Monthly Archives: martie 2016

Tiparele familiarului (sau teoria cărucioarelor de piaţă)

Straniu, cât suntem de cantonaţi în tiparele familiarului şi cât de greu ieşim din ele! (Sau, fiindcă n-am „mandat” să generalizez, să spun mai degrabă: Cât sunt eu de cantonat în tiparele familiarului!)

Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piaţă pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Aşa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roţi, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un şnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, şi un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl laşi la intrarea în supermarket. Înainte, obişnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-şi mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur şi simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.

Căruciorul meu e negru. (Şi mai am încă unul la casa de vacanţă, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile şi desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrăţos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine ştie, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrăţos, dar n-am reţinut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci şi clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Şi mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenţia. În buzunar însă, uite că-s nişte hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine ştie ce obligaţii are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de ştire. Să fiu domn şi să trec cu vederea! Dar iată că în acelaşi buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-şi ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea şi urma să-şi cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, şi a uitat să-mi dea de ştire. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic îşi au locul lor bine stabilit. Dar, cine ştie, îmi zic, poate că ultima dată când a ieşit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo… Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicaţie a nepotrivirilor: căruciorul, deşi negru, era unul străin!… Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate şi n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieşirea de la supermarket!

Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpăţânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea şi — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situaţie nouă, bună sau rea, se iveşte, şi toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mişcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarul cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aş zice că este — totuşi — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluţiile, de ideile care ne avantajează.

„Salvaţi Bucureştiul”! Care Bucureşti salvăm?

Probabil că Liviu Negoiţă, fost primar al sectorului 3 al Capitalei, a încălcat legea autorizând construirea unui imobil prea înalt pe calea Dudeşti; te pomeneşti că hala Matache Măcelaru, demolată de Sorin Oprescu, a fost un monument istoric de mare valoare (!); probabil că buildingul Cathedral Plaza a fost de asemenea ilegal construit şi merită câteva zeci de milioane de lei pentru demolare conform deciziilor instanţelor judecătoreşti; ş.a.m.d. În paranteză fie spus, îmi pun totuşi întrebarea de ce toate acele construcţii sunt/au fost ilegale. Nu cumva normele urbanistice sunt prea restrictive? Sau poate chiar aberante?

Despre Cathedral Plaza şi despre iritarea pe care a stârnit-o în rândul ierarhilor arhidiecezei romano-catolice am mai scris. Mă dezgustă tupeul şi ipocrizia episcopului Ioan Robu (scuzaţi, Înalt Preasfinţitul!) care contestă cu furie clădirea din vecinătatea catedralei Sf. Iosif din motivul evident că aceasta pune în inferioritate sub aspect strict dimensional catedrala Sf. Iosif din vecinătate, sub pretextul ilegalităţii construcţiei. Construcţie ilegală? Dacă le aminteşti de faptul că asemenea „contraste” sunt frecvente în alte oraşe din lume, precum New York-ul, habotnicii urbanismului dâmboviţean îţi vor răspunde că Bucureştiul nu-i New York. Într-adevăr, nu este. Din păcate, aş completa.

N-ar fi mai bine ca, în loc să facă presiuni pentru păstrarea armoniei urbanistice a Capitalei (care de fapt e mai mult iluzorie; căci, orice ai face, Bucureştiul nu-i Paris sau Barcelona sau Praga), să protesteze împotriva tergiversării criminale a consolidării clădirilor cu risc seismic ridicat? Sau împotriva drumurilor mizerabil întreţinute? Sau împotriva intersecţiilor devoratoare de timp şi de nervi la orele de vârf?

„Salvaţi Bucureştiul” este numele unei organizaţii neguvernamentale, care tot bate în cratiţe de ceva vreme, în cap cu Nicuşor Dan, acel gică contra al urbanisticii dâmboviţene, opunându-se vehement demolării magherniţelor de pe strada Berzei sau de pe calea Dudeşti, sub pretextul că se distrug zone de mare valoare istorică.
Strada BerzeiCalea Dudesti
Îmi imaginez cum ar fi arătat astăzi Bucureştiul dacă s-ar fi ivit vreun Nicuşiorŭ Danŭ prin secolul al XIX-lea, în fruntea unei organizaţii „Mântuiţi Bucurescii”, voind a păstra, spre pildă, mănăstirea Sărindar (care încă arată bine!),
Biserica Sarindar
cu tot cu zona înconjurătoare,
Zona Bisericii Sarindar
cea unde astăzi se înalţă Cercul Militar Central.

Sau dacă ar fi voit, ceva mai încoace, pe la început de secol al XX-lea, să păstreze hala Matache Măcelaru în prima ei variantă.
Hala Matache veche.
Nu cumva a fost o crimă că s-a demolat acea hală „istorică”?
Nicusor Dan denuntator
Aşa că, nicuşori dani, înainte de a vă lansa în lozinci de genul „Salvaţi Bucureştiul” şi a vă depune candidatura la Primăria Capitalei, întrebaţi-vă: 1) Ce Bucureşti salvăm? Din ce secol? Din ce moment al dezvoltării sale istorice? 2) Câţi bucureşteni doresc să păstreze Bucureştiul cu acele părţi pe care voi le consideraţi comori arhitecturale şi zone istorice? şi 3) Nu identificați cumva alte priorităţi (precum cele enumerate mai sus) înainte de a vă opune înlocuirii magherniţelor cu clădiri moderne, salubre, funcţionale şi mai ales solide?

%d blogeri au apreciat asta: