De la mascarada votului la lehamitea de democraţie


Cu ani în urmă am participat la mascarada votului sub regimul comunist. Buletinul de vot conţinea un singur nume — ghiciţi al cui! Intrai în cabină, unde aveai la dispoziţie nu o ştampilă ci un creion. Dacă „nu erai de acord” cu „candidatul”, trebuia să-l tai şi să pui alt nume în loc. Alt nume? Care? De unde să-l iei? Campania electorală? Nu se inventase aşa ceva în regimul comunist… Dacă doar tăiai numele propus de partid, fără să pui altul în loc, buletinul se anula… în teorie. De fapt, să foloseşti creionul era riscant. Într-o lume supravegheată, nu puteai fi sigur că nu eşti supravegheat şi în cabina de votare. Nu puteai să fii sigur nici că buletinul nu era marcat într-un fel oarecare, că nu exista niciun mijloc de identificare a votantului şi a votului său. Aşa că cel mai prudent era să nu zăboveşti în cabină mai mult decât strictul necesar pentru a împături buletinul de vot intact, aşa cum îl primeai. Orice prelungire a şederii putea fi interpretată ca intervenţie pe buletin. Surprins — sau suspect — că tăiai numele propus de Partidul Muncitoresc — ulterior, Comunist — sau că îl înlocuiai, riscai să ajungi „duşman al poporului”. Nu zic că odată „depistat”, riscai automat puşcăria. Nu zic nici că supraveghetorii din secţia de votare aveau în sarcină depistarea „recalcitranţilor”. Deşi ochi „activiştilor” te sfredeleau bănuitori la ieşirea din cabină. Poate că nu era decât o psihoză. Dar, dumnezeule, ce psihoză! Mai ales la ţară şi în orăşele, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

Mă gândesc că poate aşa se explică numărul uriaş de buletine „albe” introduse în urne la alegerile din 11 decembrie. Votanţii de astăzi au rămas cu ticul de ieri: un buletin „alb” este pentru autorităţi un buletin corect!

Dar să continui. Se spunea că unii foloseau creionul pus la dispoziţie de partid pentru a scrie pe buletine VREM PÎINE sau VREM CARNE; n-am auzit de niciun zvon cum că unii ar fi scris VREM LIBERTATE. Mă rog, chestie de preferinţă…

În anii ’50 şi ’60 cetăţenii erau îndemnaţi insistent să voteze. Echipe de „agitatori” treceau în ajunul votării pe la casele lor să le amintească să se prezinte la vot a doua zi. Şi anume cât mai devreme. Preferabil, la prima oră, în zori. În amintesc că şi în anii ’70 echipele de „agitatori” (bănuiesc că li se spunea „brigăzi”!) încă mai „agitau” în dimineaţa votului trecând de la un apartament la altul în blocul unde locuiam, şi îndemnau la vot într-un mod destul de agresiv.

Procentele de prezenţă la vot şi de voturi exprimate în favoarea… ghiciţi a cui — erau stabilite „de sus” şi oscilau între 99,95 şi 99,99 la sută! „Cu o largă adeziune…” titrau a doua zi ziarele… „de stânga”!

Cert este că neprezentarea la vot atrăgea după sine sesizarea conducerii instituţiei/întreprinderii unde era angajat votantul şi, chiar dacă nu se solda, poate, cu concedierea sau cu vreo altă măsură la fel de drastică, negreşit atrăgea încondeierea recalcitrantului şi tăierea de la primă sau de pe lista altor avantaje precum promovarea în funcţie sau trimiterea în străinătate.

Mai târziu, în anii ’80, în „faza terminală” a comunismului, „brigăzile de agitatori” dispăruseră. Nu mai venea nimeni să-i îndemne pe cetăţeni la vot, nici în ajun, nici în dimineaţa votului. O cunoştinţă care s-a prezentat la secţia de votare aproape de ora închiderii urnelor a avut surpriza să constate că pe listă apărea că a votat. Un coleg de serviciu, „activist de partid” — dar cu scăpări! —, mi-a confirmat. „Cooptat” în echipa unei secţii de votare, a constatat că voturile nici nu se mai numărau. Rezultatul era prestabilit. De sus, evident. Prea puţini începuseră se mai ducă la vot. Mascarada votului mai făcuse un pas înainte: puseseră pe listă doi „candidaţi”, cică să alegi cu adevărat! Primul „candidat” reprezenta PCR, al doilea în schimb reprezenta PCR!

Toate acestea se petreceau nu pentru că Partidul Comunist ar fi fost sigur de puterea sa absolută sau pentru că nu s-ar fi temut de nicio reacţie negativă. Ci fiindcă se înstăpânea deja lehamitea după ce reformele gorbacioviste începuseră să sune stingerea comunismului de stat. Fie şi fără intenţie…

Apoi a venit democraţia. O brumă la început, din ce în ce mai consistentă cu anii… Constat însă cu regret că pentru o bună parte din populaţie, votul a rămas o mascaradă. Doar că nu hotărâtă de sus, ci o mascaradă izvodită de propria lehamite. De sus nu se mai hotărăşte cu bâta, ca pe vremuri, ci prin jocuri de culise.

Aşa că lehamitea loazelor care rămân acasă e provocată de ce? De vot? Sau de democraţie? Asta-i întrebarea pe care mi-o pun cu tristeţe.

Reclame
Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: