Tiparele familiarului (sau teoria cărucioarelor de piaţă)


Straniu, cât suntem de cantonaţi în tiparele familiarului şi cât de greu ieşim din ele! (Sau, fiindcă n-am „mandat” să generalizez, să spun mai degrabă: Cât sunt eu de cantonat în tiparele familiarului!)

Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piaţă pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Aşa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roţi, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un şnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, şi un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl laşi la intrarea în supermarket. Înainte, obişnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-şi mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur şi simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.

Căruciorul meu e negru. (Şi mai am încă unul la casa de vacanţă, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile şi desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrăţos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine ştie, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrăţos, dar n-am reţinut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci şi clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Şi mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenţia. În buzunar însă, uite că-s nişte hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine ştie ce obligaţii are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de ştire. Să fiu domn şi să trec cu vederea! Dar iată că în acelaşi buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-şi ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea şi urma să-şi cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, şi a uitat să-mi dea de ştire. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic îşi au locul lor bine stabilit. Dar, cine ştie, îmi zic, poate că ultima dată când a ieşit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo… Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicaţie a nepotrivirilor: căruciorul, deşi negru, era unul străin!… Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate şi n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieşirea de la supermarket!

Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpăţânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea şi — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situaţie nouă, bună sau rea, se iveşte, şi toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mişcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarul cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aş zice că este — totuşi — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluţiile, de ideile care ne avantajează.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: