De ce a acceptat comunismul de stat o competiţie „pe terenul adversarului”?


Interogaţii ale unui „clevetitor naiv”. O schiţă

La începutul anilor ’80 semnele de decrepitudine a sistemului „socialist” deveniseră deja cât se poate de clare. De fapt, multe din ele fuseseră vizibile şi înainte, dar nimeni nu ştia în ce măsură era sistemul capabil să se redreseze după repetatele eşecuri care avuseseră loc anterior. Sau poate că agresivitatea Uniunii Sovietice înainte de instalarea la putere a lui Gorbaciov fusese luată drept un semn al vitalităţii. Cine ştie…

Pare totuşi straniu ca noua rânduială, comunistă, care se declara, atunci, la apogeu, cea mai bună dintre toate şi din tot ce poate fi imaginat, să nu fi încercat o cale proprie de se impune în lume. Aducându-i pe toţi oamenii, nu contează prin ce mijloace, la un punct zero al stării sociale, ar fi fost poate de aşteptat să se considere că există un teren propice pentru a se încerca să se pună în practică la nivel de stat ceea ce înainte nu trecuse de faza de teorie (v. industrialismul lui Saint-Simon, falangele lui Fourier, egalitatea şi meritocraţia cultivate de socialismul utopic, amendate ulterior de socialismul „ştiinţific”). Ar fi fost poate de aşteptat să existe măcar unele tentative de a se implementa (am zice astăzi) celebrul slogan a Revoluţiei Franceze, „libertate, egalitate, fraternitate”, de a se cultiva principiile onestităţii şi solidarităţii sociale în detrimentul mult blamatei morale burgheze, de a se muta miza competiţiei, proprie speciei umane (dar şi celorlalte specii, doar că având o miză diferită), de pe terenul acumulării de avuţie — şi implicit putere — pe cel al autoperfecţionării dezinteresate şi al meritocraţiei. Nu că asemenea tentative ar fi avut vreo şansă să fie încununate de succes. Dar ar fi demonstrat, poate, generaţiei prezente şi celor viitoare că exista dorinţa reală de a se întemeia ceva fundamental nou.

Nu s-a întâmplat aşa. Exceptând cele câteva măsuri caricaturale de la începuturi — întrecerea socialistă, panoul de onoare şi altele la fel de ridicole — comunismul de stat a preferat să încerce să imite capitalismul în limitele unui sistem prin definiţie ostil iniţiativei personale şi oricărei inovări. Comunismul de stat a recurs la câteva măsuri de cârpeală în anii ’60 şi ’70 — mă refer aici îndeosebi la România —, despre care e greu de spus în ce măsură au plecat de la conştientizarea slăbiciunilor noului sistem, sau nu au fost decât acţiuni premeditate de cosmetizare, menite să facă sistemul să treacă drept un partener credibil în ochii Occidentului, de care depindea tot mai mult şi tot mai vizibil pentru a putea supravieţui: „cointeresarea materială”, „mandatarii”, „părţile sociale” „comitetele oamenilor muncii” — vă mai amintiţi? Şi altele asemenea.

A circulat un banc prin anii ’60–’70: Cică o delegaţie de agricultori est-europeni (hai să zicem, români) e trimisă în SUA, ţara cu cea mai performantă agricultură din lume. Conducătorul delegaţiei se arată interesat de tot ce vede, ba de o combină, ba de un tractor, ba de o maşină de balotat, şi la fiecare întreabă: Pentru asta cam de câţi bani credeţi că ar fi nevoie pentru a o fabrica? Gazda americană îi răspunde: Păi, cam un miliard de dolari. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ştiţi, vrem să ne facem o idee cât ne-ar costa să construim socialismul la noi în ţară. Dar asta?… Asta, cam două miliarde. Vă interesează?… A, nu! Doar aşa, ca să ne facem o idee. Cum v-am spus, noi vrem să construim socialismul. Dar asta?… Asta, cam trei miliarde. Dar vă fac o propunere, zice americanul. Nu vreţi mai bine să ne daţi nouă 100 de miliarde şi vă construim noi socialismul?

Încercările de cârpire au eşuat, iar impresia generală, tot mai pregnantă, a fost cea a unui socialism rarefiat, cel puţin ideologic; iar spectrul destrămării finale s-a conturat de la an la an tot mai vizibil. Deşi conştient de faptul că din punct de vedere economic capitalismul este imbatabil, comunismul de stat nu a făcut nimic pentru a deschide un nou teren de competiţie, în propria ogradă, cu propriile sale arme — dacă existau. Comunismul ar fi putut încerca să devină o nouă „religie” a relaţiilor interumane, să cultive generozitatea, toleranţa, întrajutorarea, simţul civic, compasiunea pentru persoanele cu dizabilităţi şi în general cu dificultăţi, respectul pentru vârsta a treia şi în general (cel puţin) toate valorile social-democraţiei. Ba şi încă ceva pe deasupra, nu?

Dacă nu a făcut-o, ce concluzie putem trage? Admiţând că liderii şi teoreticienii/formatorii statului comunist au fost (sau au devenit, în timp) conştienţi de faptul că valorile de care aminteam mai sus — cele spirituale — sunt ignorate de popor, sau că eventual ar putea fi împărtăşite, dar numai ca adjuvant al valorilor materiale tradiţionale, trebuie oare să tragem concluzia că respectivii lideri (împreună cu tot aparatul care i-a deservit şi susţinut) au jucat cartea abjectă a ipocriziei, sacrificând milioane de oameni timp de decenii?

Unii spun despre socialismul de stat că a fost un experiment eşuat. Personal, nu văd ce s-a experimentat. Doar faptul că întreaga avuţie a statului a fost naţionalizată, trecută în proprietatea statului? Dar statul, se ştie, a fost — este — un proprietar de departe mult mai incompetent decât întreprinzătorul privat. Dar şi mult mai ipocrit şi mai inflexibil, respingând de-a lungul întregii sale existenţe orice idee de parteneriat cu angajatul său.

În rest… cum spuneam la început, nu sunt decât interogaţii ale unui „clevetitor naiv”.

Anunțuri
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: