Monthly Archives: ianuarie 2016

„A trebuit să moară oameni ca să schimbăm guvernul ăsta”

„A trebuit să vină Al Doilea Război Mondial ca să fie înlăturat nazismul”. „A trebuit să se prăbuşească un avion cu o sută optzeci de pasageri la bord pentru ca fabricantul să remedieze viciile de proiectare ale aparatului”. Sunt două afirmaţii date cu titlu de exemplu, care nu au nicio legătură cu noţiunea de necesitate logică. Pur şi simplu, verbul a trebui este folosit în sens metaforic pentru a sublinia întârzierea unor evenimente dezirabile dar survenite cu o întârziere nepermisă, respectiv înlăturarea nazismului şi remedierea unor vicii de proiectare a avionului. La fel şi în cazul frazei din titlu, rostită de Iohannis privitor la căderea mult prea tardivă a incompetentului şi coruptului guvern Ponta. Orice om cu minimă educaţie (dar şi cu bun-simţ) pricepe că nu Iohannis a provocat tragedia de la clubul Colectiv, care, după cum se ştie, a stârnit protestele de stradă ce au dus la căderea guvernului Ponta. Şi că exprimarea sa nu îl demască pe preşedinte drept incendiatorul de la Colectiv.

Ponta însă se preface că nu înţelege sensul metaforic al verbului a trebui, şi îi tot dă zor cu implicarea lui Iohannis în tragedia de la clubul Colectiv şi cu folosirea acesteia în scop politic. Încă o dată, Ponta joacă cartea prostimii. Şi, da, sunt destui care îi dau crezare. Pe ei mizează Ponta. Iată, Cuvântul Ortodox titrează: „A trebuit să moară oameni pentru…” a avea un premier numit de UE? Şi mai sunt şi alţii, nicio grijă!

De fapt, Ponta vizează, ce? Revenirea în politica mare? În mod surprinzător (sau nu?), Traian Băsescu îi dă şanse, cu condiţia „să-şi rezolve problemele din justiţie”. Nu-i exclus ca Ponta să se simtă încurajat de şansele pe care i le dă fostul preşedinte. Dacă Iohannis eşuează, şi dacă Ciloş eşuează la rândul său, eventualităţi dublate de recăderea în letargie a electoratului, sigur, nu putem exclude în totalitate revenirea lui Ponta. Trăim în ţara nu a tuturor posibilităţilor, ci în ţara unde electoratul i-a votat pe Dan Voiculescu şi pe Sorin Oprescu. Şi poate încă i-ar mai vota.

Reclame

Europa a luat-o razna

Am revăzut recent un film danez din 2006: Drømmen (în variantă englezească: We Shall OvercomeVom învinge). După cum spune Wikipedia, este vorba în film despre „cruciada un băieţel împotriva unui director cu comportament dictatorial dintr-o şcoală de tip vechi”, în Danemarca sfârşitului anilor ’60. Într-o scenă dinspre final, directorul îl bate pe micul erou cu atâta încrâncenare în faţa colegilor săi de clasă, încât cade el însuşi victimă propriei sale uri: suferă un infarct şi moare în scurtă vreme la spital. A doua zi, elevii sunt convocaţi în sala de festivităţi a şcolii şi, aducându-li-se la cunoştinţă moartea directorului, izbucnesc în urale şi ţopăie de bucurie!…
We Shall Overcome
Am urmărit scena cu revoltă şi cu dezgust (filmul cică se bazează pe o întâmplare reală). Oricât de odios ar fi fost comportamentul directorului, să te bucuri gălăgios, cu chiote şi strigăte, de moartea unui om, mi se pare de-a dreptul monstruos. Şi totuşi — incredibil — filmul a obţinut 16 distincţii în 2006 şi în anul următor.

Obama staff watching Osama death
Spre comparare, vă invit să vedem cum s-a comportat staff-ul lui Barack Obama, politicieni şi cadre ale armatei cu experienţă, atunci când, în 2011, au asistat în direct la uciderea lui Osama bin Laden în Pakistan. Şeful al–Qaeda avea pe conştiinţă mii de asasinate, mai ales cetăţeni americani, şi totuşi preşedintele SUA urmăreşte scena fără pic de bucurie pe chip; în timp ce Hillary Clinton, în aceeaşi încăpere, priveşte de-a dreptul îngrozită, cu mâna la gură.

Hillary Clinton Bin Laden Death
Mă întreb către ce se îndreaptă copiii din ţările scandinave, unde (cel puţin în Norvegia) „responsabilitatea pentru copii e o prerogativă ce aparţine statului, nu părinţilor”. Mă întreb totodată dacă este întâmplător faptul că un Anders Breivik, cu cele 69 de victime ale sale, pe care le-a împuşcat ca la o partidă de vânătoare, s-a ivit taman în Norvegia. Şi mă întreb în sfârşit cât de competenţi sunt asistenţii sociali şi cât de bine sunt întocmite legile în Norvegia, dacă un asemenea monstru uman a fost lăsat, copil fiind, în grija mamei sale divorţate, apoi recăsătorite. În timp ce, potrivit lui Marianne Skånland („An incomplete list of reasons given by the child protection services (CPS) of the Nordic countries for depriving children of their parents”), un copil poate fi luat de la părinţii săi pentru motive de-a dreptul idioate, precum: „Tatăl este prea activ, iar mama prea pasivă”; sau: „Hainele curăţate nu sunt aşezate în şifonier în «ordine cazonă»…

Să ne mirăm oare de „performanţa” lui Breivik, dacă în acel spaţiu (mă refer la spaţiul scandinav) moartea este întâmpinată cu jubilaţie resentimentară, iar deposedările copiilor de familiile lor naturale nu impresionează prea mult nici măcar atunci când statisticile arată că „copiii adoptivi norvegieni îşi iau viaţa de opt ori mai frecvent decât ceilalţi”?

Triunghiul, pătratul, pentagonul conjugal. Homoharemul. Familii cu emoticoane

Am auzit că în Marea Britanie, pentru evitarea discriminării, s-a luat decizia ca „tata” şi „mama” să fie înlocuiţi cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Mă gândesc că asta se potriveşte mănuşă la „familiile” unisexuate care au început să se răspândească în Lumea modernă.

Care-i mama şi care-i tata? Ei bine, gata, nu mai există mama şi tata. Părinte 1 şi părinte 2 au rezolvat problema. Şi dacă tot a început numărătoarea, de ce ne-am opri la doi? Putem continua: trei, patru, cinci şi aşa mai departe. Şi, chiar aşa, pentru care motiv ne-am opri la doi? Există, clar, în literatură (şi în filme) date despre bărbaţi cu sufletul sfâşiat între două iubiri: soţia şi amanta. Poate chiar două amante — e dreptul fiecăruia. Întrebat, bărbatul de obicei răspunde (atunci când n-o mai poate ascunde): le iubesc pe amândouă (sau poate pe toate trei) deopotrivă, ce să fac! mi-e sufletul sfâşiat între ele… La fel şi cu femeile — multe îi iubesc sincer pe soţ şi pe amant, în mod egal. Fiecare îi dă câte ceva ce celălalt n-are: bani, sex, demnitate şi câte şi mai câte. Nu văd de ce n-ar exista şi bărbaţi cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru doi, trei bărbaţi. Şi aşa mai departe.

Celebrul triunghi conjugal, nu-i aşa? Dar de ce n-ar fi şi pătrat conjugal? Sau pentagon conjugal? De ce nu? Cu copiii puşi la comun. Inclusiv figuri geometrice unisexuate. Cu copii adoptaţi. Dacă vor mai avea de unde să-i ia.

Aşa că minoritatea celor cu sufletul sfâşiat de dragoste pentru mai multe partenere/mai mulţi parteneri există indubitabil. Or, se ştie foarte bine, fiecare minoritate are dreptul la existenţă plenară. Drept garantat. Numărătoarea rezolvă cu brio şi această problemă.

Ca să nu mai vorbim de haremuri. Există toate premisele ca haremurile să ajungă în scurtă vreme un lucru obişnuit în Europa. Dacă tot am înlocuit — la nivelul organismelor Uniunii Europene — „Sărbători fericite!” sau „Crăciun fericit!” cu „Felicitări de sezon!”, trebuie să dăm noilor locuitori ai Europei satisfacţia totală de a se simţi ca acasă: cu haremuri cu tot. Şi cu toate drepturile de a alcătui noi şi noi minorităţi. Vorba lui Toma Caragiu: „Fetelor, dragele mele soţii, ştiţi cât de mult v-am iubit, cum am căutat să vă fac fericite… Dar în viaţa fiecărui bărbat vine un moment greu, când trebuie, cânt ţi-este imposibil să mai continue aşa, cum să vă explic, ei bine, m-am îndrăgostit de alt harem!” Sau: „Băieţi, dragii mei…”, iar restul ca mai sus. Homoharem.

Concluzia este de netăgăduit: numărătoarea e un lucru bun. Totuşi, numărătoarea conţine în ea însăşi o discriminare: unu trece înaintea lui doi, doi înaintea lui trei şi aşa mai departe. E limpede că doi, trei etc. se vor simţi discriminaţi față de unu. Şi atunci ce să facem? Am putea înlocui numerele cu liberele alfabetului? Nu. Fiindcă şi literele se înşiruie într-o anumită ordine: a trece înaintea lui b, b înaintea lui c. Şi aşa mai departe. Aşa că mă gândesc că poate am putea folosi emoticoanele. Care n-au nicio ordine. E drept că atunci când te exprimi verbal e mai greu de pronunţat: faţă veselă, faţă tristă, faţă încruntată. Dar oricum e mai onest decât cu numerotarea.

Garda de Mediu din România: în slujba cetăţenilor, sau sinecură pentru angajaţii ei?

Din imaginea de mai jos cele mai amuzante mi se par rubricile „Comunicare”, „Transparenţă” şi „Contact”.
Garda Nationala de Mediu_pagina sit acasa
Iată de ce…

Pe data de 15 decembrie 2015 am sesizat prin e-mail Comisariatul Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu privind un depozit ilegal de deşeuri de pe malul pârâului Câmpiniţa, între localităţile Cornu şi Câmpina. Iată mesajul:

„Bună ziua
Ca cetățean nu pot să nu vă semnalez o încălcare flagrantă a normelor de păstrare a unui mediu curat. Fotografia pe care o anexez este realizată în vecinătatea podului metalic peste pârâul Câmpinița, între localitățile Câmpina și Cornu, pe data de 15 decembrie 2015. Depozitul de gunoi de acolo este de dată recentă. Vă atrag atenția că în această zonă mediul are tendința să se deterioreze, în sensul că ani de zile nu a existat așa ceva acolo. Astăzi, pe lângă gunoaiele surprinse în fotografie au început să apară și alte resturi aruncate în zonă, în apropierea comunei Cornu.

Sper ca înainte de a vă referi la fondul problemei, să îmi confirmați primirea mesajului (nu ca data trecută, când v-am semnalat un caz de poluare a atmosferei în comuna Bănești).
Paul Tumanian
București”

Fotografia ataşată era aceasta:

Gunoaie Cornu
Neprimind niciun răspuns (şi nu era pentru prima dată), m-am adresat, pe 21 decembrie 2015, Gărzii Naţionale de Mediu. Garda Naţională s-a înconjurat de asemenea în tăcere. Drept care, pe data de 5 ianuarie 2016 am sesizat Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor cu mesajul de mai jos.

Garda de Mediu nu răspunde la sesizările cetăţenilor.

La această concluzie am ajuns după ce, la o primă sesizare relativ recentă, prin e-mail, privind un caz de poluare din judeţul Prahova (comuna Băneşti), am primit cu chiu, cu vai răspuns abia după sesizări repetate, mai întâi la CJ Prahova al Gărzii de Mediu, apoi la Garda Naţională de Mediu pentru că iniţial CJ Prahova nu a binevoit să ia în seamă sesizarea mea.

Situaţia se repetă. Pa data 15.12.2016 am trimis la CJ Prahova al Gărzii de Mediu, prin e-mail, sesizarea de mai jos (însoţită de o fotografie) privind un caz de depozitare ilegală a gunoaielor pe malul pârâului Câmpiniţa, în vecinătatea comunei Cornu. Ca şi în cazul primei sesizări, nu am avut nicio reacţie din partea CJ Prahova. Drept care am repetat mesajul la Garda Naţională de Mediu, pe data de 21.12, 2015. Ambele instituţii se pare că au adoptat definitiv „politica tăcerii”.

Vă întreb deci pe dv., Ministerul Mediului: Garda de mediu este sau nu în slujba cetăţeanului Român? Sau doar o sinecură pentru angajaţii ei?

Nu că Garda de Mediu ar trebui să-mi răspundă în câteva zile pe fond. Termenul de răspuns la sesizările cetăţenilor este, după cum se ştie, de 30 de zile. Dar un minim semn de respect faţă de cetăţean ar fi acela de a-i confirma recepţionarea sesizării şi de a-l asigura că urmează analizarea problemei. Aş! Ţi-ai găsit! În faţa instituţiilor statului, cetăţeanul român nu a depăşit secolul plocoanelor, ca pe vremea lui Caragiale.

Completare din 7 ianuarie 2016. Și fiindcă nici de la Minister nu am avut nicio confirmare de primire, am sunat la Relații publice; de unde a reieșit că mesajul meu nu fusese recepționat, deși completasem întocmai ferestrele formularului. Am fost sfătuit să-l expediez încă o dată, pe adresa: srp@mmediu.ro. Am sunat după o jumătate de oră. Tot nu primiseră nimic. Mi s-a dat o altă adresă: biroupresa.mmediu@gmail.com.
Apropo de comunicare, ce spuneam la început: să nu te umfle râsul pentru tot ce ține de comunicare la Ministerul Mediului?

Completare din 18 ianuarie 2016.

Garda de Mediu, Comisariatul Judeţean Prahova catadicseşte să răspundă, după ce am sesizat mai întâi Garda Naţională de Mediu şi apoi Ministerul Mediului

Pe data de 18 ianuarie am primit de la Comisariatul Judeţean Prahova al Gărzii de Mediu, răspunsul de mai jos privind sesizarea mea din 15 decembrie 2015 privitoare la gunoaiele aruncate pe malul pârâului Câmpiniţa. Asta, după ce, în lipsa oricărei reacţii la primirea mesajului, am sesizat mai întâi Garda Naţională de Mediu (care nici ea nu a catadicsit să-mi confirme recepţionarea mesajului) şi în sfârşit, pe data de 7 ianuarie 2016, Ministerul Mediului. Abia din acel moment s-au urnit, se pare, lucrurile. Nu fără unele sincope!

Raspuns sesizare Paul Tumanian
Printre altele, se spune în notă:

„În urma verificării în teren s-a constatat că cele sesizate de dumneavoastră erau reale sub aspectul existenţei de deşeuri de natură menajeră pe raza administrativ teritorială a comunei Cornu, care au fost abandonate, pe o lungime de cca. 4 m, pe malul drept al pârâului Câmpiniţa, în aval de podul rutier metalic care face legătura între comuna Cornu şi zona Muscel a municipiului Câmpina, precum şi deşeuri menajere abandonate în două puncte situate în terasă; pe timpul controlului nu a fost posibilă identificarea persoanelor fizice/juridice responsabile de abandonarea deşeurilor; la data prezentei, urmare măsurilor trasate Primăriei comunei Cornu, s-a realizat salubrizarea zonei menţionate.”

Şi mai adaugă CJ Prahova al Gărzii de Mediu, aşa, bătându-mi obrazul, cum s-ar zice:

„Pentru operativitate, în scopul de a ne ajuta reciproc, fără a mai fi necesară întocmirea de adrese de către instituţia noastră privind confirmarea mesajului, vă rugăm să aveţi amabilitatea ca la transmiterea acestuia prin e-mail să activaţi atât opţiunea de «cea mai mare prioritate» cât şi opţiunea «returnează confirmare de primire», ceea ce va asigura confirmarea directă şi imediată a primirii petiţiei.”

Altfel spus, CJ Prahova al Gărzii de Mediu doreşte ca la expedierea sesizării să apăs butonul: „Faceţi-vă datoria!” Altfel, nu ştie că trebuie să şi-o facă. La un simplu mesaj, funcţionarul de la CJ Prahova trebuie să întocmească o adresă! Adică la e-mailul „petentului”, să se obosească să apese ditamai butonul Reply şi, cu sudoarea frunţii, să scrie: Mesaj recepţionat.

Agresivitatea în traficul rutier. Iniţiativă legislativă pentru un nou Cod rutier

Aflând de intenţia unor parlamentari de a iniţia un nou cod rutier în care agresivitatea şoferilor să fie sancţionată cu mai multă eficienţă, am trimis Camerei Deputaţilor (pe adresa srp@cdep.ro) mesajul de mai jos.

Bună ziua

Aflând de intenţia unor parlamentari de a propune un nou Cod rutier, în care agresivitatea în traficul rutier să fie sancţionată, îmi permit o observaţie.

Intenţia este foarte bună, iar definirea cazurilor de agresivitatea mi se pare judicioasă. Problema este constatarea lor şi procedura ce urmează.

Permiteţi-mi un exemplu edificator. Soţia mea fiind la volan, un conducător auto din spate ne-a claxonat repetat şi îndelung la intrarea pe o arteră principală şi foarte circulată, în judeţul Ilfov. Şi pentru că ea nu a putut intra pe respectiva arteră atât de repede pe cât dorea şoferul din urmă, ne-a lovit maşina, după care, strecurându-se în mare viteză pe lângă, a dispărut. Era într-o sâmbătă, aşa că ne-am dus la poliţie (în Câmpina) abia luni. Poliţistul cu care am discutat ne-a ameninţat cu amendă pentru că nu am reclamat cazul în 24 de ore, şi anume la Poliţia în raza căreia incidentul a avut loc, aşa cum prevede legea. Cu alte cuvinte, conducătorul auto este nevoit să renunţe la destinaţia călătoriei sale pentru a reclama cazul de agresivitate. Nici faptul că n-am dorit daune ci doar sancţionarea şoferului agresiv nu a contat. Drept care am renunţat la reclamaţie.

Atenţie, deci. Este destul de puţin probabil ca un poliţist să surprindă agresivitatea. (După cum este cunoscut, de îndată ce şoferii, în trafic, observă un echipaj de poliţie, se „cuminţesc” prompt!) Constarea cazurilor de agresivitate va cădea deci, în cele mai multe cazuri, în sarcina celor asupra cărora se comit actele de agresivitate. Dacă reglementările colaterale/ auxiliare nu converg în acest sens, va fi o nouă lege inaplicabilă.

Cu stimă,
Paul Tumanian
Bucureşti

Ce a fost „normal” în totalitarism?

Un film de pe vremuri se dă la televiziunea publică: „Liceenii”. (Aflu de pe Internet că datează din 1986 şi că a fost regizat de Nicolae Corjos.) Wikipedia zice că-i un film „de dragoste”. O fi. L-am urmărit preţ de câteva minute, ca să-mi dau seama — de fapt, să-mi reamintesc — cam cum se tratau asemenea teme pe vremea totalitarismului. Petreceri, veselie, liceene cu fustă reglementară, o palmă şi jumătate mai jos de genunchi, Cristina Deleanu în rol de directoare a liceului, de care îmi amintesc cu o strângere de inimă cu cât patos declama „omagiu conducătorului iubit”, responsabilităţi şcolăreşti şi responsabilităţi profesorale, tot tacâmul… L-am urmărit până la o secvenţă în care un personaj cocoţat pe o scenă zice: „În numele organizaţiei de tineret din uzina noastră, vă mulţumim stimaţi tovarăşi…” Impresia mea este că nu-i un „film de dragoste” ci un film „de propagandă”. (Să nu uităm că toţi angajaţii Televiziunii Române, repet, toţi, erau consideraţi în vechiul regim activişti de partid. Cine a uitat asta înseamnă nu că are memoria scurtă ci că o are „selectivă”.) Presupun că sunt mulţi actori — dacă nu toţi — care apreciază filmul „Liceenii”, în care au jucat, pentru că, nu-i aşa? indiferent de regim, au jucat bine — şi-au făcut datoria faţă de artă şi faţă de valorile universale ale tinereţii. Presupun că cineva are a se mândri post factum pentru că, de pildă, sintagma „organizaţia de tineret” (şi altele asemenea), este rostită ciuntit, omiţând cuvântul fatidic: comunist. Cu explicaţia: Am evitat şi eu cât am putut rigorile regimului! Sau — ar fi chiar culmea! — m-am opus rigorilor regimului!

Mulţi vor spune: se putea face artă autentică sub regimul comunist. Aş fi dispus să recunosc, cum spuneam mai sus, cu o strângere de inimă. Da, piese din antichitate, piese din Renaştere… Da, se mai strecurau. Dar, de fapt, nu, nu se putea face artă autentică sub regimul comunist. De ce? Pentru că regimul comunist a fost unul criminal şi pentru că chiar şi ceea ce părea autentic avea drept scop să dea o aparenţă de normalitate. Şi prin asta cauţiona regimul: libertate „sub acoperire”. Iar dacă totuşi s-a făcut ceva bun — nu sunt primul care o observă — s-a făcut nu fiindcă regimul a permis, necum să îl fi sprijinit, ci în pofida regimului. Sunt sătul de Gogu-Răduleşti cu suflet bun în plin regim criminal.

Unii ar spune că Hitler a făcut autostrăzi bune, că a rezolvat problema şomajului, a inflaţiei şi altele asemenea. Ar observa, probabil, că îl aprecia pe Richard Wagner şi că îi frecventa operele, pe care le găsea numai bune pentru regimul nazist. Că prin preţuirea pe care i-a arătat-o, Hitler nu l-a maculat pe Richard Wagner. Nu, desigur, nu l-a maculat. Dar mie tot mi se pare că este indecent şi imoral să afirmi că Hitler a făcut şi lucruri bune. Chiar dacă le-a făcut! După cum mi se pare indecent şi imoral să afirmi că Ceauşescu — sau regimul comunist — a făcut şi lucruri bune. Nu mai vorbesc de cei ce consideră că a făcut mai ales lucruri bune!

Leni Riefenstahl, fotografa care a imortalizat „realizările” regimului nazism şi übermensch-ul arian, n-a fost, după părerea mea, o criminală ci o visătoare de pe altă lume, una imaginată de mintea ei. Dar uitaţi-vă la nemernicii care îl aplaudau pe Ceauşescu, în picioare, în Sala Palatului, la congrese. Uitaţi-vă la mutrele lor posomorâte strigând „Ura!” Lumea lor nu era imaginată de minţile lor. Ştiau exact pe ce lume trăiesc. Ştiau exact ce aplaudă. Şi totuşi aplaudau, cu mutrele lor posomorâte, cenuşii. Nu, alături de ei este de neconceput să fi existat ceva normal sub comunism.

%d blogeri au apreciat asta: