa lui Cioloş la Bruxelles ar putea avea şi o altă semnificaţie: Klaus Iohannis îl pregăteşte astfel pe actualul premier să candideze la viitoarele alegeri prezidenţiale şi să reprezinte astfel — cu succes — dreapta liberală; chiar dacă mai e mult până la alegeri. Iată, Traian Băsescu nu s-a preocupat să-şi găsească un înlocuitor la terminarea mandatului şi astfel s-a văzut în noiembrie 2014 singur, părăsit de toţi şi cu linia politică eşuată în deşertul MP.

Neamţul, tot neamţ. Prevăzător, metodic şi… pas cu pas!

(Consideraţii pornind de la ideile Mariei.)

Din nou despre: a gândi pozitiv

În articolul anterior m-am limitat la consideraţii generale despre ceea ce înseamnă a (nu) gândi pozitiv. De aceea, pentru a încerca să fiu mai convingător, am să recurg la un exemplu personal.

Eram, în comun cu vecinii noştri de peste gard, stăpânii unei pisici, un animal bun şi blând — vorba aia, unde o puneai, acolo stătea. Cum se spune, nu stăpânul îşi alege pisica, ci pisica îşi alege stăpânul. Pisica ne-a preferat pe noi. Am sterilizat-o, am vaccinat-o, am dus-o la veterinar când a fost bolnavă, ne-am îngrijit de hrana ei. Totuşi, în lipsa noastră, continua să rămână în grija vecinilor. Aceştia au preferat la un moment dat să se descotorosească de ea, „deportând-o” undeva pe la marginea cea mai depărtată a oraşului (după propria lor declaraţie). După câteva săptămâni, pisica s-a întors — un nou prilej, în plus faţă de cele din mass-media, de a ne entuziasma de ataşamentul animalelor domestice de locul lor de vieţuire, ca şi de şi simţul lor extraordinar de orientare. De atunci, timp de câţiva ani, nimeni nu s-a mai atins de ea. Apoi vecinii noştri, oameni bătrâni şi bolnavi, au murit. S-au mutat în locul lor alţii, care au venit cu propriile lor pisici. A noastră a devenit „tolerată”, dacă nu chiar indezirabilă; deşi nu pe faţă. La un moment dat a dispărut din nou şi nici că s-a mai întors. Aveam de ales: îi suspectăm pe noii vecini că au „deportat-o” şi ei? Sau presupunem că un iubitor de pisici, profitând de blândeţea animalului, a luat-o pentru a o găzdui într-o casă confortabilă, unde se bucură de toată dragostea noilor stăpâni? A gândi negativ ar fi însemnat să adoptăm prima ipoteză, cu atât mai mult cu cât existau indicii (vorba aia, temeinice!) în sprijinul ei. A gândi pozitiv ar fi însemnat să alegem ipoteza a doua, care ne-ar fi adus beneficiul de a rămâne în relaţii cordiale cu noii vecini, aşa cum se prefigurau înainte de „eveniment”; şi, mai mult de atât, să evităm să facem un nou pas către concluzia că lumea e rea — tendinţă, nu-i aşa, naturală, în contextul globalizării… suspiciunii. Şansele ca oricare din cele două evenimente să se fi produs sunt sensibil egale. Depinde de noi, de stilul nostru de a gândi, de disponibilitatea noastră, pe care din două îl alegem.

I see friends shaking hands, zice Louis Armstrong. Alţii văd peste tot enemies.

A gândi pozitiv poate însemna să consider că filozoful la care m-am referit în articolul anterior este o persoană animată de generozitate şi de inteligenţă, care a ales să apară în public — deocamdată — doar cu glumiţe şi cu poante doar fiindcă încă nu a găsit calea împăcării cu lumea. Care recurge la glumiţe şi la poante fiindcă este îngrozit de ideea de a nu fi luat de fraier. A gândi negativ în privinţa sa poate însemna să aleg ipoteza că glumiţele şi poantele sunt singura sa modalitate de a păstra o aparenţă de cordialitate, fiind altminteri conştient de concluzia finală a auditoriului său, care, după râs şi voioşie, va ofta din rărunchi şi va spune, la fel ca în povestea cu zeţarii care, după ce s-au prăpădit de râs în timp ce culegeau Revizorul lui Gogol, au exclamat în final: Ce trist e la noi în România! Sau, mă rog, în Rusia!

Parcă îl văd însă pe filozof argumentând că o lume astfel construită — pozitiv! — ar fi una ternă şi monocoloră, şi că o preferă deci pe cea colorată – negativ! — a poantelor şi a glumiţelor. Şi aici mă tem că înclin să-i dau dreptate filozofului; haideţi, mai bine, să punem umărul să întemeiem o lume multicoloră, savuroasă, spumoasă, în care cu toţii ne menţinem la suprafaţa lucrurilor şi, ca la petrecere, ne simţim bine. Haideţi să ne îndreptăm preferinţele către o lume fără specialişti (specialist este acela care ştie puţin, da’ bine! Cum adică să ştii puţin? Păi asta înseamnă să nu ştii nimic!), care nu se pricep să râdă şi care, în seriozitatea lor stupidă, ne construiesc poduri şi case, care ne scapă de boli, care sondează adâncul materiei, care cultivă plante hrănitoare şi cresc animale pentru îndestularea celor care ştiu multe şi nimic ca lumea, sau chiar care descoperă limbile arhaice, care n-au niciun haz; şi câte şi mai câte astfel de îndeletniciri plictisitoare!

%d blogeri au apreciat asta: