Monthly Archives: august 2016

L.N. Tolstoi şi „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alţi contestatari, ci că a contestat pur şi simplu arta faimosului dramaturg. Tosltoi are şi argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârşitul vieţii: „Despre Shakespeare şi despre dramă” (1909). (V. şi traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întruneşte, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, ţin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat şi lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi faţă de Shakespeare, adăugând eventual şi numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deşi subscriu în mare parte la argumentaţia sa), reţin doar consideraţiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepţiei unor evenimente şi fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(…)[A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeaşi atitudine pe care am întâlnit-o şi care se întâlneşte de obicei la adepţii oricăror dogme, adoptată nu din raţiune ci din credinţă. (…) Explicaţia acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna şi se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu şi există în cele mai diferite domenii ale vieţii. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanţă şi ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (…), ca şi frecventele cazuri de sugestie, şocante prin absurditatea lor, precum credinţa în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieţii, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenţie specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” şi a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanţe întâmplătoare, capătă o importanţă cât de puţin marcantă faţă de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanţă.

Îndată ce presa a semnalat importanţa fenomenului, publicul îi acordă şi mai multă atenţie. Atenţia publicului motivează presa să studieze fenomenul încă şi mai atent, şi mai amănunţit. Interesul publicului creşte, iar organele de presă, intrând în concurenţă între ele, reacţionează la cerinţelor publicului.

Publicul se interesează şi mai mult; presa acordă fenomenului şi mai multă importanţă. Aşadar, importanţa evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demenţă, se menţine atâta vreme cât concepţia despre lume a liderilor de presă şi a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanţe între evaluare şi fond, care astăzi, ca urmare a interacţiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacţiune între public şi presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părţi din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepţional, deşi altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenţie nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurenţă între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze şi mai mult, presa a reacţionat la cerinţele publicului şi bulgărele de zăpadă a început să crească şi a tot crescut sub ochii noştri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (…) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofiţerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu ştiau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărţiţi, unii pentru, alţii contra lui Dreyfus, şi cum se întâlneau, se şi porneau să discute şi să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăţia, alţii negându-i-o cu aceeaşi convingere.”

Nu m-aş grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea şi prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demenţa. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanşat o adevărată isterie naţională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor şi încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absenţa simţului istoriei.

Să fim serioşi. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simţ al măsurii. O anumită… cuminţenie a pământului!

Cât de populară vrea să fie Mişcarea Populară?

Traian Băsescu şi-a pus mari speranţe în partidul său de suflet, Partidul Mişcarea Populară, şi şi-a propus să atragă în scurt timp circa 30 la sută din voturile electoratului. Un obiectiv ambiţios, pe măsura ctitorului. Cine ar urma să fie simpatizanţii noului partid? Desigur, cei nemulţumiţi de politica tradiţională. Drept care, Băsescu a lansat sloganul: un alt fel de politică şi mai ales oameni politici noi.

Bun, oameni politici noi, să admitem că s-ar mai găsi. Care să ofere, ce? Oferta electorală propriu-zisă nu poate fi fundamental diferită de cea „clasică”, pe care partidele existente se grăbesc să o împartă cu generozitate (că doar vorbele nu costă): locuri de muncă, reformă în educaţie, reforma sistemului medical, creşterea salariului minim garantat, autostrăzi, combaterea corupţiei etc. etc.

Rămâne deci că noutatea PMP-ului stă în calitatea membrilor de partid, 85 la sută care n-au mai făcut în viaţa lor politică, după cum afirmă întemeietorul partidului. Asta ce înseamnă? De bună seamă, o anumită ţinută a politicianului de tip nou, PMP-ist. Manierat, popular în relaţiile cu oamenii (că doar face parte dintr-un partid popular), onest şi modest, lipsit de aroganţă, parolist, dedicat în tot ce face — mă rog, toate calităţile din lume.

Chestiunea este că pentru ţinuta sa, politicianul de tip nou, PMP-ist, va fi apreciat atât cât va fi. Adică o bucată de vreme. Şi în măsura în care va fi vizibil. Şi nu va prea fi, atâta vreme cât se va limita la ţinută, fără a îndreptăţi aşteptările „clasice”, adică: locuri de muncă, reformă în educaţie, reforma sistemului medical, creşterea salariului minim garantat, autostrăzi, combaterea corupţiei etc. etc. Plus, desigur, respectul pentru cele sfinte. Că doar trăim, nu-i aşa? într-o ţară ortodoxă (circa 85% ortodocşi — ca să vezi ce coincidenţă!). Aleşii PMP-ului vor trebui să dea satisfacţie acestei majorităţi zdrobitoare. Drept care votează, iată, în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, alături de consilierii puterii, o sumă importantă, 15 milioane de lei, care să fie alocată Catedralei Mântuirii Neamului.

De altfel, Traian Băsescu a dat semnalul relaxării şi în privinţa proporţiei de politicieni din PMP necontaminaţi de vechea politică, admiţând că este nevoie de mai multă vizibilitate în rândurile electoratului, ceea ce cei 85% noi nu pot să ofere. Şi tot Traian Băsescu iată că a devenit un obişnuit al postului de televiziune România TV, „televiziunea lui Ghiţă”, cea atât de blamată de el însuşi nu mai departe decât cu un an înainte. Mulţi consideră noua opţiune a lui Traian Băsescu un compromis inacceptabil. Din punctul lui de vedere însă este cât se poate de acceptabil. Băsescu nu-şi poate constitui electoratul pentru PMP-ul atât de drag lui dacă şi-l selectează doar dintre băsişti. Care oricum l-ar vota, pe el şi PMP-ul. Problema este cum să-şi atragă votanţi din adversarii tradiţionali, cei ce urmăresc televiziunile detestate, România TV şi Antena 3. Păi, foarte simplu: acceptând invitaţiile venite din partea lui Ciutacu şi a colegilor săi. Nu mă îndoiesc că în anumite condiţii ar accepta să apară şi la „televiziunea infractorului Voiculescu”, din acelaşi motiv. N-o face însă deocamdată ca să dea un semnal clar: chiar atât de jos nu mă pot coborî; oamenii „mei” trebuie să vadă că am totuşi demnitate.

Aşa că încetul cu încetul, PMP-ul se „popularizează”, încercând să se încadreze în tiparele „clasice” ale politicii — şi n-aş zice neapărat dâmboviţene, fiindcă trăsăturile generale seamănă în linii mari pe toate meridianele. În definitiv, tipurile de politică, liberalismul şi populismul social-democrat, cam acoperă întreaga gamă de opţiuni politice ce se pot imagina. Nu degeaba au americanii doar două partide mari şi late, care alternează la putere de atâta amar de ani. Ba chiar acoperă cu vârf şi îndesat spectrul tuturor opţiunilor politice încât se face loc chiar şi pentru extremismul lui Donald Trump.

Cât va mai dura PMP-ul lui Băsescu? Probabil nu prea mult. Va „agăţa”, poate, câteva procente (nici vorbă de 30%, cât speră, sau afirmă că speră, fondatorul!). Dar mă tem că riscă să-i piardă pe băsiştii înşişi. Care vor începe să se întrebe dacă Mişcarea Populară s-a născut dintr-o nevoie reală de înnoire, sau este cumva un gadget inventat de fostul preşedinte pentru a mai putea rămâne un timp în politică.

Români, am o veste bună pentru voi!

Români bigoţi care leşinaţi pe capete la pelerinaje puse în scenă de Biserica Ortodoxă Română, care uneori vă zdreliţi genunchii târându-vă pe pământ, vă aplecaţi să pupaţi velinţe jegoase, şi de cele mai multe ori vă bateţi pentru o porţie de sarmale sau pentru un cârnat cu muştar!

Români săraci cu duhul care cădeţi în prostraţie în faţa hoţului Becali pentru că se-ndură să le dea când şi când Bisericii Ortodoxe şi câtorva năpăstuiţi 0,001% din milioanele lui furate!

Români iresponsabili din sectorul 4 al Capitalei, care la alegerile parlamentare din 2012 l-aţi votat cu 70% din voturile voastre pe infractorul securist Dan Voiculescu!

Români sastisiţi de politică din Bucureşti care tocmai aţi instalat prin votul vostru în Capitala României democratice o echipă întreagă de primari, în cap cu o fostă protejată de la televiziunea puşcăriaşului Voiculescu, de la un partid condus de infractorul Dragnea!

Români ameţiţi care tocmai aţi votat în posturi de primari indivizi care a trebuit să fie scoşi din arest pentru a depune jurământul şi a se întoarce apoi în arest, în aşteptarea proceselor!

Români amnezici şi nărăviţi la chiul şi la învârteli, care vă perpeliţi de dorul lui Ceauşescu!

Români îndobitociţi de ură, de minciună şi de plictis, care nu vă dezlipiţi ochii de pe Antena 3!

Acum puteţi să fiţi liniştiţi: nu mai sunteţi singuri pe Pământ! Aveţi de partea voastră zeci de milioane de americani care îl susţin pe Donald Trump.

%d blogeri au apreciat asta: